Prezentare
Contact

Cateheze

Porunca Iubirii

Isus spală picioarele ucenicilor

În zilele noastre toată lumea vorbeşte despre iubire, toată lumea iubeşte şi cu toate acestea Iubirea nu este iubită, aşa cum obişnuia să spună Sf. Francisc de Assisi. Există iubiri şi iubiri, într-un fel sunt iubiţi părinţii, altfel copiii, într-un mod se iubesc fraţii între ei, în alt fel iubeşte un tânăr pe o tânără şi cu toate acestea, toţi mai au câte ceva de învăţat despre iubire. Întrebare: oare cum se iubesc creştinii, de vreme ce despre ei în primele veacuri ceilalţi oameni spuneau „priviţi-i cât de mult se iubesc”? (aşa afirma Tertulian, marele învăţat din sec. III dC)

Evanghelia din această duminică ni-l prezintă pe Isus care spune: „Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii!” (In 13,34). Auzind aceste cuvinte, spontan ne întrebăm: ne poate porunci cineva ca să iubim? O iubire impusă e o caricatură, frustrant pentru cine iubeşte şi înşelător pentru cel care este iubit. Şi cu toate acestea Isus ne porunceşte: Să vă iubiţi unii pe alţii! Ca să găsim sensul acestei porunci şi să înţelegem rostul ei, primul lucru pe care trebuie să-l facem este acela de a găsi semnificaţia IUBIRII după logica EVANGHELIEI!

Dacă iubirea faţă de Dumnezeu este un dar, atunci e absolut necesar să medităm asupra obligaţiei de a iubi, mai ales asupra obligaţiei de a-l iubi pe aproapele nostru. Există o legătură strânsă între iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele: „Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău. Aceasta este cea mai mare şi cea dintâi poruncă. Iar a doua este asemenea acesteia: Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Mt 22,37-39). Iubirea, după logica Evangheliei nu este o obligaţie, dar o necesitate pentru a trăi, aşa cum aerul este o necesitate pentru a respira. Nu degeaba spunea Jacques Maritain: „Toţi avem nevoie de multă iubire pentru a trăi bine”. Înţelesul duhovnicesc al acestei porunci a iubirii, date de Mântuitorul Cristos, este următorul: iubirea devine o poruncă pentru a da un sens fundamentului destinului lumii şi al fiecărui om în parte: iubiţi-vă unii pe alţii, altfel va domni mereu regula celui mai puternic, a celui mai violent şi a celui mai înşelător.

Papa Francisc binecuvântând persoanele cu handicap

Isus vorbeşte despre o iubire „nouă”, dar în ce constă această noutate de vreme ce porunca iubirii exista şi în legea mozaică: „Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Lv 18,18)? Noutatea vine din cuvintele următoare. Isus nu spune doar să vă iubiţi, pentru că acest lucru nu este suficient. Nu ajunge să iubeşti, pentru că aceasta ar putea fi doar o formă de posedare sau de dominare asupra celuilalt, o iubire care ia totul şi nu dăruieşte nimic. Sunt atâtea iubiri violente şi disperate, iubiri triste şi chiar distructive. Isus venind în lume schimbă totul, chiar şi atunci când este vorba de iubire. Odată cu venirea Lui sunt schimbate obiectul, subiectul şi motivul iubirii. Evanghelia adaugă la iubire o trăsătură cu totul specială: să vă iubiţi unii pe alţii, într-un raport de comuniune, faţă în faţă, tu per tu. Această iubire indică reciprocitatea: dai şi primeşti iubire, iar aceasta noi numim fericire în această viaţă.

Nu iubim omenirea în general; se iubeşte acel om, acel copil, acel străin, acel chip, intrând într-o intimitate concretă; se iubeşte concret. Dar noutatea evanghelică nu se reduce numai la aceasta. Isus adaugă secretul care face ca iubirea creştină să se deosebească de celelalte iubiri: „aşa cum v-am iubit eu pe voi, aşa să vă iubiţi unii pe alţii” (In 13,35).

