CatolicaGalați - Acasă
Deschiderea Anului Pastoral 2024-2025
Discipoli misionari ai lui Cristos (29.09.2024)
„Aduceți rod și fiți discipolii mei” (Ioan 15,8)
În duminica a XXVI-a de peste an, la catedrala romano-catolică „Sfânta Fecioară Maria, Regină” din Iași a avut loc deschiderea festivă a noului an pastoral, având deviza „Discipoli misionari ai lui Cristos”. Este al treilea an consecutiv când în Dieceza de Iași s-a considerat oportună indicarea unei teme de reflecție și a unei direcții de acțiune pentru credincioșii catolici.
Ziua a început cu prezentarea programului evenimentului în catedrala veche „Adormirea Maicii Domnului” și a continuat cu Sfânta Liturghie de deschidere. La această liturghie, conform dorinței exprimate de PS. Iosif Păuleț, episcopul Diecezei Romano-Catolice de Iași, au participat și câte doi reprezentanți din fiecare parohie a diecezei. La propunerea părintelui paroh Petrică-Augustin Pătrașcu, parohia romano-catolică „Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul” din Galați a fost reprezentată de doi tineri, Eliza și Alexandru, care au primit din partea episcopului, la finalul întâlnirii, mandatul de „Discipoli misionari ai lui Cristos” în parohia gălățeană. Sfânta Liturghie a fost urmată de o agapă frățească, care a constituit un bun prilej de cunoaștere între diferiții reprezentanți ai parohiilor din dieceza de Iași.
Programul a continuat cu discursuri tematice, susținute de părintele Bogdan Balașcă, directorul Liceului Franciscan din Roman (tema „Discipoli misionari: De ce?”), și de soții Oana și Radu Capan, membri ai Biroului pentru Evanghelizare și Cateheză al Eparhiei Greco-Catolice de Cluj-Gherla (tema „Discipoli misionari: Cum?”). O experiență aparte au fost discuțiile în grupuri, unde fiecare reprezentant a putut împărtăși celorlalți gândurile și impresiile sale referitoare la subiectele atinse pe parcursul prelegerilor, precum și propunerile luate pentru îndeplinirea misiunii încredințate. La finalul evenimentului, înainte de încredințarea mandatului de discipol misionar, episcopul Iosif Păuleț i-a îndemnat pe viitorii misionari să citească și să pună în practică tot ceea ce vor afla din broșurile oferite cu această ocazie: „Pasiunea pentru evanghelizare” (serie de cateheze) și „Evangelii gaudium” („Bucuria Evangheliei”, exortație apostolică), ambele avându-l ca autor pe Sfântul Părinte papa Francisc. [...]
click pentru citirea articolului complet...
Sărbătoarea celor trei nașteri minunate de la Galați
Biserica „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul” (23.06.2024)
Duminică 23 iunie 2024, începând de la ora 11, în parohia romano-catolică „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul” din Galați s-au succedat trei evenimente memorabile: celebrarea Sfintei Liturghii de hram, sfințirea centrului caritabil „Pâinea Sf. Anton de Padova” și sfințirea capelei mortuare de lângă biserică.
Sfânta Liturghie de hram a fost plină de momente înălțătoare, semnificative. Ea a fost prezidată de părintele Damian-Gheorghe Pătrașcu, ministrul provincial al Provinciei „Sf. Iosif” din România, a Ordinului Fraților Minori Conventuali. Alături de părintele provincial au concelebrat 13 preoți: părintele Daniel Mărtinaș - paroh de Ploscuțeni (jud. Vrancea) și decan de Vrancea, părintele Cristian Dumea - paroh de Galați, părinții Iosif Diac și Petrică-Augustin Pătrașcu - vicari la Galați, părintele Cristian Pal de la Solca / Cacica (jud. Suceava), părintele Mihai Afrențoae de la Institutul Teologic Romano-Catolic Franciscan din Roman, alți preoți din parohiile catolice mai apropiate. Părintele Cazimir Ghiurcă de la Institutul Teologic din Roman a slujit la scaunul de spovadă. La celebrare au mai participat fratele Marius-Nicolaie Sava de la Bacău și câțiva studenți de la Institutul Franciscan din Roman.
În cuvântul de învățătură adresat credincioșilor, părintele provincial a pus accentul pe acceptarea și împlinirea planului lui Dumnezeu, care este arătat oamenilor odată cu darurile venite de la Dumnezeu. Pe urmele profeților Vechiului Testament și ale Sf. Ioan Botezătorul, patronul bisericii noastre, cu toții suntem creaturi minunate și daruri de la Dumnezeu, având misiunea de a lumina poporul și de a fi astfel slujitori ai celui Preaînalt. În armonie cu imaginea centrală a predicii - noțiunea de „dar” - s-a derulat și procesiunea încărcată de emoție a prezentării darurilor pentru altar de către credincioși. Sfânta Liturghie a continuat cu momentul euharistic în care cu toții am putut vedea și gusta darul cel mai mare al lui Dumnezeu, Fiul care „s-a făcut om și a locuit între noi”. [...]
click pentru citirea articolului complet...
Recitalul coral de muzică sacră al grupului „Musices” (09.06.2024)
click pentru mai multe informații legate de concert
Viața deplină (de Benedict al XVI-lea, papă)
Aceasta este marea promisiune a lui Isus: viața deplină. Dar ce este aceasta? Isus ne spune: „Eu sunt poarta. Dacă cineva intră prin mine, va fi mântuit. Va intra și va ieși și va găsi pășune.” (Ioan 10,9) Așadar, exprimându-se alegoric, Isus promite că va oferi întotdeauna ceea ce au nevoie oile pentru a trăi - pășunile cele grase pe care se găsesc izvoarele vieții. Dar omul de ce are nevoie pentru a trăi?
