Prezentare
Contact

Viaţă de credinţă

Isus Cristos - Viţa cea Adevărată

Misiunea de Martor al Cuvântului

„Oricine va da mărturie pentru mine înaintea oamenilor, voi da şi eu mărturie pentru el înaintea Tatălui meu cel din ceruri.”  (Mt 10,32)

Mai mult decât oricare persoană, creştinul catolic tinde spre a se forma ca Om nou. Nu este vorba despre un orizont al vieţii sale pământene, pe care să şi-l întrezărească. Omul nou nu poate fi nici mitul proferat în trecut, întrucât îi lipseau cele necesare pentru a deveni cu adevărat nou, adică Om împlinit, Om desăvârşit. Dacă am dori să înţelegem semnificaţia acestor atribute de nedespărţit: „nou, împlinit şi desăvârşit”, care rezumă idealul nostru uman, trebuie să ne întoarcem la Sfântul Apostol Paul şi să credem împreună cu el, să credem în „Isus Cristos - cel de ieri şi de astăzi - acelaşi în vecii vecilor” (Evr, 8). Prin El, întreg trecutul omenesc se recapitulează în noi, urmând prin noi, cu noi, un mers infailibil. Prin El, aceia care ne preced ne rămân prezenţi, împreună cu iubirea lor şi cu păcatele lor; aşteptând din partea noastră ca noi să cooperăm la dezrobirea lor; dorind, de asemenea, prin caritatea lor, să facă să rodească şi caritatea noastră, în vederea unor noi creşteri.

Ca urmare, nu vom mai aprecia aşa-zisul „umanism social”, concepţie care în fapt nu eliberează adevărul de eroare, dar vom găsi mult mai atractivă credinţa creştină catolică, care îl respinge în numele adevăratei mântuiri sociale. Creştinul aduce învăţătura catolică spre sine, încercând să împlinească în sine nemărginitele dorinţe pe care Dumnezeu le-a depus în sufletul său şi, mai ales, acea nevoie de unitate spirituală şi socială, de unire sfântă între oameni. Este unica modalitate de transmitere a Harului lui Dumnezeu în sufletele noastre, suflete ce trăiesc în trup de carne, Har care este vizibil şi real în lumea noastră trecătoare. Harul catolic nu este dăruit numai unor aleşi, el este dăruit tuturor celor care sunt capabili de a îmbrăţişa în viaţa lor starea contemplativă, aceea care îi poartă la mântuirea personală.

Noi nu ştim ce ne rezervă viitorul, dar ştim prea bine că „jocul” libertăţilor noastre lumeşti poate să contracareze intenţiile divine. Secolul nostru care se consideră creştin, dar şi „post-modern” (sic!), dacă se va deturna deliberat de la dreapta credinţă, va fi mai rău decât un secol eretic. Credinţa catolică, care este în ea însăşi o forţă, nu va renunţa niciodată la constanta sa exigenţă. Aceasta pentru că nu s-a născut pentru altceva decât pentru a răspândi pretutindeni domnia lui Cristos, pentru a face ca toţi oamenii să participe la mântuirea salvatoare. Ea nu poate uita profeţiile care au condus mersul său şi au întreţinut speranţa sa.

Ierusalimul ceresc se construieşte din „pietre vii”, precum „vii” sunt şi „pietrele” utilizate pentru eşafodajele sale, cele care îl consolidează prin toţi membrii familiei omeneşti în diversitatea inteligenţelor şi a funcţiilor lor, şi care se bucură de o esenţială egalitate în faţa lui Dumnezeu. Există o lege a inteligenţei spirituale, o lege care nu este autentică şi sigură dacă rămâne o cale solitară şi nu devine o aplicare a sufletului după ritmul vital al Bisericii Catolice, o interiorizare a Liturgiei sale, o participare la Misterul lui Dumnezeu. „Biserica nu s-a născut decât pentru a face să participe toţi oamenii la salutara Mântuire, răspândind pretutindeni domnia lui Cristos”, afirma Papa Pius al XI-lea (Rerum Ecclesiae, p.65).

