CatolicaGalaţi - Acasă
Prezentare
Contact
lecturile liturgice de azi
Îndurarea Divină
pagina Facebook a parohiei romano-catolice din Galaţi
biserica parohială romano-catolică din Galaţi
pagina filialei Folteşti a parohiei romano-catolice din Galaţi
Calendarul Romano-Catolic 2018
Viaţă de credinţă
Sfânta Fecioară Maria, Regina Cerului
site Episcopia Romano-Catolică de Iaşi
site Ordinul Fraţilor Minori Conventuali - Provincia Sf. Iosif din România
Creştin Se Devine - blog personal pr. Cristian Blăjuţ
site Catholica.ro (știri din viața Bisericii)
site Alianţa Familiilor din România

CatolicaGalaţi - Acasă

moda dependenţei de dispozitivele cu ecran

DESACRALIZAREA PERSOANEI
ÎN SOCIETATEA TEHNOLOGIEI VIDEO

„Din obişnuinţă nu mai înfruntăm răul şi permitem ca lucrurile să meargă aşa cum merg, sau aşa cum au decis unii că trebuie să meargă... Să sfidăm obişnuinţa, să deschidem bine ochii şi urechile şi mai ales inima, pentru a ne lăsa mişcaţi de ceea ce se întâmplă în jurul nostru şi de strigătul cuvântului viu şi eficace al Celui Înviat.”

(„Gaudete et exsultate”, n.137)

Prin religie existenţa persoanei capătă un sens în lume. Prin ea fiinţa umană se orientează în viaţă, se călăuzeşte în lumea prezentă, descoperă şi înţelege fapte şi întâmplări care se petrec şi se vor petrece în viitor. Religia împlineşte şi o funcţie comunitară prin faptul că reglementează relaţiile dintre oameni, în baza moralei şi puterii sale simbolice. Dintotdeauna ea a configurat universul de valori al comunităţilor omeneşti, dând o semnificaţie mai profundă tuturor valorilor fundamentale precum adevărul, binele, frumosul, etc.

Noţiunea de sacru defineşte acea atmosferă sau climat care învăluie toate elementele, persoanele, lucrurile, întâmplările care alcătuiesc o religie. Omul religios simte că trăieşte şi se împlineşte pe deplin în măsura participării sale la sacru. „Pragul” sacrului separă lumea vieţii religioase de lumea vieţii obişnuite. Este în sine aceeaşi lume, însă trăită în mod diferit.

Se vorbeşte tot mai mult în Biserica Catolică despre o spiritualitate creştină în toate aspectele vieţii sociale. În acest sens, Papa Francisc în recentele sale exortaţii apostolice se referă: în Evangelii gaudium (2013) la o spiritualitate a misiunii; în Laudato si (2015) la o spiritualitate ecologică; în Amoris laetitia (2016) la o spiritualitate a vieţii familiale; în Gaudete et exsultate (2018) - din care text vom cita - la o chemare ardentă la sfinţenie în lumea contemporană împotriva curentului actual, răspunzând prin fidelitate evanghelică, prin vigilenţă şi discernământ.

Prin participarea la actul sacral, omul credincios dobândeşte identitate, sentimentul demnităţii, eficacitatea acţiunii concrete şi depăşirea condiţiei sale vremelnice, adică perenitate. Religiozitatea, sacrul, se întemeiază în mod esenţial pe relaţia cu Dumnezeu. Dorinţa omului religios de a trăi sacralitatea vieţii concordă cu dorinţa firească de a se situa în realitatea de zi cu zi, de a nu se lăsa paralizat de relativitatea fără de sfârşit a „experienţelor” pur subiective, ci de a trăi într-o lume cu adevărat reală şi eficientă, iar nu într-o continuă iluzie. [...]

Ionel Gheorghiu

click pentru citirea articolului complet...

procesiunea cu moaştele Sf. Anton de Padova la Galaţi (2018)

Călători spre patria veşnică
Sfântul Anton, pelerin pe meleaguri româneşti

Moto: „Fiecare om trebuie să devină sfânt pentru a obţine dreptul la divinitate.” (Constantin Brâncuşi)

Nenumărate sunt chipurile în care omul îl percepe pe Dumnezeu. Şi dacă, de două mii de ani, oamenii devin pelerini vizitând locurile sfinte, de data aceasta, grabnic ajutători, sfinţii călătoresc spre oameni pentru a se face simţiţi în viaţa lor. De câteva zeci de ani, Sfântul Anton călătoreşte prin lume, să-şi întâlnească închinătorii. Este bine de ştiut că prin sfinţi, noi creştinii avem mijlocitori şi prieteni. La ei putem alerga, atunci când simţim nevoia, ei ne vor însoţi şi ajuta în orice îprejurare, dacă le cerem sprijinul.

Perioada 7 mai ÷ 13 iunie 2018 a fost pentru Biserica Catolică din România un prilej de bucurie şi evlavie populară de excepţie. În aceste zile s-a desfăşurat Pelerinajul Naţional cu relicva Sfântului Anton de Padova. În data de 6 iunie, bustul aurit al Sfântului Anton a poposit la Galaţi, în parohia franciscană „Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul”, să ne deprindă cu „bucuria perfectă”, învăţată de la Seraficul Părinte Francisc de Assisi, pe care l-a iubit şi urmat cu fidelitate şi dăruire.

Printre alte obiective spirituale, parohia „Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul” din Galaţi a fost astfel martora acestui eveniment de excepţie: vizita Sfântului Anton de Padova, sfântul cel mai popular din întreaga creştinătate, Sfântul Minunilor şi ajutorul creştinilor, pâinea celor săraci, fratele nostru, cel care găseşte lucrurile pierdute, cheile şi ochelarii celor bătrâni, cel care, ca şi Sfântul Nicolae, dăruieşte bani în chip neaşteptat celor în nevoie, floarea Ordinului Franciscan. A doua oară venit în comunitatea gălăţeană, bustul Sfântului Anton a călătorit ca pelerin itinerant, sub forma moaştelor extrase chiar de la mormântul Sfântului din Padova, unde lumea creştină vine şi depune ex-voto-uri, ca mulţumire pentru harurile primite în urma cererilor. [...]

