Prezentare
Contact

Carisma franciscană

Ce este carisma franciscană?

Cimabue - Sf. Francisc de Assisi

Este o modalitate pentru a-l întâlni pe Dumnezeu

Este o modalitate de a-l urma pe Isus Cristos

Tradiţia franciscană îl contemplă pe Cristos ca fiind Cel dintâi voit şi iubit de Dumnezeu dintre toate făpturile: „Toate au fost create prin El şi pentru El” (Col 1,16).

Este o modalitate de a fi liberi datori lucrării Duhului Sfânt

Duhul Sfânt este cel care dă mărturie că suntem fiii lui Dumnezeu, dar şi care „face noi toate lucrurile” (Ap 21,5): duhul profeţilor continuă să însufleţească Biserica şi dă naştere la noi căi de evanghelizare, o nouă modalitate de a fi în lume. Tradiţia franciscană este o tradiţie profetică.

Libertatea fiilor lui Dumnezeu se trăieşte în comuniune cu Biserica prin respectarea carismelor, având încredere în bunăvoinţa celorlalţi.

Este o modalitate de a-l privi pe celălalt

Sfântul Bonaventura din Bagnoregio, un frate franciscan spunea: „Nimeni nu are puterea de a distruge în om imaginea lui Dumnezeu, o poate numai acoperi sau desfigura”.

Toţi oamenii sunt iubiţi de Dumnezeu, toţi sunt răscumpăraţi de Cristos, toţi sunt invitaţi să intre în comuniune cu persoanele din Sfânta Treime.

Francisc îi primea pe toţi aşa cum putem citi în biografia sa: el trăia fraternitatea universală.

Este o modalitate de a contempla creaţia

Este o modalitate de a trăi Misterul Crucii

crucifixul din biserica San Damiano

Este o modalitate de a fi fericiţi

Este o modalitate de a se situa în Biserică şi de a o iubi

Sfântul Francisc de Assisi: „În numele Domnului! Toţi aceia care îl iubesc pe Domnul din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul, şi din toată puterea lor (cf. Mc 12,30) şi îşi iubesc aproapele ca pe ei înşişi (cf. Mt 22,39), care îşi urăsc trupul cu viciile şi păcatele sale şi primesc trupul şi sângele Domnului nostru Isus Cristos şi fac roade vrednice de pocăinţă (cf. Lc 3,8); o, cât de fericiţi şi binecuvântaţi sunt cei care fac astfel de fapte şi perseverează în ele, căci Duhul Domnului se va odihni peste ei (cf. Is 11,2) şi îşi va face la ei sălaş şi locuinţă (cf. In 14,23), iar ei sunt fiii Tatălui ceresc (cf. Mt 5,45), ale cărui fapte le
împlinesc” (Din Scrisoarea către credincioşi, Izvoarele Franciscane, 2, p.87).

pr. Cristian Blăjuţ - OFMConv


Sfântul Francisc - Model paradigmatic în urmarea lui Cristos

Cartea părintelui Ştefan Acatrinei, Sfântul Francisc şi Sfânta Clara (Editura „Serafica”, Roman, 2005) ar putea fi numită „O incursiune în epopeea mişcării minoritice”. S-ar crede că nimic nu mai poate fi descoperit legat de universul franciscan. Cercetătorii au mult de colindat, pe cărări uneori bătătorite, alteori neumblate, încât îşi pot epuiza toate resursele de apă vie, trezindu-se în hăţişurile istoriei, învăluiţi în ceaţa miturilor, a legendelor înflorite, exagerate şi uneori mistificate după dimensiunea admiraţiei şi pietăţii faţă de sfântul favorit. Cu toate acestea, mereu se vor găsi spirite cercetătoare, fascinate de filonul de lumină freatic care să aducă un plus de aer proaspăt printre prăfuitele manuscrise ale hagiografilor. Este ceea ce face autorul lucrării de mai sus, părintele Ştefan Acatrinei (O.F.M.Conv) care, cu asiduitate şi răbdare, ne introduce în acest univers fascinant ce a dat naştere unuia dintre cei mai remarcabili sfinţi, care şi-a pus amprenta definitiv nu numai pe spiritualitatea Evului Mediu, dar şi a timpurilor moderne.

Urmărim dinamica dezvoltării numerice şi spirituale a istoriei Ordinului Franciscan pe parcursul a circa opt veacuri, în drumul său spre Cetatea din Ceruri, având ca suport promisiunea Testament a Seraficului Părinte Francisc, făcută tuturor acelor care vor intra în Ordin din timpurile sale până la sfârşitul veacurilor: „Cine ţine seama de acestea, să fie binecuvântat în cer de Tatăl preaînalt şi să aibă parte încă de pe pământ de binecuvântarea preaiubitului Său Fiu, împreună cu Sfântul Spirit Mângâietorul şi cu toate tăriile cerului şi cu toţi sfinţii” (Test, 40) – promisiunea transformată în binecuvântare, care se regăseşte şi în Testamentul din Siena: „Scrie, că îi binecuvântez pe toţi fraţii mei, care sunt în Ordin şi care vor veni până la sfârşitul lumii...” (Test. din Siena, 1).

Mesajul care se desprinde din lucrare este o propunere de viaţă, nu atât a diverselor comunităţi, cât a fiecărui creştin în parte, este o provocare la convertire, la schimbarea radicală a vieţii, de înaintare pe calea desăvârşirii. Se ştie, viaţa religioasă este o carismă, îmbrăţişarea şi statornicia în această condiţie de viaţă e un har deosebit. Un ordin religios face parte din corpul social al Bisericii cu tot cu doctrina sa, constituţiunile sale organice, cu tradiţiile sale, iar aceasta nu anulează esenţa dinamică a Ordinului. Principiul reînnoirii dinamice include şi revenirea repetată la izvoare, la „aspiraţiile originare, la spiritul şi idealul fondatorului” (Carisma franciscană, Mesagerul Sfântului Anton, iulie 1995).