Într-un asemenea context doctrinar, apare tot mai clar că misiunea catolicului nu poate fi „evadarea” ci „conlucrarea”, indicându-se astfel responsabilitatea lui de a contribui împreună cu semenii la lucrarea lui Dumnezeu în lume şi între oameni. Petru Damiani, prelat italian din secolul al XI-lea şi Doctor al Bisericii, definea raporturile dintre Biserică, în calitatea sa de Trup mistic, şi fiecare dintre membrele sale, astfel: „Biserica este pe de-a-ntregul în fiecare” (PL 145,235), arătând în felul acesta că între ele există o unitate de nedespărţit.

Speranţa pe care o punea în inima oamenilor apostolul Paul, prin care îi câştiga pentru Cristos, era o speranţă într-o mântuire socială. Ea era şi este speranţa mântuirii comunităţii, condiţie a mântuirii fiecăruia dintre membrii ei. Sufletul însă nu este îndrumat de către Logos şi nu devine „mireasa” lui decât în lăcaşul pe care el însuşi l-a construit, căci Învăţătorul lăuntric nu se revelează decât celui care primeşte cuvântul lui Cristos transmis prin predica ecleziastică. La fel cum fiecare om este un microcosmos, adică o mică lume, fiecare dintre credincioşi apare ca o mică Biserică, atunci când în taina unităţii ascunse primeşte sacramentele mântuirii, care sunt conferite de Dumnezeu Bisericii universale însăşi. Dacă omul primeşte sacramentele comune întregii Biserici, ce-l împiedică oare pe acel om să poată proclama el însuşi cuvintele comune Bisericii, în virtutea faptului că sacramentele primite au mai multă importanţă decât cuvintele? În pofida numărului nostru una suntem cu Cristos, fiecare avem în El întregul nostru, şi îi rămânem mereu aproape prin sacramentul inviolabil al unităţii.

Putem uşor observa cum, în cazul celui în care harul lui Cristos triumfă asupra păcatului, interioritatea spirituală urmează, prin mărturisirea harului primit, să se unească cu plenitudinea spiritului catolic, universal şi unitar. Se spune atunci despre acela „că a primit Duhul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu rămâne în el”. În sânul unei lumi tot mai opace şi chiar ostile, el regăseşte unitatea pierdută şi recunoaşte că în Cristos credincioşii sunt cu adevărat prezenţi unul pentru altul şi că pentru aceia care trăiesc din iubirea Sa binele fiecăruia devine binele tuturor.

În acest sens, după cum ne învaţă Sfânta Ecaterina din Siena (sec. XIV), Doctor al Bisericii: „Orice suflet, cultivându-şi viţa, o cultivă şi pe aceea a aproapelui său. Atât una, cât şi cealaltă, sunt într-atât de unite, încât niciuna nu poate să facă vreun bine sau să se vatăme pe sine, fără ca, în acelaşi timp, să facă vreun bine sau să îl vatăme pe aproapele. Voi toţi împreună nu formaţi decât o singură viţă universală” (Dialog, c.24). Deşi trăiesc vieţi diferite, membrii Bisericii Catolice, unic Trup al lui Cristos, născuţi într-un singur Botez şi întăriţi de un singur Duh, mărturisesc credinţa lor în comuniunea Bisericii, aduc mărturia fiecăruia şi a tuturor în integritatea credinţei şi a carităţii. În acest spirit ei răspund chemării Apostolului Neamurilor: „Să nu fie dezbinare în trup, ci mădularele să se îngrijească la fel unele de altele” (1Cor 12,25).