Cezarina Adamescu

click pentru citirea articolului complet...

statueta cu relicva Sf. Anton de Padova în biserica catolică din Galaţi

Sosirea moaştelor Sf. Anton de Padova la Galaţi

Miercuri, 6 iunie 2018, pelerinajul naţional cu relicva Sf. Anton de Padova a făcut un popas în biserica catolică din Galaţi. Evenimentul a fost organizat de Provincia Franciscană „Sf. Iosif” a Fraţilor Minori Conventuali din România, din iniţiativa echipei redacţionale a revistei „Mesagerul Sfântului Anton” care aniversează 25 de ani de la publicarea primului număr în limba română. Pelerinajul cu statueta aurită, care expune un fragment important din moaştele Sf. Anton de Padova, a primit acordul şi binecuvântarea Conferinţei Episcopale din România, devenind în acest an al Centenarului Marii Uniri un eveniment care să ne adune împreună şi să ne unească. Moto-ul pelerinajului: „Sfântul Anton de Padova, ocrotitorul şi mijlocitorul familiei creştine” reflectă preocuparea Bisericii pentru diversele încercări prin care trec familiile în aceste vremuri tulburi şi conţine invitaţia de a-l întâlni pe Sf. Anton şi de a apela cu încredere la mijlocirea lui.

Credincioşii care au dorit să atingă şi să se roage în faţa statuetei purtătoare de moaşte a Sf. Anton de Padova au putut vizita biserica noastră pe parcursul întregii zile. După slujba de seară, văzând afluxul continuu de pelerini, părintele paroh Cristian Dumea a ţinut să anunţe că porţile bisericii vor rămâne deschise până când ultimul credincios din oraş, dornic să-l cinstească pe Sf. Anton de Padova, va fi trecut prin faţa relicvei „Sfântului Minunilor”. [...]

click pentru citirea articolului complet...

aniversarea Familiei Terţiare Franciscane din Galaţi (17.06.2018)

VIRTUTEA CARISMEI FRANCISCANE
Mărturii contemporane: 25 de ani de la reînfiinţarea Ordinului Franciscan Secular la Galaţi

Abia au încetat teii de pe Calea Domnească ninsoarea lor galbenă de iunie şi s-au domolit miresmele ameţitoare că, în plină vară astronomică, pe data de 17 iunie 2018 (Duminica a 11-a de peste an, comemorarea sfinţilor martiri Nicandru şi Marcian), Familia Franciscană Terţiară din comunitatea gălăţeană, înfiinţată în ziua de 3 octombrie 1993 din iniţiativa părintelui franciscan Johann Proschinger (OFMConv), s-a bucurat de un moment aniversar cu totul deosebit. Ca un bun prilej de solidaritate franciscană, s-au alăturat oaspeţi din Oneşti şi din satele moldoveneşti predominant catolice şi predominant franciscane: Luizi-Călugăra, Nisiporeşti, Prăjeşti, Galbeni.

Binecuvântate aceste clipe de Pace şi Bine! Ele rămân reazemul pentru umărul trudit, tâmpla de sprijin, impulsul, fermentul care te ajută să înfrunţi neînfricat vicleşugurile şi slăbiciunile firii, să le depăşeşti şi să ai apoi puterea de a insufla credinţă şi iubire aproapelui, pentru a da mărturie şi el despre Iubirea şi Milostivirea Divină. Dar se cuvine la început să amintim puţină istorie, despre reînfiinţarea Ordinului Franciscan Secular la Galaţi.

În parohia franciscană „Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul” din Galaţi, în acea fericită dată de 3 octombrie 1993, la ora Vesperelor, când Sfântul Francisc, sărac şi gol, se hotăra să se îndrepte spre Cristos Răstignitul pe care-l iubise cu ardoare, trei femei din comunitate au îmbrăcat în chip virtual haina cenuşie a terţiarilor, s-au încins cu un cingul nevăzut, purtat pe dinăuntrul sufletesc al fiecăreia şi au promis să trăiască Sfânta Evanghelie după carisma Seraficului Părinte Francisc de Assisi, modelul lor de viaţă creştină. Aceste femei erau: profesoara de pian Maria Magdalena Crişan, care a primit numele de Aurelia, bibliotecara Cezarina Adamescu, numită din acea clipă sora Aloisa, după modelul confesorului ei, şi macaragiţa Margareta Panţâru, care a primit numele de sora Bernadeta. Şi astfel, marea Familie Franciscană mondială s-a îmbogăţit cu trei nume. Surorile au bătut în acelaşi timp la Poarta Consacrării în lume. Seraficul Francisc le-a aprins candelele, oferindu-se călăuzitor. Momentul a rămas încrustat în memoria clipei, ca o cotitură hotărâtoare care le-a marcat spiritual existenţa. Privind peste umăr, cu un sfert de veac în urmă, nu se putea să nu întreprindă un bilanţ provizoriu, ca să constate cât şi-au îndeplinit din noile misiuni încredinţate şi cât au lăsat pe mai târziu, pentru un timp mai prielnic. [...]

Cezarina Adamescu  (sora Aloisa, OFS)

click pentru citirea articolului complet...

participanţi gălăţeni la cursul pentru lectori şi cantori (Ploscuţeni, 2018)

Fericirea de a citi şi cânta Cuvântul lui Dumnezeu
Pregătirea lectorilor şi cantorilor - Ploscuţeni 2018

În ziua de 9 iunie 2018, la Ploscuţeni (jud. Vrancea), s-a desfăşurat un curs de pregătire pentru lectori şi cantori. Cursul s-a adresat tuturor doritorilor din decanatul de Focşani, angajaţi să proclame cât mai bine Cuvântul lui Dumnezeu sau să anime cântul liturgic. Acţiunea a fost coordonată de Institutul Teologic Romano-Catolic din Iaşi, fiind susţinută de Parohia romano-catolică „Înălţarea Sfintei Cruci” din Ploscuţeni. Din parohia noastră „Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul” au participat 17 credincioşi, însoţiţi de părintele paroh Cristian Dumea şi de părintele vicar Cristian Pal. Întreaga zi de formare a fost plină de har pentru fiecare dintre participanţi. A fost un timp preţios, în care cu toţii am conştientizat importanţa misiunii de lector şi de animator al cântului sfânt.

În prima parte a zilei, cursanţii au audiat prelegerile părintelui Daniel Iacobuţ şi părintelui Eduard Patraşcu. În partea a doua a programului zilei s-a lucrat pe ateliere. De partea muzicală a cursului s-a ocupat părintele Ciprian Antălucă. La sfârşitul zilei, participanţii la curs şi-au expus concluziile, au răspuns la întrebările care au apărut în timpul lucrului în grupuri, au făcut propuneri pentru viitoarele zile de formare a lectorilor şi animatorilor liturgici. La rândul lor, preoţii formatori au mulţumit gazdelor pentru buna organizare a desfăşurării cursului, iar părintele paroh al comunităţii din Ploscuţeni, Mărtinaş Daniel, şi-a arătat recunoştinţa pentru calitatea cursului, rezultată din contribuţia formatorilor şi în egală măsură a cursanţilor.