Fără îndoială că spiritualitatea franciscană este una dintre cele mai fascinante forme de înaintare pe calea cunoaşterii şi desăvârşirii religioase, după exemplul reprezentantului său, formă care exercită o atracţie deosebită nu numai în rândul creştinilor, de aproape opt secole, dar şi al necreştinilor. Ea se întemeiază pe carisma celui care a propus contemporanilor său un mod de viaţă atât de simplu în aparenţă, încât, nu numai că uimea, dar această uimire se transforma aproape întotdeauna în perplexitate. În realitate însă, a te apropia de Dumnezeu pe calea simplităţii, nu este un lucru atât de lesne de înfăptuit, cu atât mai mult cu cât oamenii, îndeobşte, caută lucruri care nu au nimic de-a face cu simplitatea şi smerenia franciscană.

Sf. Francisc, iubitor al creaturilor lui Dumnezeu

Calea propusă de Sfântul Francisc constituie o adevărată răsturnare de valori şi ierarhii, aşa cum este şi calea propusă de Isus Cristos, şi nu e de mirare că Francisc însuşi s-a socotit „novellus pazzus in mundo” (un nou „nebun” în lume). Calea simplităţii şi a smereniei reflectă originalitatea şi specificitatea vocaţiei sale. Impactul pe care acest mod de slujire l-a avut asupra contemporanilor ca şi a generaţiilor succesive demonstrează, dacă mai era nevoie, viabilitatea demersului său spiritual, cel mai răspândit în întreaga lume. Însă, în ce măsură carisma franciscană este un „modus vivendi” pentru tânărul creştin şi cum poate fi actualizată această carismă în condiţiile puse la dispoziţie omului din societatea de consum, şi în chip deosebit, cât de fideli pot rămâne votului de sărăcie fraţii franciscani - la aceste întrebări şi încă la altele, la fel de incitante, încearcă să ne răspundă şi să ne convingă cu stăruinţă autorul lucrării, el însuşi un atent păstrător al celor trei nestemate franciscane: sărăcia, castitatea şi ascultarea.

Abordarea în cheie teologică a vieţii şi carismei autentic franciscane sporeşte şi suscită interesul de lectură. Iar rezultatele acestei cercetări şi exegeze teologice, alcătuindu-se într-un tot semnificativ, servesc comunitatea, avându-şi izvorul în trecut, activând în prezent şi proiectându-şi efectele în viitor. Se cuvine o mică precizare: rândurile de faţă sunt doar un punct de vedere personal al cititorului însetat şi nu se constituie într-o referinţă critică, întrucât nu pot emite judecăţi de valoare, ferme asupra unei lucrări teologice de o asemenea anvergură. Această prezentare poate cel mult să constituie un îndemn la o lectură fundamentală, necesară, plăcută, utilă, constructivă în procesul de edificare a persoanei şi pentru înaintarea pe o cale luminoasă spre atât de râvnita desăvârşire creştină.

„Dă-ţi seama că, oricine ai fi, eşti iubit” - poate că de la aceste cuvinte, transformate în motto, ale Papei Paul al II-lea, ar trebui începută prezentarea de faţă, căci această carte îţi conferă un sentiment tainic de încredere dacă nu în tine, cel puţin faţă de uriaşa forţă care se degajă din starea de copil al lui Dumnezeu şi sentimentul stenic al apartenenţei la marea familie. Şi ţie nu-ţi va rămâne altceva de făcut decât să te laşi condus de mână prin această lume, în acest univers, către noi poteci care ţi se deschid şi te cheamă.

Pentru a ne face o imagine adecvată, cât mai aproape de adevăr, se cuvine o trecere în revistă a principalelor teme abordate de autor, care vizează trăsăturile specifice ale spiritualităţii franciscane, reflectate în viaţa şi scrierile Sfântului Francisc şi ale Sfintei Clara şi, în mod deosebit, carisma sărăciei, a ascultării, a castităţii, a umilinţei, urmarea lui Cristos în suferinţă, legătura cu Sfinţii Părinţi şi cu mediul monahal al timpului respectiv, dimensiuni majore ale spirtualităţii primei minorităţi franciscane. Autorul nu se mulţumeşte cu o privire exhaustivă, panoramică, ci încearcă să pătrundă în miezul fenomenului franciscan care a dat naştere unui Ordin atât de răspândit în lume. Francisc a fost înainte de toate un miez de foc care a ars continuu şi s-a mistuit până la sfârşit din iubire faţă de Acela pe care dorea să-L imite şi cu care voia să se identifice în suferinţă. Nu e de mirare, aşadar, că el continuă să împrăştie scântei de iubire pentru Isus şi acum şi, neîndoios, până la sfârşitul veacurilor, atrăgând ca un magnet zeci de generaţii de creştini evlavioşi. Autorul vrea să explice în paginile cărţii în ce constă, de fapt, această uimitoare forţă de atracţie.

Sfântul Francisc este o apariţie marcantă în istorie într-o perioadă de mari transformări pe toate planurile în lumea europeană. Aspectele istorice în care s-a dezvoltat Ordinul sunt legate de Evul Mediu, respectiv sfârşitul secolului al XII-lea şi începutul secolului al XIII-lea, perioadă marcată de un profund progres la toate nivelurile, după opinia comună a istoricilor acestei perioade fecunde. Sfântul Francisc nu poate fi rupt din contextul timpului său, de arealul în care s-a născut şi a crescut, cu toate că nimbul său străluceşte peste timpuri şi spaţii, transgresând istoria, lumea aceasta şi lumea de dincolo.

Secolul XII - epocă zbuciumată şi foarte încordată din istoria Europei şi a Bisericii orientale, obosită de scindări şi lupte intestine pentru glorie şi putere, are la bază o societate caracterizată pe de o parte de mentalitatea profitului imediat, a acumulării de capital, de abuzul banilor, iar pe de altă parte, de noi forme de sărăcie şi violenţă. Paralel cu dezvoltarea socio-economică se poate vorbi şi de o dezvoltare a spiritualităţii şi pietăţii populare, concretizată în pelerinaje, schimburi de idei, creşterea nivelului cultural al întregii societăţi.