Apartenenţa la Dumnezeu, dependenţa deosebită faţă de El, permanenta disponibilitate de a primi învăţăturile Lui sunt izvorul unei bucurii perene, sunt temelia siguranţei vieţii. „În El este totul” ne spune acelaşi apostol în Epistola către Romani, referindu-se la Dumnezeu în realitatea Lui nevăzută şi la Cristos, Dumnezeu-Omul, care a unit în Sine şi uneşte întreaga creaţie, împlinind-o. Martor credincios este cel care dă mărturie adevărului, dă mărturie celor văzute şi nevăzute, dă mărturie prin cuvânt şi faptă, dă mărturie prin sine. Mărturia creştinului catolic dă o altă dimensiune a cunoaşterii lui Dumnezeu, ca şi a cunoaşterii lumii în Dumnezeu. Martor devine persoana care a experimentat şi care experimentează viaţa având în centrul ei pe „Fiul, care este spre pieptul Tatălui” (In 1,18). Martorul va trebui să fie angajat să ducă lumea spre Dumnezeu, să stea mărturie în tot ce face şi spune. Cristos, Domnul nostru, cheamă continuu martori, ne caută pe toţi, pe care ne vrea martori, ne caută pe toţi, pe care ne vrea profeţi. Întreaga Biserică este clădită pe temeiul apostolilor şi profeţilor.

În centrul mărturiei, ca principală dimensiune a existenţei creştine se află proclamarea: “Duhul Adevărului, care purcede de la Tatăl, el vă va da mărturie despre mine. Şi voi veţi da mărturie, pentru că de la început sunteţi cu mine”(In 15,26). Mărturia se dă prin cuvânt, care este vestire şi profeţie. Mărturia se dă prin fapte, care constituie reazem şi acoperire pentru mărturia cuvintelor. Cuvintele şi faptele trebuie să cuprindă întreaga existenţă a persoanei-martor, să devină mărturie de viaţă. Ele trebuie să pornească de la Sacramentul Euharistiei, mărturia tainică a iubirii cu care ne-a iubit Domnul nostru, să fie exersate necontenit şi să dăinuie, pentru ca toţi să fim vrednici să-L primim pe El.

Sf. Maria îl oferă lumii pe Isus

Martor al Cuvântului înseamnă a te hrăni cu acest Cuvânt. El exprimă pedagogia divină, cere slujire, ca rod al rugăciunii împotriva superficialităţii. Lumea aşteaptă de la Biserică mărturia slujirii după modelul Mariei. Ea a fost cel mai de seamă martor al lui Cristos. Ea a fost martorul fundamental al istoriei mântuirii. Iar Ioan Botezătorul, „făclia care arde” după cum l-a numit Isus, şi care a venit ca să dea mărturie despre Lumină, reprezintă exemplu de mărturie supremă. Un martor din zilele noastre, însă, nu mai trebuie să fie „glasul care strigă în pustiu”. El trebuie însă să fie tot unul care mărturiseşte despre Lumină, dar numai prin frumuseţea slujirii.

Cristos a adus pe pământ imnul de slavă cântat în Cer. El se ruga neîncetat. Nu poţi fi martorul lui Cristos fără rugăciune, care este deschidere spre Duhul Sfânt, izvorul şi baza mărturiei noastre. Deschiderea permanentă este condiţia constitutivă pentru a împlini ceea ce s-a spus: „îmi veţi fi martori” (Fap 1,8). La chemarea lui Cristos: „vino cu mine”, să răspundem prin a-i fi imitatori, reproducând în noi trăsăturile Lui. Trebuie să învăţăm rugăciunea de la cei care au învăţat rugăciunea de la Cristos. Preotul care se roagă devine mărturie vie a ceea ce este rugăciunea. El adună poporul lui Dumnezeu prin puterea Cuvântului şi a Sacramentului, precum şi prin puterea propriei slujiri. Preotul este primul martor în comunitatea sa, instrument dăruit al Domnului, educator al credinţei, cel care uneşte şi clădeşte comunitatea credincioşilor.