Rezumând, în această zi de pregătire am învăţat şi am conştientizat, ne-am reamintit şi am împărtăşit, ne-am reîncărcat cu energie pozitivă pentru activitatea viitoare. [...]

Romana Draşovean

click pentru citirea articolului complet...

pr. Eugen Blăjuţ la masa de studiu din camera sa

BLAJINUL
Un preot cărturar care a tradus Vieţile Sfinţilor

Nu l-am văzut niciodată supărat, mâhnit, nervos, stresat. Avea acea înţelepciune, izvorâtă din credinţa că totul e sub control, că Dumnezeu ştie şi vede totul şi că El n-ar îngădui să fim încercaţi mai mult decât stă în puterea noastră. Veşnic zâmbitor, veşnic senin, blajin (nume devenit trăsătură de caracter). Paşii - măsuraţi, echilibraţi, uşori, aproape de neauzit. Până şi glasul îi era aidoma chipului: blând, îngăduitor, venit parcă din lumea de sus. Din lumea îngerilor, adică.

L-am preţuit pe măsură. Încă din prima clipă. Scriitoarea Marta Cozmin, această mare doamnă a literaturii şi dramaturgiei româneşti (şi ea aflată pe acelaşi tărâm al păcii veşnice), mi-a vorbit despre el ca fiindu-i duhovnic în Parohia Cioplea din Bucureşti. Sau invers. El mi-a vorbit despre Marta Cozmin, o doamnă peste măsură de discretă, care nu-şi etala harurile. Trebuia s-o descoperi. Ca şi despre soţul ei, distinsul scriitor, poet şi traducător din vechii greci, Alexandru Miran, de aceeaşi vârstă, se pare, cu Blajinul.

Se zice că aceia care se aseamănă, se adună. Şi Dumnezeu ne-a adunat, sub acoperişul aceleiaşi iubiri pentru realităţile cereşti şi pentru oameni. Dar pentru aceasta trebuie să ai harul conexiunilor spirituale, a acelor mari afinităţi elective despre care vorbea Goethe. Părintele Eugen Blăjuţ Senior a avut mulţi asemenea discipoli, care i-au purtat o preţuire vecină cu veneraţia. Şi aşa va rămâne şi de acum înainte, amintirea lui, de neşters, stăruind pe retina sufletească a fiecăruia.

În ziua de 3 februarie 2018, părintele Eugen Blăjuţ Sr. a părăsit pământul pe care a păşit aproape neauzit, vreme de peste 92 de ani, ca să se înalţe în locul demult pregătit acelora care, inspiraţi de viaţa Sf. Francisc de Assisi, îl vor urma şi sluji pe Domnul Isus Cristos. Ani de zile mi-a fost director spiritual, nu declarat, dar simţit în toate fibrele, şi cu delicateţe şi infinită răbdare m-a condus spre Cristos răstignit, învăţându-mă smerenia franciscană şi cum să măsor, cu propriile capacităţi, dimensiunile Bucuriei Perfecte. El mi-a presărat fără zgârcenie, fragmente de duh franciscan până sufletul mi-a înflorit, ca o icoană.

El m-a învăţat acea pace franciscană care nu e altceva decât o pregustare a păcii şi fericirii paradisiace. Acea pace izvorâtă din cuvintele imnului franciscan: „Doamne, fă din mine un instrument al împăcării între oameni!”, care a devenit salutul franciscanilor de pretutindeni: „Pace e bene! Pace şi bine!”. Îmi citea scrierile, iar unui volum i-a scris chiar prefaţa. Era o carte de spirit, care i-a fost închinată, o carte de eseuri teologice purtând titlul „Umilinţă şi măreţie”, apărută în 1998 la Editura pentru Literatură şi Artă „Geneze”, având ca figură centrală chipul Seraficului Părinte trăitor cu opt secole în urmă, cel care a pus temelia celui mai mare ordin religios din lume - Ordinul Franciscan, cu cele trei ramuri ale sale. Fiind un text mai puţin cunoscut, îmi permit să redau mai jos din acel volum cuvântul de întâmpinare al părintelui Eugen Blăjuţ Sr. [...]

Cezarina Adamescu

click pentru citirea articolului complet...

Ziua Tineretului 2018, Săbăoani (jud. Neamţ)

Ziua Tineretului 2018 - Săbăoani (Neamţ)

Sâmbătă 5 mai 2018 a avut loc în Parohia „Sfântul Mihail Arhanghelul” din Sabăoani (jud. Neamţ) întâlnirea anuală a tinerilor din Dieceza de Iaşi. Evenimentul s-a bucurat de participarea a peste 3000 de tineri, preoţi şi persoane consacrate şi a fost onorat de prezenţa păstorilor diecezei noastre: PS Petru Gherghel şi PS Aurel Percă.

Din Parohia Romano-Catolică „Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul” din Galaţi au participat la această întâlnire un număr de 40 de tineri. Ei au fost însoţiţi de părintele vicar Cristian Pal şi au fost reprezentaţi de Alexandru Claudiu Albert, care a purtat tricoul onorific al evenimentului. Întâlnirea tinerilor din acest an a avut ca moto cuvintele pe care arhanghelul Gabriel le-a adresat Preacuratei: „Nu te teme, Marie, pentru că ai aflat har la Dumnezeu !” (Lc 1,30).

Mulţumim lui Dumnezeu pentru vremea frumoasă pe care am avut-o în acest an şi pentru harurile pe care le-a revărsat asupra tuturor celor prezenţi. Mulţumim organizatorilor pentru ospitalitate şi pentru strădania de a da evenimentului înfăţişarea sărbătorească cuvenită. Mulţumim părintelui Cristian Pal care ne-a călăuzit în acest scurt pelerinaj şi tuturor acelora care ne-au însoţit cu rugăciunea lor şi au susţinut financiar această călătorie.  Cristos a înviat !

Alexandru Claudiu Albert

click pentru a vedea fotografii de la acest eveniment...

Armonii Pascale 2018

Armonii Pascale 2018

Duminica a 4-a din Timpul Paştelui a adus în atenţia credincioşilor catolici cuvintele pline de semnificaţie ale lui Isus, rostite înainte de pătimirea Sa: „Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oi. [...] De aceea mă iubeşte Tatăl, pentru că îmi dau viaţa pentru ca s-o iau din nou”. Atitudinea încărcată de iubire a Mântuitorului nostru, în care amarul sacrificiului se dizolvă în cele din urmă în triumful învierii Sale, a găsit un ecou potrivit în comunitatea noastră printr-un inspirat mini-concert de muzică sacră, susţinut în biserică după Sfânta Liturghie de la ora 11.