Pentru a-l integra în acest context şi pentru a sublinia nota de prospeţime, noutatea stilului de viaţă, fascinaţia şi puternica atracţie pe care o exercita el ca persoană precum şi Ordinul proaspăt înfiinţat, autorul lucrării oferă o panoramă a situaţiei socio-politico-ecleziastice a Europei acelei epoci şi, în chip deosebit, aspectul convertirii atât de spectaculoase a lui Francisc, devenit în scurt timp dintr-unul din cei mai înstăriţi tineri ai oraşului, un om dezlipit total de cele materiale, dispreţuind tot ce-l îndepărta de Isus Cristos Răstignit, modelul suprem al sărăciei şi nimicirii de sine.

Noul stil de viaţă, atât de uimitor prin simplitatea şi naturaleţea sa, a avut ca urmare o schimbare radicală de mentalitate în societatea acelui timp, determinând pe mulţi tineri la alegeri radicale şi definitive precum şi focalizarea în jurul persoanei lui Francisc a nucleului primei fraternităţi. Nici că se poate un fenomen mai paradoxal în esenţa sa, dar Dumnezeu, care conduce cu grijă paternă paşii tuturor, de aşa ceva avea nevoie în timpurile acelea, când se punea atât preţ pe bunurile şi prosperitatea materială - o dezlipire totală de acestea. Şi Francisc a fost omul providenţial, venit la timp să schimbe viaţa multora dintre semenii care se îndepărtaseră de mesajul evanghelic. Şi această întoarcere la izvoarele creştine a fost fără precedent.

Meister des Hausbuches - Cristos spălând picioarele apostolilor

Toate acestea pe fondul unui progres rapid în toate domeniile vieţii care a creat premisele unei îmbogăţiri rapide a păturilor sociale feudale, făcând trecerea de la sistemul feudal la cel burghez. Ne este oferită, aşadar, o amplă frescă istorică, socială şi politică ce prezintă amurgul epocii feudale şi zorii unei noi epoci, în care rolul principal îl are burghezia, cu tot ceea ce a adus ea: înflorirea comerţului, renaşterea oraşelor, schimbarea raporturilor sociale şi acel iz de libertate care nu incumbă neapărat descătuşarea de vechile forme de aservire, ci dobândirea unor noi forme de subordonare, tot mai subtile, dar la fel de nedrepte şi de inumane, bazate pe supremaţia banului şi a bogăţiilor materiale - de fapt tot un fel de relaţii de dominare, sub altă haină. Puternica piramidă de raporturi umane sprijinită integral pe proprietatea feudală, atât de înrădăcinată, pare că se năruie în faţa acestui nou tip de relaţii. Şi schimbarea nu se face fără un ţipăt de sfâşiere. Este o răsturnare de ierarhii cu totul spectaculoasă, căci stăpânul de drept, feudalul, pare că nu mai are nicio putere, devenind ceva mai jos decât sclavul. Iar la întrebarea: „Francisc, pe cine vrei să slujeşti, pe stăpân sau pe slugă?” - acest spirit clarvăzător întrevede răspunsul menit să-i schimbe total viziunea asupra vieţii. Niciunul nu e atât de vrednic de slujire precum Acela care s-a făcut pe sine însuşi sclav, din dragoste pentru oameni.

În aceste condiţii, pământul de care eşti legat, oamenii pe care-i slujeşti, sistemul de relaţii căruia îi eşti subordonat, nu mai înseamnă nimic, lucrurile iau o întorsătură neaşteptată şi chiar spectaculoasă, aşa cum vedem din lepădarea de către Francisc a veşmintelor părinteşti în faţa episcopului şi a asistenţei, acest gest uimitor şi insolit pentru acea epocă, în care sistemul de relaţii era bine statornicit, capătă valoare de simbol, semnificând lepădarea totală de sine pentru a-l urma pe Cristos şi recunoaşterea dependenţei filiale numai faţă de Tatăl ceresc. Este aceasta o altă formă de libertate, într-o vreme când fiecare om era subordonat sistemului ierarhic, cu reguli înţepenite, rigide, încât o astfel de lepădare era echivalentă cu un act aproape nebunesc? Da, este o formă de libertate nouă, la care acced doar sufletele alese, în dorinţa lor de a ajunge pe culmile cele mai înalte ale spiritualităţii şi desăvârşirii. De altminteri, spiritualitatea monastică era centrată tot pe exaltarea îndepărtării de lume (fugit mundi), aceasta devenind cea mai înaltă aspiraţie creştină.

Autorul prezintă succint câteva trăsături principale ale fizionomiei istorico-spirituale a Sfântului Francisc. Temperamentul cavaleresc era mai adecvat ambientului feudal specific trubadurilor care lăudau virtuţi cum ar fi: libertatea, loialitatea, compasiunea faţă de cei neajutoraţi, politeţea, ş.a. Francisc purifică şi transformă aceste valori naturale în spiritul credinţei, în căi evanghelice pe care le propune tuturor celor care se simt îndemnaţi să-l urmeze. Evenimentele decisive din viaţa lui Francisc, cum ar fi întâlnirea cu leprosul, întoarcerea din drum de la Puglia după ce auzise vocea care-l întreba pe cine vrea să slujească pe stăpân ori pe slujitor, colocviul cu Răstignitul de la San Damiano, deşi par de o simplitate cuceritoare, sunt rodul unei perioade lungi şi zbuciumate de maturizare interioară, de acumulări şi meditaţii, conştientizare de sine şi de ceea ce reprezintă în ochii celorlalţi, etc.