Caracteristica specifică a creştinului nu este iubirea, pentru că şi înainte de venirea lui Cristos oamenii iubeau; nota specifică este capacitatea creştinului de a iubi asemenea lui Isus. Nu cât a iubit Isus, lucru imposibil pentru noi, dar cu stilul unic al lui Isus, care a schimbat orice logică: o iubire liberă şi creativă. Isus a făcut lucruri pe care nimeni până la el nu le-a mai făcut: dacă eu v-am spălat picioarele, faceţi şi voi la fel, începând cu cei mai marginalizaţi, cu cei mai mici, cu cei din urmă. Isus este cel dintâi care iubeşte, chiar „dacă iese în pierdere”, iubeşte fără să facă calcule. Iată de ce Isus le spune discipolilor săi: „Prin aceasta vor recunoaşte toţi că sunteţi discipolii mei: dacă aveţi dragoste unii faţă de alţii” (In 13,35). Cineva spunea: „nu e de ajuns să fim creştini, trebuie să fim şi credibili” (Rosario Angelo Livatino, magistrat italian ucis de mafie). Să nu uităm că Dumnezeu nu se demonstrează, se arată!

Maica Tereza de Calcutta alături de femeile nevoiaşe

Afirmam mai sus că Isus a schimbat subiectul, obiectul şi motivul iubirii. A schimbat mai ales obiectul, ajutându-ne să înţelegem cine este aproapele pe care trebuie să-l iubim. Acesta nu mai este numai cel din neam cu noi, dar fiecare om, chiar şi cel străin, ba mai mult chiar şi duşmanul nostru: „Aţi auzit că s-a spus: Să-l iubeşti pe aproapele tău şi să-l urăşti pe duşmanul tău. Eu însă vă spun: iubiţi-i pe duşmanii voştri şi rugaţi-vă pentru cei care vă persecută, ca să deveniţi fiii Tatălui vostru care este în ceruri, care face să răsară soarele său peste cei răi şi peste cei buni şi să plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Căci, dacă îi iubiţi pe cei care vă iubesc, ce răsplată aveţi? Oare nu fac acelaşi lucru şi vameşii? Şi dacă îi salutaţi numai pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Oare nu fac acelaşi lucru şi păgânii?” (Mt 5,43-47). Iată, Isus a schimbat şi motivul iubirii faţă de aproapele, adică semnificaţia termenului aproapele.

De fapt, aproapele nu este celălalt, sunt eu; nu este cel care îmi este aproape, dar cel care devine aproape. Prin parabola Bunului Samaritean, Isus demonstrează că nu trebuie să aşteptăm pasiv, pentru ca pe strada noastră să apară aproapele, având în mână o placardă. Aproapele eşti tu, adică cel care tu poţi deveni.

Crucea Roşie oferind ajutor în Haiti

S-a schimbat mai ales criteriul sau măsura iubirii faţă de aproapele. Până la Isus modelul era iubirea de sine însuşi: ca pe tine însuţi. Cineva a afirmat că Dumnezeu nu ar fi atins acelaşi scop dacă ar fi spus: „Să-l iubeşti pe aproapele tău aşa cum îl iubeşte Dumnezeu”, pentru că omul ar fi găsit o scuză că nu poate; atunci a spus: „Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Omul ştie foarte bine în orice circumstanţă ce înseamnă iubirea de sine; este o oglindă înaintea lui care nu-i îngăduie nici o cale de fugă. Tocmai de aceea Isus a înlocuit modelul, ca omul să nu fugă de responsabilitate: „Aceasta este porunca mea: să vă iubiţi unii pe alţii, aşa cum v-am iubit eu pe voi” (In 15,12). Omul poate să se iubească pe sine însuşi în mod greşit, adică să dorească răul, nu binele, să iubească viciul nu virtutea. Dacă un astfel de om iubeşte pe alţii „ca pe sine însuşi” şi vrea pentru alţii lucrurile pe care le vrea pentru sine, vai de persoana care este iubită în acest fel! Noi însă ştim unde ne duce iubirea lui Isus: la adevăr, la bine, la Tatăl.