Omul trăiește din adevăr și din faptul că este iubit. El are nevoie de Dumnezeu, care îi va deveni apropiat și îi va arăta sensul vieții. Desigur, omul are nevoie și de pâine, ca hrană pentru trup, dar în adâncul sufletului are nevoie de cuvinte de iubire, de Dumnezeu. Cine i le dă, îi oferă și viața deplină. Astfel sunt descătușate forțele prin care este transformat pământul, universul, pentru el și pentru alții, iar acest lucru este posibil numai împreună cu ceilalți, în comuniune.
Omul tânjește până la urmă numai după viața deplină, care este „împărăția lui Dumnezeu”, tocmai fiindcă nu este numai o fericire privată, ci unitatea dintre Dumnezeu și lume, „lumea corectă”. Numai omul care se încredințează cu totul lui Dumnezeu găsește adevărata libertate, marea și creativa libertate a binelui. Omul care se încredințează lui Dumnezeu nu devine mai mic, ci mai mare - ajunge să devină el însuși. Omul care se încredințează lui Dumnezeu nu se îndepărtează de ceilalți prin retragerea într-o mântuire privată. Din contră, abia atunci se trezește într-adevăr inima sa și devine o persoană sensibilă, deschisă, binevoitoare.
click pentru deschiderea paginii „Reflecții, cugetări”...
Adeziuni noi la Ordinul Franciscan Secular
Galați, 7 aprilie 2024
În ziua de 7 aprilie 2024, duminica Divinei Îndurări, în Biserica Romano-Catolică „Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul” din Galați, în cadrul Sfintei Liturghii solemne de la ora 11.00, 12 frați și surori laici au pășit pe drumul inițierii în tainele Ordinului Franciscan Secular.
Sfânta Liturghie a fost prezidată de părintele Cristian Dumea, parohul comunității, care prin cuvântul de învățătură le-a reamintit celor prezenți de importanța întâlnirii spirituale personale cu Isus cel înviat, care este izvorul păcii, bucuriei și al fericirii autentice, iar pe candidați i-a îndemnat: „Să nu vă fie frică să dați mărturie despre credința voastră!” Aceste cuvinte reprezintă nu doar un nou început, dar și o bază pentru ceea ce va urma.
După predică a avut loc ritul inițierii noilor frați și surori în Ordin. Sora ministră, doamna profesoară Diana-Andreea Giurea, i-a prezentat parohului și comunității din Galați pe cei 12 membri noi și a primit de la fiecare dintre aceștia același răspuns la chemare: „Iată-mă!”. Prin această strigare candidații și-au exprimat public dorința de a trăi Evanghelia Domnului Nostru Isus Cristos în Ordinul Franciscan Secular, după modelul Sfântului Părinte Francisc de Assisi. După obiceiul locului, s-a oferit semnul distinctiv al Ordinului, adică crucea de forma literei grecești Tau, semnificând angajamentul de a trăi viața în urmarea lui Cristos cel sărac și răstignit, împreună cu o coroniță de Rozariu, cel mai puternic însemn al Sfintei Fecioare Maria, pe care ea ni l-a lăsat pentru a ne ruga Fiului său. [...]
click pentru citirea articolului complet...
E timpul milostivirii, să ne lăsăm împăcați cu Dumnezeu
Cuvintele lui Isus, pe care le citim în Evanghelie, conțin toate un mesaj fundamental al predicării Sale: vestea cea bună că timpul așteptării s-a împlinit și că împărăția cerului este aproape. Atât de aproape încât noi nici nu mai trebuie să obosim căutând, nici să mai batem pe la porți necunoscute, pentru că El este cel care bate acum la ușa inimii noastre. Trebuie doar să-l ascultăm și să-i deschidem sufletul nostru cu încredere, rugându-l să intre... Iar El va face restul, pasul cel mare peste prăpastia mizeriei noastre, întocmai după cum a promis în revelațiile făcute Sf. Faustina Kowalska, conținute în micul ei jurnal „Milostivirea lui Dumnezeu în sufletul meu”. Să ascultăm, așadar, cuvintele lui Isus:
„Sunt numai iubire și milostivire.” „Tot ce există e conținut în străfundurile milostivirii Mele, mai adânc decât copilul în sânul mamei sale.” „Milostivirea mea e atât de mare încât toată veșnicia, niciun duh, nici omenesc, nici îngeresc, nu o va putea pătrunde cu totul. Tot ce există a ieșit din adâncurile milostivirii Mele. Fiecare suflet în legatură cu Mine va medita la iubirea Mea și la milostivirea Mea întreaga veșnicie.” „Am deschis Inima Mea ca izvor viu de milostivire, pentru ca toate sufletele să scoată din el viață, pentru ca ele să se apropie de acest ocean de milostivire cu foarte mare încredere. Păcătoșii vor obține îndreptățire iar drepții vor fi întăriți în bine.”