Rugăciunea personală este o rugăciune a tăcerii, în care ne străduim să ne deschidem privirii lui Dumnezeu. Deşi ea nu schimbă întotdeauna realitatea din jurul nostru, ea ne schimbă pe noi, pentru a schimba această lume. Să-i îngăduim deci Duhului Sfânt să lucreze în noi. Să ne lăsăm transformaţi în Duhul Sfânt, trăind şi fiind formaţi după Chipul lui Cristos. El va modela şi umanitatea noastră, va deveni sursa unui nou şi adevărat umanism, umanismul de la Duhul Sfânt.

Este un păcat să te împotriveşti adevărului şi dreptăţii. Păcatul reprezintă o anti-mărturie faţă de Viaţă, faţă de dăruirea Harului, faţă de cel care este lăcaşul Duhului Sfânt. Reculegerea şi mărturia confesionalului sunt izvorul stării de fericire şi de bucurie. Confesionalul este martorul harului Domnului nostru Isus Cristos. În Sacramentul Pocăinţei, unde lucrează Duhul Sfânt, trebuie să ne căutăm harul şi sfinţirea! Ea este urmată firesc de contactul viu cu Cristos, cu Euharistia, cu Cuvântul lui Dumnezeu. Iată punctul de sprijin în orice experienţă de viaţă şi în biruirea dificultăţilor inerente. Această bucurie este darul lui Dumnezeu, pe care să-l implorăm, păstrând permanent o deplină disponibilitate a inimii. Iată misiunea unui adevărat Martor al Cuvântului!

Trebuie să devenim martori ai istoriei mântuirii după modelul Mariei, prin umilinţă, prin adoraţie şi bucurie în Dumnezeu. Îl adorăm pe Dumnezeu cu toată inima când suntem martori ai familiei după acelaşi model, acela al Mariei din Nazaret. Să nu ne lipsească nici o clipă mărturia sfântă a Învierii lui Cristos. Nu în felul politicienilor sau al ideologilor fariseici; ei doresc să rezolve problemele lumii la dimensiunea vremelniciei, nu vor să păşească sincer împreună cu Cristos spre slavă. „Vedeţi – ne spune Apostolul Neamurilor – să nu vă subjuge cineva prin filozofie şi speculaţii fără sens după tradiţia oamenilor, după învăţăturile de la început ale lumii, şi nu după Cristos” (Col 2,9). Martor al Învierii este doar persoana care trăieşte în aşteptarea pascală. Să ne străduim ca lucrarea pascală să ne însoţească în totul, să reflectăm întruna: oare modul meu de a gândi este pascal?

„Îmi este teamă că astăzi ar putea exista cineva, care să se predice pe sine, care vorbind de Isus doreşte să-şi facă un renume, care expunând ideile altuia caută propria glorie sau propriul câştig, care proiectându-se în afara lui se risipeşte în vânt.”  (Isacco della Stella, sec. XI)

Cel ce iubeşte Biserica şi se dăruieşte pe sine şi forţele sale exprimă iubirea de fiu şi de Martor al Cuvântului. El venerează Biserica şi se identifică cu ea. Cu cât este mai mare iubirea, cu atât mai mare este şi slujirea. Nu este important modul cum se lucrează, importantă este conştiinţa misiunii pe care o îndeplineşte. Chiar când observă propriile lor limite, când suferă dezamăgiri provocate de alţii, persecuţii de tot felul, Martorii Cuvântului să fie convinşi că sunt realmente oameni ai Bisericii!