Trebuie să-l imităm pe Isus, căci el ne spune: „cine mă urmează pe mine, nu va umbla în întuneric” (In 8,12). Să nu uităm cuvintele Sf. Paul: „Într-adevăr, pe când eram încă neputincioşi, Cristos a murit la timpul hotărât pentru cei nelegiuiţi” (Rom 5,6). Prin urmare, se înţelege în felul acesta ce vrea să spună Ioan evanghelistul prin acea afirmaţie aparent contradictorie: „Iubiţilor, nu vă scriu o poruncă nouă, ci porunca cea veche, pe care o aveţi de la început; porunca veche este cuvântul pe care l-aţi auzit” (1In 2,7).

pr. Cristian Blăjuţ


Predica Papei Francisc
Isus este calea, dar mulţi creştini sunt nişte mumii şi vagabonzi

Viaţa de credinţă „este un drum” şi de-a lungul lui se întâlnesc diferite tipuri de creştini. Papa Francisc în mod succint a făcut o listă: creştini-mumie, creştini vagabonzi, creştini încăpăţânaţi, creştini la jumătate de drum - aceia care sunt încântaţi de o privelişte minunată şi rămân acolo înrădăcinaţi. Oameni care dintr-un motiv sau altul au uitat că unica „cale dreaptă” - aşa cum o aminteşte Evanghelia de astăzi - este Isus, cel care îi confirmă lui Toma şi lui Filip: „Eu sunt calea”, „cine m-a văzut pe mine, l-a văzut şi pe Tatăl”.

„Mumii spirituale” - Papa Francisc examinează rând pe rând aceste tipologii de creştini confuzi, începând prima dată cu creştinul care spune „nu merg”, care dă ideea de a fi un pic îmbălsămat: „Un creştin care nu umblă, care nu parcurge calea, este un necreştin. Nu poate fi definit. Este un creştin «un pic păgân»: stă acolo, nemişcat, nu înaintează în viaţa creştinească, nu face să înflorească Fericirile în viaţa sa, nu săvârşeşte Opere de Milostivire... E nemişcat. Scuzaţi-mi comparaţia, dar este ca şi cum «ar fi o mumie», o mumie spirituală. Şi sunt creştini care sunt nişte mumii spirituale. Nu fac nimic rău dar nu fac nici binele”.

„Cei încăpăţânaţi şi vagabonzi” - iată că mai sunt şi creştini înverşunaţi, încăpăţânaţi. Când se umblă, recunoaşte Papa, se mai întâmplă să se greşească calea, dar asta nu înseamnă că este lucrul cel mai rău. Pentru Papa Francisc, „tragedia este atunci când creştinul e încăpăţânat şi continuă să spună «aceasta este calea» şi nu lasă ca glasul Domnului să-i spună că a greşit calea şi că trebuie să se întoarcă înapoi şi să meargă pe calea cea dreaptă”. Apoi mai e şi cea de-a treia categorie, cea a creştinilor „care merg, dar nu ştiu unde merg”: „sunt călători în viaţa de credinţă, vagabonzi. Viaţa lor e o călătorie pe aici pe acolo, şi în felul acesta pierd frumuseţea de a se apropia de Isus, pierd viaţa lui Isus. Pierd calea, pentru că umblă de aici acolo, iar acest mod de a trăi îi duce la o viaţă fără ieşire: a umbla prea mult face ca viaţa să devină un labirint din care nu mai găseşti calea ca să ieşi. Au pierdut chemarea lui Isus. Nu mai au busola pentru a ieşi şi prin urmare se învârt, se învârt şi caută...”

„Mai sunt şi o altă categorie de creştini care în chemarea lor de a parcurge calea sunt seduşi de frumuseţea unui lucru şi se opresc la jumătatea drumului, fascinaţi de ceea ce văd, de acea idee, de acea propunere, de acel peisaj... Şi se opresc acolo! Viaţa creştină nu este o fascinaţie: este un adevăr! Este Isus Cristos!”

Ceasul întrebărilor - observând această situaţie, continuă Papa Francisc, îţi vin spontan în minte multe întrebări. „Drumul creştin pe care l-am început cu sacramentul Botezului cum merge? S-a oprit? Am greşit calea? Sunt mereu în căutare şi nu ştiu încotro să mă îndrept, spiritual vorbind? Mă opresc în faţa lucrurilor care îmi plac: mondenitatea, vanitatea sau merg mereu înainte, făcând concrete Fericirile şi Operele de Milostivire?" Pentru că viaţa lui Isus, conclude Papa, „este mereu plină de mângâieri, de bucurii, dar şi de cruci. Dar mereu cu pace în suflet".