Protagoniştii evenimentului cultural-religios au fost membrii Corului Facultăţii de Arte din Galaţi, dirijat de lect. univ. dr. Cristian Dumea (parohul nostru), maestrul de canto tenor Florin Bobei şi tânărul organist Iulian Bereş. Programul a cuprins următoarele piese muzicale: Priviţi Golgota (Philipp Friedrich Silcher, 1789÷1860), Sanctus, Panis angelicus (Cesar Franck, 1822÷1890), Hristos a înviat ! (Gavriil Musicescu, 1847÷1903), Aleluia (Georg Friedrich Händel, 1685÷1759). În numele tuturor celor prezenţi, iubitori de bine şi frumos, le mulţumim artiştilor pentru că au reuşit şi în acest an să înalţe sufletele noastre pentru a simţi mai din plin bucuria pascală.  Cristos a înviat !

click pentru a vedea şi alte fotografii...

olimpicii noştri la religie împreună cu părintele paroh Cristian Dumea

Olimpiada de Religie Catolică 2018

În perioada 2-5 aprilie, la Liceul Greco-Catolic „Timotei Cipariu” din Bucureşti s-a desfăşurat etapa naţională a Olimpiadei de Religie - Cultul Catolic (confesiunile Romano-Catolică şi Greco-Catolică). Din parohia romano-catolică „Naşterea Sf. Ioan Botezătorul” din Galaţi au participat la acest concurs 5 tineri:

  • Crivăţ Maria-Elena , clasa a VIII-a, Şcoala Gimnazială Nr. 11 „Mihail Sadoveanu” - premiul II pe ţară / locul 1 pe judeţ
  • Bereş Iulian , clasa a IX-a, Liceul Teoretic „Dunărea” - locul 7 pe ţară / locul 1 pe judeţ
  • Lepădatu Beatrice , clasa a X-a, Liceul Teoretic „Emil Racoviţă” - locul 11 pe ţară / locul 1 pe judeţ
  • Gologan Daniela-Mădălina , clasa a XI-a, Liceul Teoretic „Emil Racoviţă” - locul 11 pe ţară / locul 1 pe judeţ
  • Budău Ingrid , clasa a XII-a, Colegiul Naţional „Vasile Alecsandri” - premiul II pe ţară / locul 1 pe judeţ

Alături de aceştia îi amintim şi pe tinerii care au participat la faza judeţeană a olimpiadei:

  • Albert Marian , clasa a X-a, Liceul Teoretic „Emil Racoviţă” - locul 2 pe judeţ
  • Albert Alexandru Claudiu , clasa a XII-a, Liceul Tehnologic „Anghel Saligny” - locul 2 pe judeţ

Felicitări tuturor tinerilor pentru rezultatele frumoase obţinute, pentru efortul depus, pentru curajul de a ieşi din comoditate şi anonimat. Felicitări şi mulţumiri părintelui paroh Cristian Dumea care şi-a asumat îndrumarea religioasă a acestor elevi şi care, în ciuda activităţilor numeroase din această perioadă, i-a însoţit pe tineri la Bucureşti. Cu toţii ne bucurăm în speranţa că seminţele credinţei au încolţit în sufletul lor ca într-un pământ bun şi încep să dea roade. Bunul Dumnezeu să le dea har şi lumină pe parcursul vieţii !

click pentru a vedea şi alte fotografii...

pr. Iosif Balint şi pr. Eugen Blăjuţ sr. sfinţesc locul casei Surorilor Inimii lui Isus din Oradea

PRO MEMORIA - Pǎrintelui Eugen Blăjuţ sr.

Fiecare om poate dobândi desăvârşirea doar dacă se ancoreazǎ la Dumnezeul său Creator, îşi abandonează întreaga viaţă şi permite ca El să o modeleze şi s-o formeze pe deplin. Sfântul Paul a scris: „Dumnezeul nostru e foc ce mistuie”. Iubirea nemărginită a lui Dumnezeu este focul ce mistuie, care modelează aproape topind în El creatura. Permite omului să experimenteze păcatul, răul, suferinţa şi atunci când strigă către El, îl scoate din pustie, îi vorbeşte sufletului, ca un Mire îndrăgostit, îl cheamă, îl purifică, îl face fericit şi-l închide în Inima Sa. Prin Sfânta Împărtăşanie îl ridică în Prezenţa Dumnezeiască.

Cel care Il primeşte cu inima curată în sufletul său, devine pe deplin una cu Isus, se mistuie în EL ca o minusculă picătură de apă în Oceanul Iubirii. Iar când ajunge să priceapă, strigă beat de fericire, ceea ce apostolul Paul a scris: „Trăiesc, dar nu mai sunt eu cel care trăiesc ci Cristos trăieşte în mine”. Aceasta este ca şi o unire veşnică, de nedespărţit. Aceasta este chemarea divină adresată fiecărui suflet şi este necasar sǎ răspundem cu DA acestei chemări.

Pǎrintele Eugen Blajuţ sr. a rǎspuns cu acest DA, din tinereţea sa. Oraşul Oradea avea sǎ fie locul unde a jurat în 1954 sǎ-l slujeascǎ cu iubire şi bucurie pe Domnul Dumnezeu, din toatǎ inima şi din tot sufletul, prin sacramentul preoţiei. Şi a slujit frumos şi bine peste 60 de ani. Alegerea a fost fǎcutǎ la 29 de ani şi a contribuit la ea amintirea anilor de şcoalǎ teologicǎ greco-catolică, sub îndrumarea unor personalitǎţi puternice, între anii 1947-48.

„În vara anului 1947 Preasfinţitul episcop Valeriu Traian Frenţiu a solicitat Pǎrintelui Provincial Iosif Petru Pal să-i trimită fraţi teologi care să se pregătească la Oradea în rit oriental şi se înfiinţase totodată un Colegiu Franciscan. Pr. Ştefan Tătaru, care primise această sarcină, se prezintă la parohia Adjudeni-Roman unde se aflau în vacanţă studenţii teologi din anii 3 şi 4 şi, aşa cum îmi relatează chiar pǎrintele Blăjuţ, «vorbeşte fraţilor despre activitatea în biserica greco-catolică; la urmă întreabă cine ar fi dispus să se ofere pentru a activa în acest rit? Din anul 4 s-au oferit fraţii Rotaru Mihai şi Gheorghe Dumitraş, iar din anul 3 fraţii Petru Bosoi, Iosif Gabor, Mihai Măcincă, Iosif Sabău, Iosif Simon şi subsemnatul Eugen Blăjuţ. Spre sfârşitul lunii septembrie, noi cei 8, sub conducerea pr. Iosif Tălmăcel, numit superior al noului Convent am plecat cu trenul spre Oradea. [...] Preasfinţitul Traian Frenţiu ne-a primit cu mare bucurie şi urări de bine. În luna octombrie am început să urmăm studiile de teologie având ca profesori pe părinţii canonici Tămâian Coriolan, Georgescu Ioan, Iuliu Hârţea, Simeon Crişan, Francisc Hubic şi alţii». După desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice şi a ordinelor religioase, fiecare si-a urmat propriul drum în viaţă, doar trei au revenit să lucreze în «via» din care au fost izgoniţi şi ne-au părăsit unul câte unul, preoţii: Ştefan Tătaru, Iosif Sabău şi acum, Eugen Blăjuţ senior! Dumnezeu să-i odihneascǎ!” (Vasile Dumitraş, OFS „Sfânta Maria”, Oradea) [...]