Autorul lucrării pune accent pe momentul central al convertirii lui Francisc şi anume înţelegerea suferinţei sufletului şi a trupului ca pe o reflexie a patimilor lui Cristos şi ca o participare la ele - şi acest moment reprezintă cheia de boltă a întregii lucrări. Convertirea constituie pentru Francisc o schimbare progresivă, de fapt, închis în intimitatea sa, după care face pasul radical: „Şi-apoi, am cugetat o vreme şi am părăsit lumea” - spune el în Testament 4. Adevăratul izvor al convertirii lui este însuşi Dumnezeu şi Francisc recunoaşte primatul iniţiativei lui Dumnezeu în Testamentul său: „Domnul mi-a permis mie, fratele Francisc, de a începe să fac pocăinţă astfel” (Test, 1 : FF 110).

Departe de a constitui scopul suprem, părăsirea lumii este doar o condiţie indispensabilă pentru a căuta voinţa lui Dumnezeu. Abandonarea totală în braţele Providenţei divine este pentru Francisc şi, mai târziu, pentru fraţi un mijloc de dezlipire totală de sine şi un motiv de preamărire a bunătăţii Dumnezeiescului Tată, care pe toate le are în grijă. Consecinţele convertirii se concretizează într-o angajare apostolică de caritate, exercitată printr-o sărăcie absolută, ca dăruire de sine aproapelui în Cristos şi în aceasta constă noutatea formei sale de viaţă. „Francisc alege – spune autorul – viaţa de peregrin şi străin, găsind în ea un mod potrivit pentru a realiza intima sa propunere spirituală, aceea de a-l imita pe Isus Cristos sărac, umil, răstignit, care a venit să-i slujească pe oameni şi să-i mântuiască de păcatele lor.”

Este foarte interesant de pătruns în acest univers, în acea atmosferă de tranziţie dintre vechi şi nou, pentru a percepe cum se cuvine, cum a irumpt ca o flacără în înalt, acel suflet arzător şi însetat de Dumnezeu, Francisc de Assisi. Părintele Ştefan Acatrinei ne conduce cu mână sigură în atmosfera pe cât de înfloritoare în aparenţă a noii burghezii, pe atât de şubredă în realitate. Căci ce e mai înşelătoare şi mai supusă deşertăciunii decât opulenţa clădită rapid şi pripit, pe truda şi pe sudoarea celor mai slabi? Şi totuşi, numărul celor puţini care deţineau mult tindea să se mărească, şi mulţumirea lor de ei înşişi înflorea direct proporţional cu averile dobândite. Pietro Bernardone era unul din aceşti noi stăpâni care, în virtutea banilor, aveau impresia că pot dobândi orice. Premisele erau întemeiate deja şi pentru tânărul Francisc. Şi chiar părea că va urma întrutotul idealul patern de a spori averea familiei. Când şi unde şi-a dat seama Francisc că toate acestea nu sunt decât amăgire, goană după vânt, nimicnicie? Mulţi hagiografi fixează momentele cheie ale trezirii conştiente la viaţă, fie în visul în care o voce l-a întrebat pe cine vrea să slujească, pe stăpân ori pe slugă, fie în convorbirea cu Isus Răstignit în faţa crucifixului de la San Damiano, fie mult mai devreme, în închisoarea de la Perugia când, timp de un an, a meditat asupra trecutului său frenetic şi asupra viitorului care încă plutea în nebuloasă în mintea sa, dar care deja era în mâinile sigure ale lui Dumnezeu.

Cert e că Francisc, după întoarcerea din prizonierat, nu mai era acelaşi. Dorea să-şi schimbe total modul de viaţă, chiar dacă nu ştia încă în ce direcţie. Materializarea acestui gând încolţit în nopţile de nesomn avea să se producă la timpul potrivit, şi într-un mod atât de neaşteptat, încât se poate afirma că a şocat nu numai tânăra generaţie din care Francisc făcea parte, ci întreaga societate din Assisi, ba chiar şi comunele dimprejur, iar mai târziu întreaga Italie, pentru ca în cele din urmă să depăşească toate graniţele. Ce are mai spectaculos convertirea sa faţă de cea a marilor convertiţi de-a lungul veacurilor? Şi cum a putut să zguduie mii de conştiinţe, mai puternic decât orice cutremur, iar puterea sa de atracţie să continue să crească peste veacuri, fără îndoială până la sfârşitul lumii? La aceste întrebări se poate găsi un răspuns documentat şi pertinent în lucrarea „Sfântul Francisc şi Sfânta Clara” care, apelând la hagiografi cunoscuţi ai timpurilor medievale (Celano, Sf. Bonaventura) şi la „Izvoarele Franciscane”, reuşeşte să surprindă trăsăturile cele mai pregnante ale personalităţii celui care va deveni „piatra unghiulară a fraternităţii”.

Giotto - Papa aprobând «Regula» Ordinului Franciscan

A te dărui total lui Dumnezeu, urmându-L pe Cristos după învăţătura Evangheliei, contemplarea profundă, sărăcia trăită în umilinţă, efortul continuu de a converti propria inimă, strădania de a descoperi chipul lui Cristos în cei mai săraci şi în fraţi, pentru a-L imita - iată dorinţele ce-l animau pe Francisc imediat după convertire, dezideratul care trebuia concretizat într-o regulă. Acesta este, pe scurt, miezul, esenţa trăirii franciscane pentru cei care încă n-au cunoscut acest ideal de viaţă fraternă, dar doresc să ştie câte ceva despre ea. Apostolatul penitenţial itinerant început cu doi fraţi discipoli, Bernardo de Quintavalle şi Pietro Cattani, avea să fie primul experiment de viaţă franciscană, sămânţa noii comunităţi creştine ce a dus la formarea nucleului celor 12 fraţi (precum cei 12 apostoli ai lui Isus Cristos) pentru care Francisc a scris Regula şi a mers la Papă ca să i-o aprobe. Un adevărat dar făcut de Dumnezeu, nu numai acelui ev şi acelui spaţiu geografic, dar şi nouă, celor de azi, care dorim să-i ducem mai departe flacăra. O dovadă în plus că Dumnezeu, la timpul potrivit, se foloseşte de oameni pentru a-şi continua opera de iubire.