Dumnezeu ca plenitudine a Adevărului se oferă omului. El este în misterul său Cuvânt, şi prin Cuvânt stabileşte legături cu omul. Această iniţiativă, absolut liberă, corespunde orientării spirituale la fel de libere a omului spre Adevăr. Martor este cel care vorbeşte în numele lui Dumnezeu, transmite în limbaj omenesc Adevărul Lui, cel puţin în limitele fiinţei omeneşti. Rămâne ca fiecare să înţeleagă realitatea ca purtătoare a Cuvântului lui Dumnezeu, pentru a-i aduce mărturie. Aici este punctul în care se regăseşte un Martor al Cuvântului în plenitudinea Adevărului şi a Iubirii. Aici îşi află reazemul pentru intenţiile şi faptele sale. De aici provine Harul, pe care un martor îl caută. Lumea aşteaptă de la întreaga Biserică o mărturie a serviciului după modelul Mariei.

Cuvântul lui Dumnezeu creează, formează religia; el este izvorul care nu se epuizează. Sfânta Scriptură este în acelaşi timp purificare, sfinţire, biruire împotriva celui rău. Inima credinciosului, deschisă întrebărilor, nevoilor, situaţiilor întâmpinate trebuie umplută de Cuvântul lui Dumnezeu, rostit în Sfânta Scriptură.

„Nu te teme! Eu sunt cel dintâi şi cel de pe urmă... Eu am cheile...” (Ap 1,17-18). Cristos împarte cu Petru, cu Biserica aceste chei ale Împărăţiei Cerurilor, puterea de legare şi de dezlegare. Sunt „cheile” cunoaşterii, prin care Evanghelia este promovată în întregime, fără omisiuni, deformări sau exagerări. Creştinii catolici au nevoie de o predică corectă, simţită şi pătrunsă de charisma adevărului. „Vai mie dacă nu vestesc Evanghelia” (1Cor 16). Sunt „cheile” puterii în Biserică, care vin de la Cristos, primite de la Tatăl, şi care au caracter de slujire, „chei” ce nu încetează de a fi puterea de care Biserica contemporană are atâta nevoie. Atât „cheile” cunoaşterii, cât şi „cheile” puterii atrag după sine povara responsabilităţii păstorilor Bisericii din zilele noastre.

În calitate de preoţi, ei sunt îndrumătorii comunităţilor parohiale, sarcină care implică înrădăcinare şi îndreptăţire în fidela păstorire a lui Cristos. Înrădăcinarea se înfăptuieşte temeinic prin întreaga lor conştiinţă şi atitudine, prin îndrumarea oamenilor în toate problemele, atât prin gândire, cât prin exemplu, atât prin poruncă, cât mai ales prin conduita însoţită de rugăciune. Puterea şi vocaţia preoţilor cere generozitate şi curaj, slujire şi iubire. Angajarea păstorilor Bisericii decurge din misterul îndreptăţirii, realizată prin Cristos din prioritatea Harului. Responsabilitatea face parte din îndreptăţirea lor, din dreptatea slujită în raport cu Unicul şi Supremul Păstor al sufletelor.

„Fraţilor, aşadar, după cum l-aţi primit pe Cristos Isus, Domnul, tot aşa să umblaţi, în El, înrădăcinaţi şi zidiţi în El, întăriţi în credinţă, aşa cum aţi fost învăţaţi, prisosind în mulţumire” (Col 2,6-8). Iată mesajul potrivit celor ce aleg să devină Martori ai Cuvântului! Să ne rugăm pentru toţi credincioşii care vor să trăiască ca Martori ai Cuvântului, ca Duhul Sfânt al adevărului, dreptăţii, înţelepciunii şi carităţii să sădească în inima lor multă mărinimie, sinceră smerenie, detaşarea de orice simţământ al importanţei triumfaliste sau al autosuficienţei în misiunea asumată! Aşa să ne ajute Bunul Dumnezeu!

Ionel Gheorghiu


" a fi " este un mare dar

Schimb de daruri
Spovedanie publică, într-o tabletă spirituală

Cum aş putea să aşez în balanţă imensele daruri cu care Tu m-ai binecuvântat încă de pe când nu eram? Căci Tu mi-ai dat, Doamne, hrana maternă şi apa vieţii pe care am alunecat, ţipând, la venirea în lume. Mi-ai dat suflul cald, respirarea din nări, palpitul din inimă, mi-ai dat un trup armonios şi întreg, o gură să ţipe, să zâmbească, să murmure cuvinte plăcute. Mi-ai dat ochi înzestraţi cu vedere, să privesc lumea înconjurătoare, să Te recunosc în toate alcătuirile pământului şi ale cerului îndepărtat, în toate alcătuirile apei adânci şi albastre.