Astăzi rămânem cu această întrebare, dar trebuie să ne-o punem şi să medităm asupra ei: „Eu cum mă găsesc în acest drum de credinţă? M-am oprit, am greşit, vagabondez, mă opresc în faţa lucrurilor exterioare care îmi plac, sau stau în faţa lui Isus cel care mi-a spus: «Eu sunt calea»? Să-i cerem Duhului Sfânt să ne înveţe să umblăm bine, mereu! Şi când vom obosi, să ne odihnim puţin şi apoi să continuăm drumul nostru. Să-i cerem acest har!”.

(după NEWS.VA, 4 mai 2016)

traducere de  pr. Cristian Blăjuţ


Cu mintea în inimă. Terapia prin rugă

rugăciune

Este ştiut dintotdeauna că rugăciunea a adus omului nu numai împlinirea cererii adresate divinităţii, dar a fost şi o modalitate de potolire a restriştilor sufleteşti, de liniştire şi de calmare a sistemului nervos, de obţinere a păcii interioare şi în genere, a unei stări de bine. Rugăciunea poate avea ca urmare şi tămăduirea de boli trupeşti şi sufleteşti, o mărturisesc duhovnicii, preoţii, monahii şi creştinii practicanţi. Rugăciunea - respiraţia sufletului, este oxigenul de care are nevoie creştinul pentru a exista în viaţa pământeană şi mai cu seamă în eternitate.

Fie că ne rugăm cu propriile noastre cuvinte, fie cu rugăcini scrise şi introduse în canonul liturgic, fie cu rugăciuni pentru diferitele momente ale zilei - dimineaţa, seara - sau cu rugăciuni la timp de boală, de necaz, de restrişte sufletească, fie că ne rugăm doar pentru noi sau pentru cei dragi, suspinele noastre sunt bine primite şi ascultate cu luare aminte de Dumnezeu şi adeseori ele au ca rezultat împlinirea dorinţelor şi cererilor adresate de noi divinităţii. Condiţia esenţială, însă, este să avem încredere şi să perseverăm, chiar dacă nu ni se împlinesc imediat toate cererile.

Rugăciunea este o convorbire intimă a omului cu Dumnezeu, ori cu sfinţii din cer, mijlocitorii noştri. Dar în acelaşi timp, rugăciunea poate să fie şi colectivă, aşa cum este rugăciunea poporului din ritualul Sfintei Liturghii sau rugăciunile pentru cauze comune: pacea în lume, scăparea din unele dezastre, molime, rugăciuni pentru anumite persoane bolnave, pentru beatificarea unui sfânt ori pentru persoanele defuncte. Este minunat să te rogi pentru tine, dar e şi mai minunat să te rogi pentru aproapele tău. Iar adevărata performanţă creştinească este de a te ruga pentru duşmani, pentru cei ce ţi-au făcut rău, pentru cei care te urăsc şi te invidiază. Adresarea în rugăciune lui Dumnezeu sau sfinţilor, îi dă încredere omului că va primi, mai devreme sau mai târziu, un răspuns aşteptat şi speranţa că acest răspuns va fi în favoarea lui.

O tânără mamă, care tocmai născuse un băieţel, mărturisea odată că tot timpul travaliului a strigat către Dumnezeu şi Măicuţa Domnului şi doar aşa a putut suporta durerile şi a născut în condiţii normale. Ea se întreba cum or fi suportând durerile facerii femeile care nu cred în Dumnezeu sau nu practică rugăciunea, pentru că nu au de ce să se sprijine, în efortul lor de a aduce pe lume un om. Şi dacă nu ai scara care urcă la cer, cum o să te poţi înălţa? Dacă nu la Dumnezeu să apelezi, atunci la cine?

Sfântul apostol Petru i-a spus Domnului Isus Cristos, atunci când ucenicii au vrut să se împrăştie şi să-l părăsească pe Învăţător: „La cine să mergem, Doamne? Tu ai cuvintele vieţii veşnice!”. Dumnezeu este temelia solidă pe care omul se sprijină în călătoria lui prin „valea de lacrimi”, aşa cum îndeobşte este cunoscută lumea pământească.