„Milostivirea Mea lucrează în toate sufletele care îi deschid ușa; păcătosul, la fel ca și cel drept au nevoie de milostivirea Mea. Convertirea, ca și statornicia, este un har al milostivirii Mele.” „Din Inima Mea se revarsă o mare milostivire pentru suflete și în special pentru sărmanii păcătoși. Dacă ele ar putea să înțeleagă că Eu sunt pentru ele cel mai bun Tată, că pentru ele a țâșnit sângele și apa din Inima Mea ca dintr-un izvor năvalnic de milostivire. Pentru ele Eu rămân în tabernacol. Ca Rege al Milostivirii, Eu doresc să copleșesc sufletele cu haruri, dar ele nu vor să le accepte.” „Inima Mea e copleșită numai cu nerecunoștință, cu uitare din partea sufletelor care trăiesc în lume; ele au timp pentru toate, dar nu au timp pentru a veni spre Mine, și nici pentru a căuta haruri.” [...]
click pentru citirea articolului complet...
A sta alături cu simpatie (de Pierre Stutz)
La începutul Săptămânii Mari, în evanghelii (Ioan 12,1-8; Matei 26,6-13; Marcu 14,3-9) este relatat un fapt căruia i se acordă de obicei prea puțină atenție. O femeie (Maria din Betania) unge cu ulei de mare preț picioarele lui Isus și apoi i le șterge cu părul ei. Aici se găsește condensat ceea ce constituie însăși esența vieții lui Isus - drumul simpatiei, al compasiunii. Toată viața sa Isus a mers pe acest drum, pentru ca și noi să-l parcurgem în felul nostru. Cuvântul simpatie în limba greacă înseamnă suferință împreună cu cineva. Femeia cu vasul de nard este așadar și un simbol. După sentința de moarte hotărâtă asupra lui Isus, și înainte de trădarea lui Iuda, această femeie își urmează intuiția ei, într-o situație în care cuvintele sunt de prisos. În fața nedreptății și a neputinței, ea se exprimă printr-un gest plin de afecțiune și de speranță - o mărturie a ceea ce a învățat la școala vieții. Isus ia partea acestei femei, contrar atitudinii ucenicilor săi care o critică. Exemplul ei evidențiază încă mai mult orientarea fundamentală a trăirii credinței creștine: „Adevăr vă spun: tot ce ați făcut unuia dintre frații mei cei mai mici, mie mi-ați făcut” (Matei 25,40).
Săptămâna Mare ne încurajează să nu ne lăsăm unii pe alții singuri în speranțele spulberate, sau în planurile eșuate. Deși fiecare trebuie să meargă singur prin strâmtorile vieții, prin faptul că stăm alături, că suferim alături, se poate naște o viață nouă...
click pentru deschiderea paginii „Reflecții, cugetări”...
Concertul caritabil „Stabat Mater” (22.03.2024)
click pentru mai multe informații legate de concert
Miercurea Cenușii, 2024
„Orice început se vrea fecund”
Am început cu acest vers aparținând marelui poet Lucian Blaga, pentru a arăta cine este cu adevărat Începutul și Sfârșitul și din nou Începutul, în glorie, al fiecărui act omenesc, Alfa și Omega pe care orice creștin trebuie să-l recunoscă și să-l slujească, pentru că de la El purcede totul. Totodată, pentru a sublinia trecerea de la Timpul de peste An, la Timpul Pascal, după rânduiala Bisericii Universale.
Suntem, începând cu astăzi, Miercurea Cenușii, la începutul unei perioade care se dorește fertilă în sfințenie, în fapte bune și nu în ultimul rând, în post și mortificație, ca să ne pregătim smeriți de cea mai mare sărbătoare creștină: Învierea Domnului.
Fiecare creștin, în starea lui, fie preot, călugăr, laic, înalt prelat, trebuie să-i răspundă «Prezent !» lui Isus Cristos, mai precis, Jertfei Sale supreme pentru mântuirea noastră. Și de felul cum va ști să răspundă la această sfântă chemare, va fi socotit atunci când i se va împlini timpul. Să nu ne speriem, nici să dăm înapoi. Toți oamenii, fără excepție, au trecut prin perioade de asceză, prin ispite, prin jertfe mai mari sau mai mici, chiar și Isus Cristos. A postit, a fost ispitit în pustiu, a făcut întreaga sa viață publică, fapte care să-i dezvăluie dumnezeirea. Dar, aproape de fiecare dată când înfăptuia o minune în viața unui om, sau a unui ținut, îi cerea omului să fie discret, să nu trâmbițeze și să nu se laude, ci să meargă la preot și să se sfințească, să-i mulțumească lui Dumnezeu pentru ceea ce a făcut pentru el.
Postul Mare este un timp de har, de milostivire și de împăcare. Dar și de meditație și așteptare pioasă a marelui eveniment, care ne oferă arvuna învierii noastre personale la sfârșitul veacurilor. [...]
click pentru citirea articolului complet...
Sfințirea casei parohiale și întrunirea Consiliului Pastoral
(04.02.2024)
La început de februarie, după patru săptămâni în care preoții din parohie au străbătut orașul în lung și în lat, vizitând și binecuvântând familiile enoriașilor, a venit și ziua sfințirii casei parohiale, a Conventului Franciscan de la Galați. Evenimentul a dat prilejul efectuării unei alte vizite, a reprezentanților comunității catolice locale în locuința păstorilor sufletești, în urma convocării de către părintele paroh Cristian Dumea a membrilor Consiliului Pastoral Parohial și ai Consiliului Economic Parohial.