Mi-ai dat priveliştea verdelui odihnitor care înmiresmează pădurile, munţii, câmpiile, cerul cu aştrii lui nenumăraţi şi necunoscuţi, vântul bătând cu putere sau doar adiind frunzele arborilor. M-ai înzestrat cu simţire adâncă şi delicată ca să pot să mă bucur de toate aceste comori gratuite! Membre drepte şi lungi precum ale ciutei mi-ai dat, să alerg în voie prin crânguri. Trup mlădios ca o trestie. Totul, totul a fost neînchipuit de frumos de la naştere.

Avem haina albă a Ta şi eram neprihănită. Surâdeam lumii din jur, surâdeam vieţuitoarelor casei, lucrurilor mici şi sărace pe care puteam să le cuprind cu privirea. Apoi mi-ai lăsat liberă închipuirea, să pot construi edificii, castele, grădini... Toate mi le-ai dat Doamne, şi erau atât de plăcute! Mi-ai zis: Ia-le, sunt ale tale toate acestea. Păstrează-le-n pace şi dă-le şi altora. Înmulţeşte toate aceste daruri, presară-le ca pe seminţe şi ele vor încolţi, vor înflori, vor da roade... Şi ele îţi vor prisosi, iar ce-i de prisos, leapădă de la tine.

Nu-ţi aduna darurile, nu le stivui, nu le strânge pentru mai târziu. Căci numai dăruindu-le tu, le vei dobândi mai apoi, cu mult mai sporite. Nu te zgârci, nu socoti, nu aduna şi nu scădea, căci nu tu trebuie să ţii socoteala, aşa mi-ai spus. Poartă-te ca un custode care are în grijă o mare comoară şi trebuie apoi s-o facă să strălucească. Pentru ca împărţind-o, să capete alta, mereu mai aleasă, mereu mai bogată, mai altfel.

Câte surâsuri mi-ai dat, Doamne, în lunga mea viaţă? Chiar şi atunci când greşeam, Tu surâdeai cu înţelegere şi bunăvoinţă! De câte ori m-ai iertat? De câte ori mi-ai dat Sângele Tău, drept ispăşire pentru neglijenţele mele, pentru trădările mele? Câte picături s-au scurs, Doamne, pe piatra din Ghetsimani, pentru mine? Dar la stâlpul unde soldaţii Te biciuiau cu nemilă? Dar pe Calvar, când crucea Te rănea, apăsându-Ţi umerii? Dar la Crucea Golgotei, când au ţâşnit şuvoaie din mâini şi din picioare? Dar sub lancea soldatului care Ţi-a străpuns Inima-Ţi Preasfântă? Câte şuviţe au fost la picioarele crucii, strânse cu grijă de Maica Ta Preacurată, păstrate apoi ca relicvă? Dar pe giulgiul cel sfânt, câte urme de cuie şi bice?

Iată ce mi-ai dat Tu Doamne, şi multe altele încă, de care nici eu uneori nu sunt conştientă!

Isus umilit

Şi eu, ce-Ţi dau în schimb? Durere şi bice, cuie şi lanţuri... Şi câteva lacrime plate izvodite nu pentru Tine, ci pentru păcatele mele pe care uneori le deplâng, cu spaima atavică de a nu Te mai putea dobândi, merita, în viaţa veşnică... de cele mai multe ori le ignor sau mă fac că nu-mi aduc aminte de ele... Sunt de-ajuns câteva lacrimi? Câteva rugăciuni spuse-n grabă, întrerupte de gânduri diverse, de vorbe-n răspăr, de gesturi deşarte? Câteva jertfe umile sunt comparabile cu Jertfa Supremă?