comunitatea greco-catolică din Oradea

click pentru citirea articolului complet...

Isus şi Maica Îndurerată, pe drumul spre Golgota

Tăcerea ca premisă a ascultării şi comunicării

„Tăcerea nu se reduce la absenţa cuvintelor, ci la dispoziţia de a asculta alte voci: cea a inimii noastre şi mai ales vocea Duhului Sfânt.” (Papa Francisc, Audienţa din 10.01.2018)

Chiar şi în epoca digitală fiecare dintre noi este pus în faţa necesităţii de a fi o persoană autentică şi reflexivă. O persoană educată în dispunerea la tăcere în anumite momente ale zilei, momente în care să fim în stare de a ne asculta vocea interioară şi vocea lui Dumnezeu. Din aceste momente se poate naşte dispoziţia de a ne ruga, de a întâlni tăcerea lui Dumnezeu şi cuvântul său. Să nu lăsăm să se piardă aceste experienţe, să le reînnoim căutând semnificaţia lor profundă şi funcţiunea lor purificatoare. Citim în Imitaţia lui Cristos: „În tăcere şi linişte, sufletul credinciosului găseşte metoda cea mai bună de a-şi însuşi semnificaţia secretă a Sfintelor Scripturi”. Să recunoaştem cu admiraţie străduinţa acelor persoane care, la chemarea Domnului, şi-au consacrat întreaga viaţă contemplaţiei, făcând din tăcere o condiţie esenţială în experienţa lor de credinţă. Existenţa acestora constituie o condamnare hotărâtă a freneziei şi a consumismului, pe cale de a „îneca” omenirea neliniştită şi orientată spre sine, pentru ca lumea să înţeleagă ceea ce contează cu adevărat.

Fără tăcerea noastră vocea lui Dumnezeu se simte „obosită” să facă cale până la inima noastră lipsită de atenţie, „aglomerată” de prea multe gânduri şi de atâtea voci străine. Tăcerea ca şi cuvântul nu se opun şi nu se exclud, însă fiecare îşi reclamă propriul său spaţiu, pentru ca la întâlnire, fără a se suprapune, să prindă fiecare şi mai multă putere. Tăcerea, în accepţiunea sa proprie, este mai ales un element integrant în procesul comunicării. Avem un exemplu în muzică, unde pauzele sunt importante pentru tonurile melodice. La fel, se poate observa într-un discurs că momentele de tăcere fac să se distingă mai bine înţelesul cuvintelor, le dau expresivitate şi facilitează comunicarea.

Mai cu seamă tăcerea ne este necesară pentru că ea ne dă încredinţarea de a fi ascultaţi şi de a avea o bună comunicare. Este inutil a vorbi, dacă nu eşti ascultat. Şi atunci când vorbim interior aşteptăm să fim ascultaţi. Să rămânem în tăcere ne este cerut, şi să avem voinţa de a rămâne în relaţie. Să fi existat numai vorbirea am fi rămas prizonieri doar ei, ar fi acoperit totul, fără să fim în stare de ascultare şi de distanţare faţă de tot ce vine din realitatea concretă. Mulţumită tăcerii, putem depăşi dificultatea de a vorbi, de a ne exprima, de a traduce tot ce experimentăm, ce simţim faţă de toate câte există, începând cu Dumnezeu. Fără tăcere, nu am reuşi să spunem că Dumnezeu e un mister pe care nu-l putem cuprinde şi nici epuiza. [...]

Ionel Gheorghiu

click pentru citirea articolului complet...

pr. Eugen Blăjuţ sr.

Un Francisc al zilelor noastre
In memoriam pr. Eugen Blăjuţ sr. (OFM Conv.)

Nici măcar nu-l cheamă Francisc, Francesco, Francois, Ferenţ sau Franco. N-a fost niciodată în Franţa, iar porecla „Francezul”, devenită nume de botez iar apoi renume pentru fiul lui Pietro Bernardone, nu i s-ar potrivi câtuşi de puţin.

Nu s-a născut în pitoreasca Umbrie, iar tatăl său nu era neguţător de postav. Părinţii săi nici măcar nu au fost bogaţi, ci ţărani simpli dintr-o comună din nordul Moldovei. Şi chiar dacă pe mama sa n-o chema Donna Pica, a fost la fel de evlavioasă şi grijulie în a-i sădi în suflet fiului ei, iubirea către Mântuitor şi către Maica Preacurată. De la ea a învăţat primele poveşti despre Bambino Gesu şi pururi Feciorelnica Sa Maică. Şi tot de la ea a deprins că a fi creştin nu înseamnă numai o fericire perpetuă dăruită în chip gratuit, fără discernământ, oricui, ci asumarea unei responsabilităţi, înseamnă a-ţi lua de bună voie crucea şi a-l urma pe Cristos. Că înainte de Paradis trebuie să urci măcar o dată Golgota şi nu numai ca simplu privitor, contemplând cu nesaţ spectacolul crucii, dar şi ca osândit, doborât de povara bârnei, împodobit cu o tiară de spini.

Şi poate că lucrul cel mai frumos pe care l-a aflat de la mama lui ţărancă a fost smerenia, dar nu o smerenie slugarnică, ci demnă, măreţia acestei sublime umilinţe şi nimiciri de sine, luminându-i ca un nimb fruntea înaltă, senină.

A fost ca şi Francisc, un tânăr fermecător, fascinant. Aspectul fizic l-ar fi îndreptăţit să se facă, poate, actor de cinema, vedetă de televiziune. Trăsăturile fine, delicateţea, obrazul palid, suav, ochii mari, de un albastru intens, expresivi, gura frumos desenată, o statură potrivită, ni-l aduc în închipuire pe tânărul Francisc, regele trubadurilor petrecăreţi din Assisi, cântând în plin Ev Mediu serenade pe sub balcoanele unor misterioase madone, prinţese sau chiar zâne. [...]