Prin bunăvoința și ospitalitatea fraților franciscani, dar și prin priceperea și dăruirea celor de la bucătărie, întâlnirea consilierilor a avut înfățișarea și spiritul unei agape fraterne. S-a discutat despre evenimentele și problemele mai noi sau mai vechi din parohie, s-au adresat încurajări și mulțumiri, s-a afirmat importanța colaborării în comunitatea locală, care trebuie să se manifeste ca o mare familie de oameni buni și iubitori, lucrând nu doar pentru binele propriu, dar, deopotrivă, spre binele semenilor și al Bisericii. [...]
click pentru citirea articolului complet...
Să primim iubirea lui Dumnezeu (de Anselm Grün)
Mulți se plâng că nu simt iubirea lui Dumnezeu. Iubirea oamenilor o putem simți mult mai ușor. Când îmbrățișez pe cineva, simt iubirea. Dar iubirea lui Dumnezeu ar dori să ne îmbrățișeze și ea. Când bate vântul simt cum iubirea lui Dumnezeu mă mângâie duios. Când stau la soare îmi imaginez că iubirea lui Dumnezeu pătrunde în mine, mă încălzește și cuprinde, acceptă totul din mine. Un alt mod e respirația. Îmi pot imagina că iubirea lui Dumnezeu pătrunde în tot corpul meu.
Iubirea se exprimă și în cuvinte. Dacă cineva mă iubește, îmi spune cuvinte calde, pline de iubire. Dumnezeu îmi vorbește în Biblie, iar acolo sunt multe cuvinte de iubire. Trebuie numai să le las să pătrundă în inima mea. Pot, de exemplu, să îmi repet cuvintele din Ieremia 31,3: „De departe mi s-a arătat Domnul și mi-a zis: te-am iubit cu o iubire veșnică și de aceea te-am atras cu bunătate.” În aceste cuvinte pot simți iubirea lui Dumnezeu. Trebuie să ne amintim mereu de această iubire, al cărei punct culminant este pentru noi creștinii, Euharistia. În împărtășanie ni se dăruiește Isus Cristos pentru a ne arăta iubirea sa. Dar aceasta nu se întâmplă automat, trebuie să-mi imaginez unirea cu Isus și trebuie să las în mod conștient să pătrundă, la împărtășanie, iubirea sa în mine. [...]
click pentru citirea articolului complet...
Să înțelegem Biblia (de Anselm Grün)
Dumnezeu ne vorbește în Biblie. Și acolo sunt multe cuvinte de iubire. Eu trebuie numai să le las să pătrundă în inima mea.
Iubește-l pe aproapele tău ca pe tine însuți. Această poruncă ne îndeamnă să ne acceptăm mai întâi pe noi, așa cum suntem. Numai dacă ne acceptăm pe noi cu îngăduință, îl putem accepta și pe aproapele.
În alt loc este scris: „Cine nu-și poartă crucea și nu vine după mine nu poate fi discipolul meu.” (Luca 14,27) A purta crucea înseamnă a mă accepta cu toate contradicțiile mele, cu părțile bune și mai puțin bune. Cuvântul lui Isus despre lepădarea de sine vrea să ne îndemne să ne eliberăm de ego-ul nostru, care vrea să se folosească de tot și care se învârte mereu numai în jurul său. Ar trebui să ajungem de la ego-ul nostru la adevărata identitate, la sinele nostru, pe care să nu-l renegăm. Ar trebui să ne opunem, să ne eliberăm de puterea ego-ului, care ne transformă în sclavi. Isus la aceasta se referă, la faptul că trebuie să ne eliberăm lăuntric și să devenim astfel disponibili și „transparenți” pentru Spiritul lui Dumnezeu. Dacă cineva se pune în centru, va crea cu siguranță o impresie neplăcută. Cine devine însă permeabil pentru Spiritul lui Dumnezeu, acela va găsi mai ușor o relație bună cu oamenii. Egoistul își dăunează sieși.
În altă parte, în Sfânta Scriptură, Domnul îi spune apostolului Paul: „Îți este suficient harul meu, căci puterea mea se împlinește în slăbiciune.” (2Corinteni 12,9) Ce înseamnă aceasta? Paul voia să scape de „ghimpele” din trupul său, de boala sa, de slăbiciunea sa. De aceea l-a rugat pe Isus să-l elibereze. Dar Isus îi răspunde că harul pe care i-l dăruiește este de ajuns, că ajutorul Său tocmai în slăbiciunea lui își arătă întreaga forță, se desăvârșește. Cristos poate să acționeze în ciuda slăbiciunilor noastre, trecând peste ele. [...]
click pentru citirea articolului complet...
În așteptarea Nașterii Sfinte
TRĂIND ADVENTUL CU FORȚA COEZIUNII FRATERNE
Sâmbătă seara, 2 decembrie 2023, după Sfânta Liturghie care a marcat sfârșitul Anului Liturgic A și aprinderea primei lumânări de Advent, credincioșii Parohiei „Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul” din Galați s-au bucurat împreună la o agapă frățească, în care cuvântul împreună a stat pe buzele tuturor. Familia Franciscană gălățeană, întregită de grupul de tineri ai parohiei au avut parte de câteva ceasuri în care voia bună, gustările pregătite de enoriașele noastre, rugăciunile de început, cântările (printre care „Ce bine e când frații”), întreaga atmosferă fraternă, au demonstrat că astfel de momente sunt bune prilejuri de comuniune frățească, în care oamenii socializează, se simt bine, șterg diferențele de orice fel dintre ei, făcând din întreaga suflare o singură ființă dedicată lui Isus Cristos și Măicuței Sale Preasfinte. Un suflu înnoitor de tinerețe, armonie și pace s-a făcut simțit întreaga seară. Noul An liturgic a început astfel cu noi speranțe, iar noi creștinii vom retrăi toate evenimentele din istoria Bisericii, în așteptarea sărbătorilor care au în centrul lor Nașterea Mântuitorului, venirea Lui pentru a mântui lumea.