Punctat semnificativ, acest moment al constituirii fraţilor în primul nucleu franciscan reprezintă un punct de referinţă în istoria franciscanismului. Sărăcia totală, trăită în spirit de umilinţă, pocăinţa concepută ca mortificare şi austeritate având ca scop convertirea inimii şi rugăciunea care-i unea atât de intim, în spirit de credinţă - iată principalele trăsături ale vieţii primei comunităţi franciscane. O atmosferă de caritate, de slujire reciprocă şi de seninătate însoţea raporturile dintre ei, toate acestea derivând din dorinţa profundă şi din efortul continuu de a se identifica în mod total cu Domnul Cristos. Cunoscute fiind acestea, fraţii au început să le transpună în practică, prin predicarea itinerantă cu caracter penitenţial.

Nedispunând de structuri ierarhice formate ori de o legislaţie precisă, persoana lui Francisc era cea care inspira şi focaliza alegerea valorilor esenţiale pentru fraternitate. O constantă a atitudinii lui Francisc a rămas fidelitatea faţă de carisma primită şi adeziunea totală faţă de Biserică, prin păstrarea credinţei în comuniune şi ascultare faţă de clerici, în special faţă de Papa; această constantă se regăseşte şi astăzi în fraternitate. Francisc însuşi a scos în evidenţă cele două izvoare care se află la originile comunităţii de fraţi: inspiraţia divină şi autoritatea Bisericii (cf. Test. 16-18 : FF 116).

Francisc mărturiseşte că nu-l învăţa nimeni, nimeni nu-i spunea ce trebuie să facă, nu se ghida după niciun model precedent, tot ceea ce făcea fiind rodul unei spontaneităţi şi a unei libertăţi de gândire care nu putea fi însufleţită decât de Duhul Sfânt. Şi, deloc întâmplător, în momentele de cumpănă Francisc şi însoţitorii apelau cu evlavie la Cuvântul divin prin deschiderea Sfintei Scripturi, pentru a găsi răspuns la neliniştile sau la întrebările privind viitorul fraternităţii, ritual cunoscut încă de la începutul creştinismului. Limpezită într-o astfel de manieră, noutatea intenţiei sale se concretizează în expresia: „a trăi după forma Sfintei Evanghelii” (cf. Test.17 : FF 116) - care va străbate întreaga viaţă franciscană, carismă vizibilă şi astăzi.

Dar ce înseamnă „a trăi după forma Sfintei Evanghelii”, aşa cum a făcut Francisc? Aşa cum rezultă din paginile cărţii, rod al cercetării asidue a principalelor izvoare franciscane, înseamnă „a urma în simplitate şi sărăcie acest ideal de viaţă care a fost modelat de către Isus împreună cu apostolii”. (cf. 1 Cel.29 : FF 336). Şi ca o caracteristică principală a noii forme de viaţă evanghelică propuse de Francisc este renunţarea totală la ceea ce i-ar fi revenit lui însuşi, cât şi la ceea ce ar fi revenit comunităţii şi nu aşa cum se întâmplase până atunci cu cei care alegeau viaţa călugărească, renunţând la bunurile personale, dar nu şi la cele ale mănăstirii. Refuzând siguranţa - precizează autorul lucrării - Francisc opta pentru sărăcia adevărată, care pentru el trebuia să fie totală, precum cea a lui Isus sărac, umil şi răstignit. Voia să trăiască „integral, fără nicio excepţie, mereu împreună cu fraţii”.

Un alt punct major caracteristic carismei franciscane era solidaritatea şi iubirea frăţească, acţionând ca o puternică legătură de unire în diferite dificultăţi. Francisc, punct de referinţă şi sufletul fraternităţii, îşi propune el însuşi: „să suport orice, cu răbdare şi umilinţă” (cf. 3 Comp. 36 : FF 1440). Marcant este şi momentul când, la San Damiano, se va forma o altă comunitate de viaţă evanghelică, o comunitate de femei care va urma carisma lui Francisc, trăind într-o manieră proprie femeilor.

Sf. Francisc cu Breviarul

Un alt aspect avut în vedere este contactul lui Francisc cu Sfinţii Părinţi, exprimat prin imagini, limbaj, simboluri, idei care se regăsesc în scrierile Sfântul Francisc şi fac leagătura cu precedentele experienţe spirituale, în chip deosebit cele patristice. Primul element de conexiune între Sfinţii Părinţi şi gândirea şi spiritualitatea franciscană este nivelul cultural al Sfântului. Sunt reliefate influenţa şi aportul pe care liturgia şi experienţele altora le-au exercitat asupra gândirii lui Francisc. În Evul Mediu, societatea clericală avea ca bază a propriei culturi îndeosebi liturgia, Biblia şi Sfinţii Părinţi. Clerul, fiind mediatorul între credinţa cultă şi cea populară, transmitea poporului noţiunile esenţiale ale credinţei şi concluziile conciliilor. Este cert că Francisc şi-a format o cultură religioasă datorită contactului cu credinţa populară din zonele pe care le-a frecventat ca laic: Assisi, Foglino, Spoleto.

Prin intermediul liturgiei a putut cunoaşte modele de viaţă ascetică. Se ştie că modelul unor sfinţi devine patrimoniu cultural, iar bisericile dedicate cinstirii lor devin locuri unde se formează deprinderi de devoţiuni particulare. Şi Francisc a fost influenţat în pietatea sa de cultul dedicat sfinţilor. Legendele populare şi aşa numitele Passiones care făceau referire la misiunile apostolilor, au înflăcărat mintea şi inima lui Francisc. Adânc înrădăcinată în conştiinţa poporului, credinţa populară l-a influenţat. De asemenea, prezenţa fraţilor studioşi în fraternitate a facilitat transmiterea orală a culturii - concretizată în culegeri de predici, meditaţii şi alte texte patristice, printre care şi Breviarul, care erau citite de fraţi în comunitate.