Nu sunt vrednică a mă jertfi, a suporta, a suferi nimic pentru Tine, măcar o renunţare, un mic semn că sunt recunoscătoare Acelui care şi-a dat, nici mai mult, nici mai puţin decât Viaţa Sa, ca să mă răscumpere. Cu câtă jenă îngenunchez lângă Cruce! Cu cât chin mă prostern la picioarele Tale! Tu cum ai putut să speli picioarele altora şi eu nici măcar nu pot să-i iert, aducându-mi aminte de toate ofensele, netrecând nimic cu vederea? Mă obsedează orice mică ofensă, neţinând cont că aceasta îmi poate aduce merite pentru cer, dacă o îndur cu răbdare.

Ştiai că vei fi trădat mişeleşte şi ştiai şi de către cine! Şi totuşi ai stat la masă cu el, l-ai numit „prieten”, ai împărţit cu el pâinea şi vinul întruchipând Trupul Preasfânt şi Sângele Tău Preacurat jertfit pentru cei ce trădează. Ar trebui să ne urăşti de moarte, pe noi care ţi-am făcut atâta rău. Dar Tu nu eşti capabil de ură. Tu ne iubeşti, orice ţi-am face. Şi mereu Te jertfeşti pentru noi, oricât de nemernici am fi, oricâte ofense ţi-am aduce.

Cât timp, cât timp, Doamne trece, până să-mi aduc aminte de Tine? Din 24 de ore, dăruite de Tine, câte secunde îţi rezerv, părându-mi şi aşa mult prea multe? Şi Tu te pui la dispoziţia mea, zi şi noapte. Mă ţii în viaţă, mă aperi, îmi insufli gânduri curate, mă ţii de mână să nu alunec, mă sprijini de umeri ca să nu cad, mă ţii la piept când mă clatin!

Cu câtă uşurinţă fug înapoi, la ale mele, departe de Tine! Cât mai departe de Tine, cât mai aproape de lume! Lumea care mă atrage în mrejele ei, precum un magnet – pilitura de fier. Şi eu nu mă pot opune. Măcar să încerc un gest de rezistenţă, cât de cât, să mă împotrivesc acestui trup pe care-l îndestulez cu de toate la cea mai mică cerinţă. Să nu-i fie foame, sete sau frig, să nu sufere nici o durere. Imediat iau măsuri de salvare, de precauţie, îl apăr, îl învelesc, îl îndestulez cu pastile, cu bunătăţi, cu somn dulce, cu imagini plăcute, cu gesturi molcome şi echivoce de amăgitoare ispită! Cât de departe sunt atunci de Tine, Isuse! Cât de departe sunt când mă întristez că n-am bani, că n-am destulă căldură, destui prieteni, destulă mâncare şi băutură, trai bun la serviciu, surprize plăcute, călătorii agreabile, muzică, dans, râsete, glume, cunoştinţe care imediat mă incită!

Măcar o dată să mă fi împotrivit acestor plăcute ispite, acestor prilejuri de aproape! Să fac ceva pentru Tine, o renunţare cât de mică. Să mă lipsesc de o plimbare, de o conversaţie, de un astfel de prilej de aproape! Ba le şi provoc uneori când mi se pare că viaţa mea e plictisitoare. Puţin divertisment nu strică. Nu pot renunţa la nimic şi mai strig către Tine să mă iubeşti cât mai mult! Cu ce preţ? Pentru ce Te-ai apleca asupra inimii mele călduţe şi nerecunoscătoare? Pentru ce ai sta de vorbă cu mine? Pentru ce ai veni să mă locuieşti în inima mea, unde nu este loc decât pentru oameni? Mereu ocupată e inima mea, Doamne, n-am loc pentru Tine. Aş vrea dar nu pot, e mereu aglomeraţie mare, e înghesuială multă, ba un prieten, ba o cunoştinţă plăcută... Ba o amintire acaparatoare care nu-mi lasă loc de nimic altceva, nici măcar de o rugă în taină.