Prima lumânare de Advent, Lumânarea Profetului, a pâlpâit toată seara cu un suflu puternic, invitând la Speranță, la Credință și la Iubire pentru Pruncul care în curând va veni și care va aduce cu El nădejdea Mântuirii. Mâinile lui Dumnezeu - Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt - i-au cuprins în căușul lor sfânt pe toți laolaltă și pe fiecare și le-au dat aripi pentru a spera într-o lume mai bună, mai îngăduitoare, mai generoasă. [...]
click pentru citirea articolului complet...
În cercul magic al iubirii
Toată viața noastră este Advent (de Elisabeth Nikrin)
Mereu vrea Domnul să vină la noi. Cine nu vrea să-l vadă și să-l audă, cine fuge de el în zgomot și agitație, nu poate nicidecum să scape de El, ci doar își fură singur cel mai valoros lucru: nu va simți fericirea apropierii de Dumnezeu, schimbarea personală dureroasă, dar fericită.
În aceste zile parcă intuim cumva viața care va veni, în care toți vom fi uniți în iubire. Crăciunul îl scoate pe omul rănit de dureri și dezamăgiri din lumea lui îngustă, spre infinitul divin. Și la cei fără credință se întâmplă minunea aceasta, și în ei se naște speranța pe care nu știu s-o definească. Ei vor să dăruiască bucurie și devin ei înșiși bucuroși. Sufletul probabil că este în mod natural creștin (sau creștin prin natură) - „anima naturaliter christiana”, cum îl numește Tertullian. [...]
click pentru citirea articolului complet...
Evenimente comunitare, zile festive
Biserica „Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul” din Galați în Sărbătoarea Roadelor Pământului (22.10.2023)
În duminica a XXIX-a din anul liturgic A, în ambianța comunității lărgite a parohiei „Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul” din Galați, într-o atmosferă festivă, împodobită de flori și roade bogate de toamnă, s-au adunat în jurul altarului preoți, călugări, persoane consacrate și simpli credincioși, pentru a sărbători mai multe evenimente din viața Bisericii. În primul rând, comemorarea liturgică - după calendarul catolic - a Sfântului Papă Ioan Paul al II-lea, căreia în România i s-a acordat o însemnătate aparte prin organizarea pe străzile capitalei a unei procesiuni solemne cu relicva Sfântului Papă. În al doilea rând, Ziua Recoltei pământului, ocazia de a-i mulțumi lui Dumnezeu pentru că ne-a dat roadele necesare vieții trupului. Privind la roadele spirituale ale Duhului Sfânt, este și Ziua Recoltei de suflete care sporesc și îmbogățesc Biserica Universală. An de an, în întreaga lume catolică, o duminică din luna octombrie este dedicată sărbătoririi Zilei Mondiale a Misiunilor. A fi misionar înseamnă a-l cunoaște și a-l împărtăși pe Dumnezeu. Anul acesta, cu ocazia sărbătoririi celei de-a 97-a Zile Mondiale a Misiunilor, în cadrul Sfintei Liturghii pontificale din catedrala „Sfânta Fecioară Maria, Regină” din Iași, cinci seminariști de la Institutul Teologic Romano-Catolic „Sfântul Iosif” din Iași au fost hirotoniți diaconi prin impunerea mâinilor și rugăciunea de hirotonire a PS. Iosif Păuleț, episcopul Diecezei Romano-Catolice de Iași, alături de PS. Petru Gherghel, episcop emerit. Aceasta pentru a rămâne conectați la evenimentele diecezei de care aparține parohia noastră. Sărbătoarea comunitară s-a încheiat cu o agapă frățească desfășurată în curtea bisericii.
Au fost prezenți cu întreaga ființă, bucuroși de a-i înălța slavă lui Dumnezeu, alături de majoritatea enoriașilor parohiei, un grup de creștini catolici din Sri Lanka, migranți veniți la Galați pentru un timp, dar și un grup de tineri entuziaști și fervoroși din Comunitatea „Magnificat” din București, conduși și îndrumați de părintele Victor Emilian Dumitrescu. Aceștia au fost cei care au susținut partea muzicală a liturghiei cu cântece liturgice pregătite anume. [...]
click pentru citirea articolului complet...
A descoperi călugărul din tine (de Gotthard Fuchs)
A găsi țiței cere sudoare și destoinicie; atunci de ce vrem să-l găsim pe Dumnezeu fără efort spiritual?
Aceasta este una dintre multele întrebări pe care personajul principal din cartea lui Madeleine Delbrêl le pune. Este nevoie de forări în adâncime, este nevoie de mai multe încercări și de orientare, presupunând că există un „zăcământ de Dumnezeu” în lume, peste tot, dar mai ales în omul care întreabă, care „forează”. Dumnezeu nu e departe, fiindcă... Pentru unul care-l caută pe Dumnezeu, precum Moise, o treaptă poate să fie chiar muntele Sinai, cea mai apropiată treaptă. La fiecare pas, eveniment, putem să descoperim aurul negru sub picioare, mai ales că țițeiul și alte comori se găsesc adesea în deșert, adică în deșertul de fiecare zi, în viața cotidiană.