Confruntările dintre teologi lasă să se întrevadă faptul, demn de remarcat, că Francisc la începutul convertirii sale apela la preoţi pentru a-şi lămuri unele pasaje biblice. Nu e de neglijat faptul că Francisc a frecventat şcoala parohială San Giorgio. Contactul cu lumea monastică şi cu ambientul benedictin, centrele monastice de influenţă romualdiană (Camaldoli, Fonte Avellana), contactul frecvent cu bisericile parohiale unde participa la Liturgia Orelor - toate acestea l-au pus în contact cu ambientul liturgic şi cultural monastic, atât de puternic legat de tradiţia patristică.

O influenţă deosebită în formarea Sfântului Francisc l-au avut fraţii docţi - literaţi, oratori şi alţi intelectuali intraţi în Ordin, contribuţia lor teologică, biblică şi patristică fiind de un real folos progresului cultural al întregii fraternităţi. Aici trebuie amintiţi: Toma de Celano, Giordano da Giano, Giovanni din Pian di Carpine, Cesario da Spira, Bonaventura şi Anton de Padova care, din necesitatea de a oferi fraţilor o formare adecvată, au contribuit la instituirea Noviciatului, cu texte patristice, cu literatură monastică şi o bogată tradiţie de modele literare de referinţă. Văzută de Francisc ca o ocazie prielnică pentru a formula mai bine propriul proiect de viaţă, sosirea în fraternitatea minoritică a aşa-zişilor sapientes trebuia folosită cât mai bine, însă doar pentru a alimenta duhul rugăciunii şi al pietăţii, aşa cum reiese din scrisoarea către fratele Anton.

Breviarul folosit de Francisc, păstrat la Assisi, este de natură să emoţioneze orice cititor avizat care ajunge în faţa cărţii de căpătâi a Sfântului. Acest Breviar portabil, unul dintre cele mai vechi care există, are propria sa istorie, fiind folosit după moartea Sfântului de către fratele Leon, iar apoi dăruit surorii Benedicta, cea care i-a urmat Sfintei Clara la conducerea comunităţii clariselor. Iar menţiunea fratelui Leon de la prima pagină este un document preţios: „în amintirea şi din pietate faţă de Sfântul Părinte, care a citit de multe ori din ea” (Il Breviario di San Francesco. Nota di Frate Leone : FF 2296).

Nu trebuie uitat că liturgia a fost un element important în formarea culturală a lui Francisc, contribuind la formarea unei conştiinţe evanghelice. Iar referinţa la modul propriu de a se ruga, pe care o face Sfântul Francisc la începutul Testamentului, este de natură să descopere chiar rugăciunile folosite de Sfânt: „Iar Domnul mi-a dat în biserici o asemenea credinţă, încât mă rugam în mod simplu şi ziceam: «Te adorăm, Doamne Isuse Cristoase, în toate bisericile din lumea întreagă şi te binecuvântăm, căci prin sfânta ta cruce ai răscumpărat lumea” (Test. 4-5 : FF 111).

Cartea amintită are un capitol care se referă la urmele prezenţei Sfinţilor Părinţi în scrierile Sfântului Francisc. Scrierile sunt înfăţişate în contextul conceptelor prezente în timpul său, pentru a înţelege modul în care ele i-au influenţat modul de gândire. Notabilă este analizarea Capitolului III al Regulei Neconfirmate, text ce conţine citate patristice, apoi primele versete ale Testamentului, Îndemnul I şi Parafrazarea Rugăciunii Tatăl Nostru. Demn de remarcat este faptul că Francisc şi fraţii săi au trăit în perioada uneia dintre reformele cele mai semnificative ale istoriei Liturgiei Orelor. Considerat un maestru al vieţii spirituale, papa Inocenţiu al III-lea a dat Curiei Romane un instrument potrivit pentru viaţa liturgică şi anume un nou Breviar. Prima fraternitate minoritică şi viitorul Ordin Franciscan au trăit această reformă spirituală şi liturgică, adoptând şi răspândind Breviarul în întreaga Biserică, dovedind astfel legătura existentă între Ordin şi Curia Papală.

Ideea centrală a acestor documente este aceea că munca are înainte de toate o finalitate ascetică: a învinge lenea prin intermediul muncii manuale. Pe langa aceasta, munca oferă persoanei posibilitatea de a se întreţine cu propriile puteri, după exemplul Sfântului Paul care, în pofida faptului că avea din ce să trăiască, prefera să muncească. În Testamentul lui Francisc există referinţe la Sfinţii Părinţi, în chip deosebit Ambroziu, Origene şi Augustin, pe tema amărăciunii păcatului şi a dulceţii milostivirii. Influenţa exercitată de vieţile Sfinţilor Părinţi a fost pentru Francisc şi fraternitate un stimul pentru a putea urma cât mai fidel Evanghelia.

Transformarea primei fraternităţi minoritice în Ordin religios a pus în faţă necesitatea confruntării stilului de viaţă cu Regulile precedente. Exegeza principalelor teme care se regăsesc în Testament în lumina literaturii patristice ca şi a biografiilor lui Francisc, ne face să înţelegem semnificaţia termenilor facere misericordiam şi facere poenitentiam, al căror sens se dezvăluie în întâlnirea lui Francisc cu leproşii, urmată de retragerea lui din lume.

Analiza scrierilor Sfântului Francisc nu este făcută ca o reflecţie sistematică a unui teolog, dar ca o expunere largă a credinţei din partea unui om credincios pentru care Cuvântul lui Dumnezeu este, în mod esenţial, „duh şi viaţă”. De precizat că Îndemnurile (Admonitiones) sunt o culegere de expresii şi cuvinte cu un caracter didactic sapienţial, în sintonie cu apoftegmele Sfinţilor Părinţi, atât în ceea ce priveşte structura cât şi conţinutul pedagogico-salvific. Autorul face consideraţii originale şi asupra operei Expositio in Pater Noster. Sunt trecuţi în revistă scriitorii sacri principali care au făcut comentarii asupra Rugăciunii Domneşti, care ocupă un loc central în credinţă şi devoţiune, fiind pe bună dreptate considerată de Tertulian ca sinteză a întregii vieţi creştine. Printre aceste comentarii un loc central l-a avut acela al Sfântului Ciprian. Părerea autorului este că Francisc şi-a însuşit tradiţia patristică într-o manieră creativă, iar parafrazarea acestei rugăciuni, în viziunea lui Francisc, este plină de originalitate. Fiind unul dintre fiii timpului său, Sfântul Francisc nu putea avea idei străine de ambientul socio-cultural al Evului Mediu, aşadar nu este posibil să înţelegem în totalitate experienţa lui Francisc fără a lua în consideraţie moştenirea patristică.