Modul de a te ruga este în principiu aceleaşi, nu diferă mult de la o religie la alta. Rugăciunea este cel mai adesea adresarea unei cereri sau a unui mesaj de mulţumire pentru darurile primite, într-o atitudine de smerenie trupească (aşezat în genunchi sau prosternat la pământ). Dar există şi o formă mai adâncă, cum este de exemplu rugăciunea inimii întâlnită în monahismul oriental: „Doamne Isus Cristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”. Practicată necontenit de către monahi şi pustnici, ea ajunge să nu mai fie rostită cu buzele, ci doar gândită, însuşită o dată cu respiraţia. Cum spun marii duhovnici ai Bisericii, se tinde spre o rugăciune în care Duhul Sfânt să se roage pentru tine cu suspine negrăite. Aceasta este o treaptă foarte înaltă a rugăciunii, atinsă după mult „exerciţiu”, e o rugăciune rostită cu atâta putere şi credinţă încât se ajunge la această performanţă: nu se mai roagă omul, ci Duhul, în timp ce omul săvârşeşte alte activităţi, cu mintea coborâtă în inimă.

Rugăciunea este cea mai scurtă cale a omului către Dumnezeu, fie că e adresată direct, fie prin mijlocirea sfinţilor. Ea este miezul vieţii creştine. Dacă într-adevăr sufletul ar trebui să fie cântărit în Cer, fără doar şi poate că rugăciunile făcute în viaţă, cu credinţă şi smerenie, ar atârna în balanţă în favoarea omului. De cele mai multe ori creştinul motivează că nu a avut timp să facă rugăciuni, nici dimineaţa, nici în timpul zilei, când aleargă după necesităţile materiale, nici seara, când cade mort de oboseală şi nu mai poate rosti nici un cuvânt. Dar în ordinele religioase rugăciunea face parte din însuşi programul de viaţă: „Ora et labora” - „Roagă-te şi munceşte”. În acelaşi timp s-a demonstrat că se pot foarte bine împleti munca şi rugăciunea. Ori, dacă ziua este închinată în întregime lui Dumnezeu, atunci omul nici nu mai trebuie să se roage, pentru că toate activităţile sale se îndreaptă spre Dumnezeu şi Lui îi sunt oferite. Dumnezeu ştie cel mai bine cererile şi nevoile noastre. El ne dă nu neapărat ceea ce îi cerem, ci ceea ce avem nevoie, la timpul potrivit (şi nu când vrem noi), ca să înaintăm pe drumul de spiritualitate propus de El.

Nenumăraţi sunt sfinţii care au adus mărturii despre viaţa de rugăciune, de la Sfinţii Părinţi, precum Ignaţiu din Antiohia („Teoforul”), Vasile cel Mare, Grigore din Nazianz („Teologul”), Ioan Climac („Scărarul”), şi până la sfinţii din zilele noastre. Nichifor Crainic a compus rugăciuni şi poeme admirabile în închisoare, care stau mărturie despre suferinţa omului şi despre ajutorul lui Dumnezeu. Nenumăraţi sunt şi poeţii creştini români care au scris poeme-rugăciuni: de la Dosoftei, mitropolitul Moldovei din secolul al XVII-lea, până la poetul mistic Ioan Alexandru şi la Daniel Turcea, în zilele noastre.

Înaintând pe calea rugăciunii în viaţa spirituală, creştinul de azi, prins între starea de urgenţă a trăirii şi starea de necesitate a supravieţuirii, veşnic împărţit între muncă şi alte obligaţii sociale, va avea plăcuta surprindere de a descoperi o lume mirifică, unde se poate refugia atunci când e obosit, plictisit, stresat, agasat de multiplele sarcini, de tumultul vieţii cotidiene, dar care, îi poate conferi şi promisiunea mântuirii sufleteşti, la care aspiră fiecare.

În exercitarea rugăciunii, un rol preponderent îl are crucea. Fie purtată, fie săvârşită ca semn al închinării, fie reprezentând personalitatea unui defunct - în cimitir, crucea este începutul şi capătul rugăciunii. Ea este prezentă în întreaga viaţă a omului, încă de la naştere, fiind şi însemn al celor şapte sacramente sau Sfinte Taine creştine: Botezul, Mirul, Spovada, Euharistia, Ungerea Bolnavilor, Preoţia şi Căsătoria.

Cezarina Adamescu

rugăciunea cea mai bună
Istoric Parohie Preoţi Sfânta Liturghie Administrare sacramente Cateheze Ore de religie Vizite pastorale Terţiari franciscani Însoţitori în misiune FCJ Tineri şi copii Corul bisericesc Carisma franciscană Carisma ignaţiană Colecţia de articole Album foto Album video
CatolicaGalaţicatolicagalati@gmail.com Data:01.01.2015 Număr accesări:0000001