Madeleine Delbrêl intitulează colecția ei de sfaturi „Îndrumător simplu pentru creștini simpli”. În limba germană are titlul „Micul Călugăr”. Monahismul este istoria celor care vor să cerceteze Evanghelia minuțios și vor să o trăiască.
Călugărul este creștinul care se simte chemat la o viață proprie unică și caută în ea pe Dumnezeu. El caută și găsește pacea în sine și cu toți oamenii, el știe să se roage și să lucreze, să iubească și să laude, el este unit cu Dumnezeu. Sensibilitatea contemplativă și rodnicia activă sunt strâns legate una de cealaltă. Deci nu e vorba numai de cei care merg la mănăstire sau caută o altă formă de viață consacrată. „Micul Călugăr” înseamnă o spiritualitate radicală, care privește pe fiecare om - solitar în adorația lui Dumnezeu și în același timp solidar în comuniunea cu cei din jurul lui. A descoperi pe acest „mic călugăr” în noi este o invitație și o provocare pentru fiecare. [...]
click pentru citirea articolului complet...
Comunicat
Lansarea proiectului „Consolidare și transformare imobil situat pe strada Mihai Bravu, nr. 1
în unitate de servicii sociale pentru persoane vârstnice (fără componentă rezidențială)
și refacerea gardului de împrejmuire a incintei”
Parohia Romano-Catolică din Galați, în calitate de Beneficiar, implementează proiectul „Consolidare și transformare imobil situat pe strada Mihai Bravu, nr. 1 în unitate de servicii sociale pentru persoane vârstnice (fără componentă rezidențială) și refacerea gardului de împrejmuire a incintei”, cod MySMIS 127497, finanțat prin Programul Operațional Regional 2014-2020, Axa prioritară 8: „Dezvoltarea infrastructurii de sănătate și sociale”, Prioritatea de investiții 8.3/A/1: „Grup vulnerabil persoane vârstnice”. [...]
click pentru afișarea paginii dedicate acestui proiect...
Arta de a trăi (25 de reflecții de Anselm Grün)
În ce constă arta de a trăi? Pentru Anselm Grün răspunsul e simplu: a trăi cu moderație, cu dreaptă măsură, chibzuință, cumpătare și echilibru. A trăi e o artă: înseamnă a da o atenție sporită la ceea ce e esențial în viață, la ceea ce are valoare cu adevărat și a te elibera de reziduurile inutile. Înseamnă a împăca două lucruri: picioarele pe pământ și deschiderea. A trăi bine înfipți în pământ și liberi. Legați de pământ și îndreptați spre cer. Anselm Grün amintește o vorbă înțeleaptă atribuită Sf. Anton Abate: „Dacă vezi un călugăr tânăr că tinde din toate puterile spre Rai, apucă-l strâns de picioare și adu-l înapoi pe pământ, că nu-i folosește la nimic”.
Cuceritorul Raiului, duhovnicesc dar departe de lume, se pierde numai în închipuirile sale nebune. Dar și cine rămâne prea lipit de pământ nu poate să aducă cerul în el. „Duhovnicie cu picioarele pe pământ”, așa definește Anselm Grün alternativa la aceste comportamente. Aceasta e definiția sintetică pe care o dă artei de a trăi. În spatele ei se află o experiență psihologică: fericirea și nefericirea își au rădăcinile în viața noastră. Cine vrea să trăiască fericit, nu trebuie cu tot dinadinsul să revoluționeze lumea sau să-și potrivească circumstanțele exterioare după mofturile și închipuirile proprii.
Privește în interiorul tău, cunoaște-te pe tine însuți! Drumul spre fericire e înspre interior, cel puțin la început. Înlăuntrul nostru se află orice lucru spre care tânjim deopotrivă cu tot ceea ce ne stârnește frica. Inima noastră este humus-ul în care este sădită sămânța fericirii. Dorul după Rai și după viața veșnică este așa de înrădăcinat în noi, că nu poate fi smuls în niciun fel: acesta este adevărul obiectiv chiar dacă e învelit, mascat, înăbușit sau ascuns. Cine nu-și dă seama de misterul de dincolo, pierde șansa vieții sale: de „a trăi în toată plinătatea”. [...]
click pentru citirea articolului complet...
Arta de a îmbătrâni (reflecții de Anselm Grün)
Anselm Grün, cunoscutul teolog și psiholog german, călugăr benedictin, ne încurajează să ne confruntăm cu propria îmbătrânire. El ne prezintă provocările și ne arată cum această perioadă poate deveni o perioadă de creștere și maturizare.
Teologul și autorul spiritual Henri Nouwen, la începutul cărții sale despre îmbătrânire, relatează o legendă din Bali (Indonezia).
Într-un sat izolat, poporul obișnuia să sacrifice bărbații bătrâni și să-i mănânce. Într-una din zile, când nu mai era niciun bătrân în sat și băștinașii au vrut să construiască o casă, nu mai știa nimeni cum trebuie așezați corect buștenii. Atunci un tânăr, care îl ascunsese pe bunicul său, la promisiunea că nu vor mai mânca bătrânii, l-a adus pe bunicul său și el le-a explicat cum trebuie amplasați buștenii.
Această legendă este astăzi mai actuală decât oricând, fiindcă și noi suntem în pericolul de a-i „mânca” pe bătrânii noștri. Multe publicații și dezbateri publice văd în bătrâni o povară pentru generația următoare. Legenda din Bali ne arată că nu trebuie să sacrificăm bătrânii pe altarul calculelor financiare. Avem nevoie și azi de oameni bătrâni, care să ne învețe cum să îmbinăm fragmentele vieții noastre.