Cezarina Adamescu

click pentru citirea articolului complet...

pr. Anton Demeter

Fidelitate în credinţă până la martiriu
Pr. Anton Demeter (OFM Conv.) - profil spiritual

În spaţiul duhovnicesc transcendent al ascezei şi rugăciunii, aproape inaccesibil cugetului şi raţiunii, spaţiu ce ţine de categoria supranaturalului, dincolo de stricăciunea şi zădărnicia celor lumeşti, trăieşte un preot al durerii şi suferinţei, un martor neîndoielnic al abuzurilor criminale săvârşite de nefastul regim totalitar comunist.

Este vorba de părintele Anton Demeter (OFM Conv.), născut în satul Butea, comuna Boteşti din judeţul Neamţ, la 17 septembrie 1925. Este ziua când creştinii sărbătoresc primirea stigmatelor de către Sfântul Francisc pe Muntele Verna. Poate că nu întâmplător s-a născut în această zi, a stigmatelor dureroase. În calitatea sa de preot, hirotonit la 27 de ani, a dat dovada supremă a mărturiei pentru Cristos în condiţiile inumane de detenţie la care au fost supuşi episcopii, preoţii şi unii credincioşi în regimul trecut. Să nu ne fie teamă de afirmarea adevărului, pentru că destul timp am făcut-o. Părintele Anton – un alt fel de stigmatizat - este pentru toţi confraţii întru preoţie ca şi pentru credincioşi, un exemplu viu de tărie şi statornicie în credinţă. Un vlăstar al mişcării de rezistenţă a Bisericii Catolice, personalitate complexă şi desăvârşită, împodobită cu variate însuşiri morale şi duhovniceşti, de nenumărate calităţi şi virtuţi. Acest portret ar părea la prima vedere exagerat, dacă nu am cunoaşte câteva elemente din biografia acestui trăitor în spaţiul admirabil al rezistenţei morale interioare.

Martirajul contemporan este sigla care s-a întipărit în trupul şi sufletul unui mare număr de preoţi şi călugări care au dat mărturie despre Cristos cu propria viaţă, fiind persecutaţi, alungaţi, închişi, maltrataţi, suspectaţi, deportaţi, obligaţi la muncă forţată, decăzuţi din drepturi. Când cineva îşi dă proba sângelui pentru credinţă, este drept să i se cinstească memoria şi numele său rămâne înscris în catalogul sfinţilor. Dar când martirajul este o încercare prelungă care durează zeci de ani şi uneori o viaţă întreagă, este cu atât mai meritoriu. [...]

Cezarina Adamescu

click pentru citirea articolului complet...

medicul preot Martin Benedict

Sfinţii de lângă noi
Provincia Moldova - Leagăn de sfinţi şi de martiri ai credinţei

Cronica unei cărţi:
Medicul preot Martin Benedict. Istoria unui frate franciscan fără tunică
Eusebio Bejan, Silvestru Bejan, Octavian Bejan - Editura Serafica, Roman, 2007

Medicul preot Martin Benedict face parte din pleiada de sacerdoţi care au înfruntat cu eroism, iubire şi sacrificiu dus până la extrem, grelele încercări la care a fost supusă Biserica Romano-Catolică. Mai precis, el este unul dintre cei hirotonisiţi în clandestinitate şi care, deşi nutreau o iubire arzătoare pentru Isus Cristos rămas în Sfânta Taină a Euharistiei, nu au putut să-L celebreze oficial din pricina absurdităţii regimului totalitar. Acesta a fost sacrificiul lor cel mai cumplit, de a nu-L putea oficia liturgic pe Cel căruia îi închinaseră viaţa, munca, aspiraţiile.

Isus Cristos le spusese ucenicilor la Cina cea de Taină, atunci când i-a învăţat să consacre pâinea şi vinul drept Trupul şi Sângele Noului Legământ, cu care să se ospăteze întru amintirea Lui: „Cu mult dor am dorit să mănânc Paştile acestea cu voi înainte de a suferi” (Lc 22,15). Mai apoi Isus le-a dat de înţeles că vor avea de suferit mult pentru acest sacrificiu făcut de El.

A fi preot şi a nu putea să oficiezi Sfânta Liturghie Euharistică este, credem noi, supliciul cel mai groaznic pentru un sacerdot. E ca şi când ţi-ar fi fost smuls din mâini, de o forţă brutală ostilă, diamantul, darul cel mai preţios, darul vieţii. Din mâini, dar nu şi din ochi, auz, inimă, simţire. Omul poate vedea cu ochii minţii, poate auzi glasul Domnului. Poate avea în inimă mărgăritarul ce nu poate fi smuls de mâna omenească, pe Isus Cristos. Dumnezeu are nenumărate căi de a se face prezent în noi. Şi atunci, nimeni nu ni-L poate lua din suflet, din inimă, din întreaga noastră fiinţă, oricât de multe piedici ni s-ar ridica în faţă. [...]

Cezarina Adamescu

click pentru citirea articolului complet...


îndemn şi reflecţie pentru anul 2018

Isus Cristos biruitor asupra morţii

Urări de Sfintele Paşti...

autor: pr. Cristian Blăjuţ      sursa: Creştin se devine...

Urarea pascală se naşte din lumina lui Cristos cel Înviat, în care găsim speranţa noastră. Sf. Augustin explica credincioşilor săi că învierea Domnului este speranţa noastră: „resurrectio Domini, spes nostra”. Isus a înviat pentru ca noi care suntem destinaţi morţii, să nu disperăm gândindu-ne că, odată cu moartea, viaţa s-a sfârşit pentru totdeauna. Nu, nu s-a sfârşit, spunea Sfântul Augustin: moartea nu mai are putere asupra omului şi asupra lumii, chiar dacă mai rămân încă multe din semnele „domniei” sale.

Le urez tuturor să redescopere această lumină care provine de la Cristos cel Înviat, şi care ne asigură că drumul nostru spre veşnicie nu este cu totul obscur, chiar dacă întunericul nu lipseşte; nu este o cale a disperării, chiar dacă uneori apar multe lacrimi pe chipurile noastre.