Câţi prieteni nu mi-ai trimis Tu să mă atragă la Tine! Câţi sfinţi nu s-au nevoit în genunchi pentru mine, pentru întoarcerea mea din abisul deşertăciunii! Câţi îngeri nu mi-au stat în preajmă şi nu m-au invitat să-i urmez până la Tine! N-aveam ochi, n-aveam picioare, n-aveam mâini, n-aveam buze, n-aveam inimă, n-aveam urechi să aud cum mă strigi prin prietenii Tăi, să mă întorc precum fiul rătăcitor, prăfuit, flămând, însetat, zdrenţăros, în casa Tatălui său, de pe cărările lumii! M-ai fi primit, m-ai fi curăţat, m-ai fi spălat în Sângele Mielului, dăruindu-mi din nou cămaşa neprihănirii, m-ai fi făcut din nou, prietena Ta cea mai scumpă. Dar eu mereu refuzam fiindcă aveam, de fiecare dată altceva de făcut, mult mai urgent, mult mai important, mult mai atractiv...

De ce nu Te superi Doamne, pe mine? Şi cât mă mai îngădui, deşi de atâtea ori ţi-am pus răbdarea la încercare? Nu oboseşti să mă chemi şi să mă aştepţi la infinit pe mine, care mai preget?... Nu te-ai săturat de capriciile şi slăbiciunile mele? Nu ţi-e lehamite de trădările mele fără număr, care valorează mai puţin de 30 de arginţi? Nu te scârbeşti de-o făptură aşa slabă şi lesne alunecătoare în păcat? Cât timp îmi vei mai ţine Poarta deschisă? Cât timp îmi vei mai ţine candela aprinsă, Isuse? Cât timp îmi vei mai arăta drumul cel drept pentru ca eu să pornesc mereu pe o altă cărare? Nu te dor îndeajuns loviturile mele? Spinii şi şfichiul de bici nu ţi-au ars spinarea de ajuns? Până când mă vei chema din nou alături de Tine? Până când vei uita tot ce fac, iertându-mă şi iubindu-mă iar şi iară? Până când mă vei numi: draga mea, prietena mea, iubita mea, sora mea mult dorită?

Iartă-mă Doamne pentru infinita trădare, pentru faptul de a Te lovi de moarte prin indiferenţa şi nepăsarea mea. Iartă-mă şi nu mă duce la osândă, ci mai îngăduie-mă, încă o zi, încă o lună, încă un an, cât vei vrea Tu, până harul Tău mă va podidi pe de-a-ntregul, până când aripa îngerului mă va duce la Cer, să Te aflu, căci ştiu că Tu mă iubeşti necondiţionat, şi-Ţi verşi Sângele Sfânt pentru mine! Dar nu voia mea, ci voia Ta să se împlinească, Isuse! Divinei Tale Milostiviri mă închin, oceanului Tău de Îndurare, unde fiinţa mea se află ca o coajă de nucă, în bătaia valurilor! Căci ce e o coajă de nucă într-un ocean de milostivire?

Asta îmi dai şi asta îţi dau, Doamne Isuse!

Cezarina Adamescu


rugăciunea papei Francisc pentru Jubileul Milostivirii Murillo - Întoarcerea fiului risipitor Rembrandt - Întoarcerea fiului risipitor
Istoric Parohie Preoţi Sfânta Liturghie Administrare sacramente Cateheze Ore de religie Vizite pastorale Terţiari franciscani Însoţitori în misiune FCJ Tineri şi copii Corul bisericesc Carisma franciscană Carisma ignaţiană Colecţia de articole Album foto Album video
CatolicaGalaţicatolicagalati@gmail.com Data:01.01.2015 Număr accesări:0000001