Moise, în drumul spre țara promisă, îndreaptă privirea poporului său spre oamenii bătrâni:
„Adu-ți aminte de zilele din vechime, socotește anii, generație după generație, întreabă-l pe tatăl tău și îți va povesti, pe bătrânii tăi și îți vor spune!” (Deuteronom 32,7) [...]
click pentru citirea articolului complet...
Meditație de Crăciun
(de Anselm Grün)
Evanghelistul Luca prezintă nașterea lui Isus pe drum, pe un pământ străin. Isus este pelerinul divin care coboară din cer pentru a ne însoți pe drumul nostru și pentru a ne reaminti iarăși că suntem de obârșie divină. Nu suntem numai oamenii acestui pământ, ci și oameni ai cerului; acum suntem pe drum împreună cu Isus și ne îndreptăm spre Rai.
Părinții lui Isus trăiesc experiența celor străini, casele oamenilor rămân închise pentru ei, n-au loc...
Imaginea nașterii lui Isus poate fi o imagine a condiției umane. Locuim aici, dar patria noastră este în cer. Casele sunt prea strâmte pentru noi. Casa sufletului nostru este mult mai mare pentru că în ea locuiește Dumnezeu.
Noi împodobim casele de Crăciun fiindcă Dumnezeu însuși locuiește printre noi și vrea să se nască în noi. Iar dacă Dumnezeu este cu noi nu ne mai simțim străini, cerul se deschide deasupra pământului și ne atinge.
Reflecție despre Advent
(de Anselm Grün)
Adventul este timpul nostalgiei. Nostalgia este dorința plină de iubire față de tot ceea ce umple adâncul inimii noastre și o poate face fericită. Pentru Sf. Augustin, nostalgia este condiția de fond a ființei umane. Ființa umană, prin natura sa, are dor de Dumnezeu. Nu este întotdeauna evident, dar în fiecare dorință pământească răsună acest dor extrem de Dumnezeu. Dacă vreau să am succes, să am ceva sau să fiu bogat, dorința mea merge mult mai departe decât pot eu atinge. Nu există nimic în măsură să potolească în întregime dorința mea. Chiar de aș poseda toate bunurile din lume, nimic din acestea nu pot să-mi dea pacea deplină. Chiar dacă aș atinge toate obiectivele propuse, încă voi mai simți nostalgia după Dumnezeu. Sf. Augustin a exprimat-o bine în formula clasică: „Neliniștită este inima mea Dumnezeule, până ce nu se va odihni în tine!”
Întreabă-te întotdeauna în timpul Adventului, care este cu adevărat cea mai profundă dorință a ta. Dacă intri în contact cu nostalgia ta, inima ți se va lărgi. Te vei simți liber, chiar dacă totul în jurul tău devine un spațiu care ți se pare că te limitează. Când cânt melodiile de advent sau ascult textele profetului Isaia, las ca acele cuvinte să pătrundă în mine, astfel încât să-mi trezească nostalgia. Nostalgia ne va conduce la izvorul vieții care curge în noi.
Oare nu ne ardea inima în noi...
Încotro călătorim azi, mâine sau în general? La această întrebare ne răspunde Evanghelia. Doi ucenici deprimați sunt pe drum, nici urmă de Paște. Pentru ei încă nu e Paște. Părăsesc locul crucii unde au eșuat planurile lor și au îngropat speranța. Ei știu ce s-a întâmplat cu Isus, știu ce a făcut, povestesc despre asta, dar s-au înfundat: Isus, pe cruce, a eșuat.
Și noi suntem uneori dezamăgiți de Dumnezeu, de biserică și plecăm.
În timp ce mergeau, li se alătură Isus. La început nu îl recunosc, sunt orbi, cum de multe ori ni se întâmplă și nouă. Trebuie să-l cunoască din nou. El le explică Sfânta Scriptură, întreabă, ascultă, îi provoacă la meditație, deschide noi perspective, le deschide ochii. Isus parcurge drumul lor lung, prin valea deznădejdii.
În drumul lung al credinței, trebuie să avem răbdare cu noi și cu ceilalți, părinții cu copiii. E încurajator să știm că îl întâlnim pe Isus, nu la sfârșitul drumului, ci chiar pe parcurs. „Este seară și ziua e de acum pe sfârșite: rămâi cu noi” îl roagă insistent ucenicii. Cine cunoaște noaptea vieții, înțelege.
A fi invitat în casă la masă e ca un cadou al cerului. La frângerea pâinii îl recunoasc. Isus li se dăruiește ca hrană. Frângerea pâinii, împărtășirea vieții: prin aceasta este recunoscut Isus. Atunci li se deschid ochii și inima. Atunci se transformă nu numai pâinea, ci și inimile: din obosite și „de plumb” ele se transformă din nou în inimi arzătoare...
Să îndepărtăm piatra
(Meditații pascale de Anselm Grün)
Mintea nu poate să înțeleagă Învierea, numai iubirea crede în ea. Ioan crede, dar fără a-l întâlni pe cel înviat. Acest lucru îi este rezervat doar Mariei Magdalena. Ea stă în fața mormântului și plânge. Vede doi îngeri în haine albe, dar durerea ei este atât de mare încât lumina lor nu poate să ajungă la ea. Abia când Isus o strigă pe nume, când atinge cu iubirea sa inima ei, îl recunoaște. E nevoie de durerea pe care o trăiește Maria pentru a-l putea întâlni pe cel înviat. Cuvântul lui de iubire ajunge la ea dincolo de moarte. Iubirea e mai puternică decât moartea. Povestea ei, care iubește, dar și suferă, vrea să ne încurajeze să avem încredere în „Maria din fiecare dintre noi” care poate să-l întâlnească pe cel înviat.