Sigur, cu toţii ne-am dori să celebrăm Paştele cu o lumină şi cu o bucurie, care să fie alimentate şi de condiţii de viaţă mai puţin dificile. Să ne gândim la situaţiile de nesiguranţă ale părinţilor care nu ştiu cum să-i educe pe fiii lor, la tinerii care caută un loc de muncă, la cei care îşi doresc să-şi întemeieze o familie. Să ne gândim la situaţiile economice şi la condiţiile de muncă precare, care îngreunează o viaţă ce se doreşte trăită cu demnitate şi seninătate, având o privire încrezătoarea spre viitor. Să ne gândim la situaţiile de suferinţă cauzate de boli, de moartea cuiva drag şi de multe alte încercări. Să ne gândim la toţi acei fraţi ai noştri care fug din calea războaielor, la mulţi creştini care cad victime ale atentatelor în timp ce celebrează sărbătorile, după cum s-a întâmplat în Egipt în Duminica Floriilor.

Viaţa nu ne scuteşte de experienţe triste şi obscure, în cea mai mare parte legate de condiţia umană, de experienţe legate de tendinţa noastră de a ne închide, de multe altele legate de răutatea noastră. Vestirea Paştelui ne aminteşte că Isus Cristos Înviat a trăit condiţia noastră umană până la sfârşit, până la obscuritatea morţii pe cruce. El este „Marele Pacient al durerii umane”, după cum ne amintea Papa Francisc într-o predica din Duminica Floriilor. El a luat asupra sa orice suferinţă a noastră, a fost calomniat, trădat, abandonat, biciuit şi încoronat cu spini, iar la sfârşit răstignit. Totul, cu un singur scop: ca să-şi ofere viaţa din iubire, din iubire faţă de Tatăl şi din iubire faţă de noi toţi.

Paştele constituie noutatea cea mai mare din întreaga istorie umană: viaţa ce apare pe neaşteptate dintr-o condiţie de moarte. Din falimentul lui Mesia răstignit pe o cruce, pus apoi într-un mormânt şi peste care a fost rostogolită o piatră mare, izvorăşte lumina. În acest început de primăvară mormântul se deschide, Dumnezeu îl învie pe Isus Cristos din morţi. Acest eveniment central al istoriei are loc după stilul ce-i aparţine lui Dumnezeu, Cel care iubeşte viaţa noastră, care suntem fiii săi. Acel mormânt s-a deschis, mai rămâne să se deschidă şi ochii noştri, urechile noastre, şi mai ales inima noastră, pentru a asculta şi a primi Cuvântul de viaţă, de iubire şi de speranţă. [...]

click pentru citirea articolului complet pe site-ul autorului...

Isus slujitorul de la Cina de Taină

Euharistia, apogeul iubirii lui Isus Cristos

autor: pr. Cristian Blăjuţ      sursa: Creştin se devine...

Iubiţi fraţi şi surori în Cristos, aceasta este seara cu care începem Triduum-ul Pascal, suita celor trei zile, cele mai importate din an. Astăzi, Biserica răspândită în lume se opreşte, se apleacă să spele picioarele, îngenunchează pentru adorarea Euharistiei.

Şi noi, în această seară, în biserica noastră, printre sentimente diferite, aşteptări, speranţe, goluri ce trebuie umplute, mânii ce trebuie potolite, dubii ce trebuie lămurite, întrebări care aşteaptă un răspuns, suntem aici în aşteptarea de a îngenunchea înaintea Aceluia care a îngenuncheat pentru noi.

Mărturisesc că am întâmpinat dificultăţi în a pregăti aceste rânduri pentru voi, dificultăţi care se nasc din contrastul dintre cuvintele pe care le proclamăm, gesturile pe care le facem şi viaţa noastră, viaţa mea, de creştin şi de preot, viaţa noastră, de comunitate alcătuită din familii. Cum putem celebra misterul iubirii dacă suntem de atâtea ori atât de departe de o iubire autentică, dacă şi printre noi oamenii există egoisme, ambiţii, neînţelegeri... cine dintre noi nu are pe cineva, un soţ, un fiu, un părinte, un neam, un prieten, un confrate, un coleg pe care în acest moment să nu-l simtă departe? Atunci mă întreb, mai are sens să celebrăm misterul comuniunii, al unităţii şi al slujirii care este Euharistia?

Da. Are sens, tocmai pentru că nimeni dintre noi nu este fără de păcat, toţi avem picioarele, mâinile şi inimile murdare. Are sens pentru că la începutul Tridum-ului Pascal, fiecare dintre noi are nevoie să regăsească curajul de care a dat dovadă Cristos. Curajul umilinţei. Şi nu El era cel care trebuia să se umilească: dintre cei doisprezece niciunul nu s-ar fi salvat... toţi cei prezenţi la Cina cea de Taină peste puţin timp l-ar fi abandonat, renegat şi trădat.

Ioan şi Iacob, prin glasul mamei lor, cer Domnului să le dea primele locuri în slava sa, Isus însă îşi scoate haina şi ia un prosop. Iuda a luat arginţii, iar Isus se încinge cu un ştergar. Petru va spune de trei ori „nu-l cunosc”, iar Isus varsă apă într-un vas de spălat şi începe să le spele picioarele. Noi vrem mereu primele locuri, noi urmărim mereu siguranţa economică, noi ne trăim viaţa după vrerea noastră. Ne umplem gura cu cuvinte de genul iubire, slujire, primire, iar Isus nu vorbeşte, el înfăptuieşte.

Iată, în faţa nevredniciei noastre de a participa la masa sa, Isus se apropie de fiecare dintre noi pentru că ne iubeşte, mă iubeşte aşa cum sunt. Pentru că iubirea adevărată nu priveşte în faţă; nu caută zâmbete de aprobare, priviri complăcute; nu se teme de ochii plini de mânie sau de lacrimile pe care trebuie să le şteargă; iubirea cea adevărată se apleacă până la picioare. Şi când speli picioarele, nu poţi privi în faţă persoana pe care o ai înaintea ta. Picioarele, spre deosebire de mâini pe care le putem deschide şi închide, nu au formă de expresie. Se poate deosebi piciorul mare de cel mic, de culoarea pielii, piciorul de bărbat de cel de femeie, dar la final toate sunt la fel, adică toate au nevoie să fie spălate. [...]

click pentru citirea articolului complet pe site-ul autorului...

Totul Despre Avort - bebeluşi nevinovaţi

Totul Despre Avort - abordare modernă şi raţională

autor: Asociaţia PRO VITA Bucureşti      sursa: www.totuldespreavort.ro

Părere: „Viaţa începe la naştere. De aceea noi sărbătorim ziua de naştere, dar nu ziua concepţiei.”

Discutaţi cu orice doctor bun şi el va spune că atunci când tratează o femeie însărcinată are doi pacienţi, nu doar unul. El are mare grijă şi se preocupă nu doar de mamă, ci şi de pacientul mai mic, mai puţin vizibil, verificându-i mişcarea, poziţia, bătăile inimii.