Sfântul Francisc Sfânta Clara

Logica crucii - prototip al oricărui efort ascetic omenesc - este răspunsul omului la iubirea jertfelnică a lui Dumnezeu. Există în lucrarea părintelui Ştefan Acatrinei un capitol care face referire la kenoza lui Dumnezeu, mai precis la revelarea lui Dumnezeu în kenoza sa („golirea” lui Isus Cristos de slavă prin asumarea firii omeneşti), conform concepţiei Sfântului Francisc şi a Sfintei Clara. Autorul ne conduce pe un itinerar spiritual care începe în biserica San Damiano, punct decisiv în alegerea Sfântului Francisc. A-ţi face din cruce oglindă, aşa cum a făcut Sfânta Clara întreaga viaţă la San Damiano, într-o continuă contemplaţie a pătimirii lui Cristos, înseamnă că ai înţeles măreţia jertfei şi te-ai identificat cu ea, urmându-l pe Cristos pe calea străbătută până la Calvar, că ai asistat cu ochii măriţi la acest groaznic supliciu, mai mult, ai simţit în carne tortura cuielor, înţelegând totodată că numai prin jertfă şi moarte se poate ajunge la triumful iubirii adevărate, la înviere şi la viaţa în Cristos.

Francisc înţelege că drumul crucii nu se termină în durere, ci în Înviere, iar crucea este itinerariul obligatoriu pentru a ajunge la triumful Învierii. Nu e de mirare, aşadar, că rugăciunea euharistică şi a adorării Sfintei Cruci va deveni de-a lungul secolelor rugăciunea comunităţii franciscane. Din scrierile celor doi sfinţi se întrevede că spiritualitatea lor îl are în centru pe Isus Cristos răstignit şi înviat, care şi-a dat viaţa pentru oile sale; întreaga lor viaţă a fost atât de marcată de misterul crucii încât nu poate fi separată de acest semn al răscumpărării. Cea mai bună lectio divina pentru aceşti corifei ai suferinţei este Isus Cristos răstignit. O altă imagine scumpă lui Francisc este cea a Bunului Păstor care îşi dă viaţa pentru oile sale.

Traseul spiritual al urmării lui Cristos este reflectat în scrierile Sfântului Francisc şi ale Sfintei Clara. Această urmare este văzută ca o dovadă de compasiune care constă în a merge pe urmele Sale, după exemplul şi viaţa Sa, pe de o parte, şi doctrina sa - trăind conform Evangheliei, pe de altă parte. Autorul reliefează sărăcia care este prezentă în itinerariul spiritual al urmării lui Cristos după modelul vieţii Sfântului Francisc şi a Sfintei Clara. Sărăcia, unul din aspectele caracteristice ale spiritualităţii franciscane, devine condiţia esenţială pentru a-l urma pe Cristos şi se exprimă nu numai prin sărăcia materială, dar şi prin cea spirituală. Aceasta presupune renunţarea la egocentrism şi îndepărtarea de tot ce-l alimentează. Renunţarea la sine însuşi, la propria voinţă, devine pentru Francisc cea mai autentică răstignire şi experienţă evanghelică în urmarea lui Cristos.

Momentul cheie când începe această renunţare în viaţa lui Francisc este îndreptarea atenţiei către cei leproşi. Este proba decisivă a disponibilităţii sale în a cunoaşte voinţa lui Dumnezeu.

Ascultând sugestiile Sfântului Francisc, „micuţa plantă” - Sfânta Clara - realizează că misiunea ei în această viaţă este de a-l urma pe Cristos pe drumul pocăinţei. Ea pătrunde astfel în mod profund în misterul lui Cristos sărac şi răstignit, îmbrăţişând urmarea Evangheliei. Cât priveşte sărăcia exterioară, deosebit de interesantă este optica lui Francisc care înţelege că se poate îmbogăţi dacă devine sărac din dragoste pentru Cristos, în favoarea celor săraci, deoarece numai în crucea lui Cristos se poate găsi adevărata bogăţie. În sprijinul acestei idei vine „Elogiul sublimei sărăcii” din Regula confirmată, un adevărat imn al sărăciei care, din dragoste faţă de Dumnezeu, trebuie să-l însoţească pe orice frate. Interesant este şi modul cum Sfântul Francisc uneşte virtutea sărăciei de cea a umilinţei. Doar sărăcia trăită în umilinţă poate da viaţă unei adevărate sărăcii. Sărăcia exterioară fără umilinţă devine ostentaţie şi fariseism.

Şi în spiritualitatea profundă a Sfintei Clara, sărăcia este văzută ca element esenţial al căsătoriei mistice, pusă în contrast cu căsătoria pământească şi nu este numai o renunţare ci, înainte de toate, o alegere fundamentală făcută din dragoste: o opţiune pentru iubirea sponsală a lui Cristos în locul iubirii creaturilor, alegerea Împărăţiei lui Dumnezeu în locul împărăţiei pământeşti, aşa cum rezultă din scrisoarea către Agneza de Boemia care a renunţat la a se căsători cu un împărat, îmbrăţişând sfânta sărăcie. Fidelă vocaţiei franciscane, Sfânta Clara cere „Privilegiul Sărăciei” şi insistă până ce îi este acordat oficial, lucru despre care vorbeşte Testamentul său: „M-am străduit să mă adresez papilor... ca să confirme şi să întărească cu privilegiile lor papale profesiunea de a trăi Sfânta Sărăcie” (Test.sC 42 : FF 2840).