Părere: „Nenăscutul nu este o persoană, cu viaţă plină de sens. Are doar câţiva centimetri în dimensiune şi nici măcar nu poate gândi: este mai puţin avansat decât un animal.”

Dicţionarele definesc persoana ca pe un „om”, „individ uman” sau „membru al rasei umane”. Ce face un câine să fie un câine este faptul că provine din câini. Tatăl său a fost un câine, iar mama sa a fost un câine şi, prin urmare, el este un câine. Ce face un om să fie om este faptul că el a ieşit din oameni. Tatăl şi mama sa au fost persoane umane, astfel încât el nu poate fi nimic altceva decât o persoană umană. Începutul fiecărei vieţi umane nu este un proces, ci un eveniment. Acest eveniment este concepţia [...], un punct pe axa temporală.

Noi nu trebuie să reducem problemele de viaţă şi de moarte şi drepturile fundamentale ale omului la un joc semantic în care suntem liberi să redefinim termenii. Schimbarea sensului cuvintelor nu schimbă realitatea. Conceptul de persoană este acum aproape lipsit de un ghid etic în materie de avort. Singurele întrebări obiective pe care le putem pune sunt: „Este om, adică, provine dintr-o fiinţă umană?”, „Este un individ unic din punct de vedere genetic?”, „Este viu şi în creştere?”. În cazul în care toate răspunsurile sunt da, atunci acesta este un „el” sau o „ea”, adică o persoană vie, care are drepturi şi merită protecţie.

Părere: „Orice persoană are dreptul de a alege. Ar fi nedrept să limitezi alegerea unei femei, interzicându-i avortul.”

După ce am vorbit la un liceu public, privind poziţia pro-viaţă, instructorul pro-alegere m-a dus la cantina facultăţii pentru masa de prânz. El a arătat spre o masă unde stăteau patru profesori care fumau şi a spus: „Din fericire, aceasta este ultima săptămână în care fumatul mai este permis aici. Am reuşit în cele din urmă să-i convingem pe superiori să facă sala pentru profesori de Nefumători”. Bine, am spus în mod natural: „Văd că nu sunteţi într-adevăr pro-alegere”. Cu o privire surprinsă, el a explicat: „Pentru că fumul de ţigară face rău altor persoane”. Atunci i-am răspuns: „La fel face şi avortul”.

Aproape fiecare mişcare de opresiune şi exploatare - de la sclavie, la prostituţie, la pornografie, trafic de droguri, avort - s-a etichetat pe sine ca fiind pro-alegere. De asemenea, mişcări opuse oferind compasiune şi eliberare au fost etichetate ca anti-alegere de exploatatori. Cel puţin în ceea ce priveşte prostituţia, pornografia şi drogurile, victima poate, de obicei, alege. În cazul avortului, victima nu are de ales. Ea este cea mai evidentă excepţie a societăţii la toată retorica pompoasă cu privire la dreptul de a alege şi la dreptul cuiva de a-şi trăi viaţa fără amestecul altora. Poziţia pro-alegere întotdeauna trece cu vederea dreptul victimei de a alege. Femeile nu aleg violul. Negrii nu au ales sclavia. Evreii nu au ales cuptoarele. Şi copiii nu aleg avortul.

Părere: „Sunt personal împotriva avortului, dar încă sunt pro-alegere. Este o alternativă legală şi nu avem dreptul de a o interzice cuiva. Toată lumea e liberă să creadă ce vrea, dar nu ar trebui să încerce să-şi impună părerea altora.”

Poziţia „Personal mă opun avortului, dar...” este populară printre politicienii care vor să-i facă atât pe cetăţenii pro-viaţă să îi voteze (deoarece cetăţenii pro-viaţă nu au o părerea bună despre avort), cât şi pe cei pro-alegere (pentru că nu vor face nimic pentru a restricţiona avortul). Părerea mea este că această poziţie nu e doar laşă, ci este complet ilogică.

Singurul motiv plauzibil pentru care te simţi incomod când vine vorba de avort este că ucide un copil inocent. Dacă nu, atunci nu trebuie să te simţi incomod. Dar dacă da, atunci nu numai că ar trebui să te abţii tu însuţi de la el, dar ar trebui să îi informezi şi pe alţii, care-l fac. Ar trebui să susţii legi pentru a-l restricţiona, exact din acelaşi motiv pentru care favorizezi legi pentru a restricţiona violul, molestarea copiilor şi crima.

În anii '40 un medic german putea ucide în mod legal evrei, în timp ce în America ar fi fost judecat pentru crimă. În anii '70 un medic american putea ucide în mod legal copii nenăscuţi, în timp ce în Germania, el ar fi fost judecat pentru crimă. Legile se schimbă, dar adevărul şi dreptatea nu.

click pentru citirea articolelor pe site-ul autorului...

Europolis, TVR1 Europolis, TVR1

Emisiunea „Europolis”
TVR1, 17.03.2017
Minoritatea italiană din Galaţi
 

click pentru direcţionarea către pagina TVR+

Vă invităm să vizionaţi pe site-ul TVR+ o emisiune interesantă despre italienii care s-au stabilit în oraşul nostru. În secolul al XIX-lea ei aveau o poziţie însemnată în cadrul comunităţii catolice locale şi s-au preocupat de ridicarea bisericii actuale, de aducerea şi de susţinerea preoţilor misionari franciscani. Emisiunea conţine materiale video recente despre situaţia unor clădiri vechi ale Galaţiului, între care şi fosta şcoală de băieţi din spatele bisericii catolice, care se află într-o stare avansată de degradare.

În cadrul emisiunii apare o mică surpriză cu părintele paroh Cristian Dumea cântând la vechea orgă cu tuburi şi o puteţi vedea pe doamna Doina Amabile Gheorghiu relatând cu emoţie despre botezul ei în biserica noastră.  Mulţumim realizatorilor şi echipei TVR care ne-a vizitat.


Titular: Parohia Romano-Catolică
Cont bancar BCR (Lei): RO66RNCB0141032863760001
Cont bancar BCR (Euro): RO39RNCB0141032863760002

cugetarea zilei
Istoric Parohie Preoţi Sfânta Liturghie Administrare sacramente Cateheze Ore de religie Vizite pastorale Terţiari franciscani Însoţitori în misiune FCJ Tineri şi copii Corul bisericesc Îndurarea Divină Regina Cerului Viaţă de credinţă Carisma franciscană Carisma ignaţiană Colecţia de articole Evenimente Album foto Album video Biserica parohială Filiala Folteşti
CatolicaGalaţicatolicagalati@gmail.com Data:01.01.2015 Număr accesări:0000001