Edificatoare este denumirea de fraţi minori şi surori sărace, sintagme care se identifică între ele, deoarece amândouă se referă la vocaţia evanghelică pe care şi-au ales-o în comun, la urmarea lui Cristos sub forma slujitorului Domnului, care se face ultimul dintre toţi, adică cel mai mic.

Ascultarea perfectă a lui Isus Cristos faţă de Tatăl constituie pentru Sfântul Francisc şi Sfânta Clara fundamentul propriei ascultări, expresie concretă a urmării lui Cristos. Adevăratul spirit evanghelic al ascultării, aşa cum l-a înţeles Sfântul Francisc şi cum s-a transmis peste veacuri, ca o adevărată carismă franciscană, este mai mult decât o structură juridică limitativă; el devine o adevărată cale evanghelică în urmarea lui Cristos, ce are puterea de a elibera de sclavia cărnii, a lumii şi a diavolului şi de a mări în om capacitatea de a iubi, pentru a-l readuce la starea de fiu al lui Dumnezeu. Această ascultare îl duce pe Francisc până acolo încât este dispus să-şi dea şi viaţa, numai să nu lezeze comunitatea fraternă.

Vincenzo Carducci - Sf. Francisc primind stigmatele

Expresia profundă a imitării până la identificare pe care Sfântul Francisc a practicat-o faţă de modelul său suprem, Isus răstignit, reiese din rugăciunea Sfântului în care arată că el vrea să fie una cu persoana iubită: „O, Domnul meu, Isuse Cristoase, te rog ca tu să-mi îndeplineşti două favoruri înainte ca eu să mor: primul, ca în timpul vieţii mele eu să simt în sufletul şi trupul meu, cât îmi este posibil, acea durere pe care tu, dulce Isuse, ai suportat-o în ceasul pătimirii tale dureroase; al doilea, ca eu să simt în inima mea, cât îmi este posibil, acea excesivă iubire de care tu, Fiul lui Dumnezeu, ai fost cuprins pentru a suporta de bunăvoie atâta suferinţă pentru noi, păcătoşii” (Fior : FF 1919).

Sfântul Francisc a avut totdeauna în centrul atenţiei sale crucea, ca mijloc de trecere de la realitatea pământească la realitatea eternă. Suferinţa este, atât pentru Sfântul Francisc cat şi pentru Sfânta Clara, o participare la durerile lui Cristos şi la misterul mântuirii, înfăptuit prin cruce. Răul fizic şi răul moral sunt privite prin prisma evenimentului pascal al lui Cristos care a îndeplinit misiunea mesianică nu prin forţă, ci prin „slăbiciunea” slujitorului lui Yahve. Atitudinea spirituală pe care o asumă Sfântul Francisc şi Sfânta Clara în faţa suferinţei este de a accepta durerea ca mijloc necesar de purificare. Boala a fost un mijloc de identificare progresivă cu Cristos răstignit şi de constantă asceză, spre sfinţenie. Numeroasele boli de care au suferit i-au făcut să cunoască fragilitatea umană, învâţându-i să aibă sentimente de dragoste, înţelegere şi compasiune faţă de fraţii şi surorile aflate în suferinţă.

Există şi consideraţii morale privind suferinţa în scrierile Sfântului Francisc, identificate de părintele Ştefan Acatrinei în opera De vera laetitia (Despre bucuria adevărată); ele se regăsesc deopotrivă în atitudinea Sfântului în faţa suferinţei. Francisc, identificat în istorisire cu „dreptul care suferă”, are puterea de a se învinge pe sine, până acolo încât să se bucure de zdrobirea fizică şi morală primite din dragoste pentru Isus cel răstignit, fapt ce îi conferă adevărata şi perfecta bucurie.

Caracteristicile carismei franciscane se întrevăd fără dificultate în rândurile acestei cărţi care se constituie într-o pledoarie pentru trăirea în simplitate, smerenie şi ascultare, după iniţiativa şi idealul Seraficului Părinte. Stilul limpede, îngrijit şi concis, frumuseţea expresiei, eliberată de balastul cuvintelor de prisos, asociaţiile de idei surprinzătoare, sintagmele originale, fac din aceasta lucrare o carte accesibilă şi interesantă pentru categorii diverse de cititori. Cu scopul mărturisit de a te ajuta la cunoaşterea personalităţii şi operei Sântului Francisc şi a discipolilor săi, lucrarea degajă o căldură interioară, o frumuseţe pură izvorâtă din dragostea pentru Isus Cristos şi pentru acela care e considerat „cel mai aproape de inima lui Isus” - după cum i-a fost revelat Sfintei Margareta Alacoque. În paginile cărţii sunt numeroase citate din autori de notorietate teologică incontestabilă, fapt care contribuie la construirea unui „edificiu spiritual” impregnat de o spiritualitate profundă - o adevărată mărturie de iubire şi devoţiune faţă de patronul tuturor ramurilor Ordinului Franciscan.

Finalul cărţii Sfântul Francisc şi Sfânta Clara se constituie într-o exaltare apoteotică a lui Cristos înviat care este certitudinea victoriei asupra adevăratei suferinţe. Aportul spiritual al lucrării este grăitor şi ne face să cunoaştem, să respectăm şi să ne uluim în faţa miracolului numit Francisc, cel care s-a identificat în suferinţă cu Cristos. Lucrarea părintelui Ştefan Acatrinei este un imn adus frumuseţii spirituale şi iubirii, cu toate valenţele ei, iubire perpetuată în timp dincolo de orice frontieră. Să lăsăm, deci, inefabilul să vorbească...

Cezarina Adamescu

Istoric Parohie Preoţi Sfânta Liturghie Administrare sacramente Cateheze Ore de religie Vizite pastorale Terţiari franciscani Însoţitori în misiune FCJ Tineri şi copii Corul bisericesc Carisma franciscană Carisma ignaţiană Colecţia de articole Album foto Album video
CatolicaGalaţicatolicagalati@gmail.com Data:01.01.2015 Număr accesări:0000001