Femeile vor să-l îmbălsămeze pe Isus, dar el nu se lasă îmbălsămat: a înviat. Primul semn al învierii este piatra care a fost îndepărtată de dinaintea mormântului. Piatra din fața mormântului reprezintă toate pietrele care ne acoperă și ne împiedică să trăim și să înflorim; pietrele ne blochează și nu ne permit să ne ridicăm, să ieșim din noi și să mergem spre ceilalți. O astfel de piatră poate fi grija exagerată pentru viitorul nostru, frica de eșec sau frica de a spune ceea ce simțim (pentru că ne facem de râs și pierdem aprecierea sau recunoașterea celorlalți). Chiar și unii oameni pot să fie pietre grele care ne blochează drumul spre viață. Dar îngerii învierii sunt lângă noi, lângă mormântul din noi. Ei ne vestesc că Dumnezeu poate să transforme întunericul în lumină și să înflorească viața. Oamenii pătrunși de lumina lui Dumnezeu ne pot deschide ochii pentru a vedea învierea lui Isus în noi: a înviat din frica mea, din rănile mele, din tristețea și din autocompătimirea mea.
Învierea înseamnă că Dumnezeu poate să transforme trecutul meu în viață nouă. Credința în înviere ne ajută să trăim învierea în jurul nostru, să descoperim valențe noi în oamenii pe care i-am abandonat. Reînviem relații, dialoguri care nu funcționau; comunicăm unii cu alții reconstruind astfel comunitatea.
Christus imperat!
autor: pr. Cristian Blăjuț sursa: Creștin se devine...
Ultima duminică din timpul anului liturgic este închinată sărbătorii lui Cristos Regele Universului. Sărbătoarea aceasta s-a născut în momentul în care monarhia din lume intra în criză, mai exact în anul 1925.
În Cartea profetului Daniel găsim scrise aceste cuvinte: „Lui i s-au dat stăpânirea, gloria și domnia și toate popoarele, neamurile și limbile îl slujesc. Stăpânirea lui este o stăpânire veșnică ce nu va trece și domnia lui nu va fi distrusă” (7,14). Amintirea acestor cuvinte răsunau cu mult entuziasm în sufletele acelora care sperau ca Isus să fi fost Mesia cel promis de veacuri, cel care avea să aducă eliberarea lui Israel. Din păcate, cum bine știm, astfel de așteptări au fost zadarnice, iar mulți au fost dezamăgiți și asta pentru că nivelul de înțelegere „teologic” al contemporanilor lui Isus nu era asemănător cu cel al profeților din trecut care, în numele lui Dumnezeu, au rostit această profeție.
Această interpretare eronată se verifica și în relația pe care iudeii o aveau cu Isus: ei nu puteau să întrevadă în cuvintele, faptele și semnele pe care Isus le făcea pe Mesia, iar acest adevăr îl deducem din afirmația lui Ioan evanghelistul care remarcă: „A venit la ai săi, dar ai săi nu l-au primit” (1,11). Confirmarea definitivă a acestei neînțelegeri va ajunge la apogeu în momentul în care Isus din Nazaret va fi judecat și condamnat la moartea cea mai groaznică, moment în care clasa sacerdotală, fariseii și mai mari poporului vor spune despre Isus: „Nu avem alt rege decât pe împăratul” (In 19,15).
Originea și semnificația Împărăției lui Dumnezeu nu poate fi găsită în această lume; Isus este un rege sărac, un rege care nu se impune prin forță și violență, un rege care îndură suferință și care moare răstignit: așadar, cum am putea să-l numim rege? În ce anume constă această regalitate a sa?
Cu privire la acest argument, Isus este foarte clar, cel puțin pentru cel care, având credință, are urechi cu care să audă: „Tu spui că eu sunt rege. Eu pentru aceasta m-am născut și pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie despre adevăr. Oricine este din adevăr, acesta ascultă glasul meu” (In 18,37).
Această afirmație pare să fie doar o expresie abstractă, dar în această frază lapidară, Isus descrie concret întreaga sa existență: a înfăptui adevărul înseamnă a adera la viață, înseamnă a veni în ajutorul celorlalți, a vorbi de bine, a iubi, a îmbogăți cunoștințele fiecăruia, a construi pacea, a edifica societatea. A împlini adevărul nu înseamnă a vorbi despre Dumnezeu, ci a primi umanul în formele în care ni se prezintă Dumnezeu care este acolo, în orice cultură, rasă, limbă, religie, stare de viață. Isus nu vorbea despre un Dumnezeu mare, atotputernic, victorios; vorbea despre un Tată, un Dumnezeu care cunoaște atotputernicia iubirii, un Dumnezeu care intenționează să salveze ceea ce era pierdut: „Nu au nevoie de medic cei sănătoși, ci bolnavii. Nu am venit să-i chem pe cei drepți, ci pe păcătoși” (Mc 2,17); „Știți că cei care conduc popoarele le domină și cei mari își fac simțită puterea asupra lor. Între voi să nu fie așa. Dimpotrivă, cine vrea să devină mare între voi să fie slujitorul vostru, și cine vrea să fie primul între voi, să fie slujitorul vostru, așa cum Fiul Omului nu a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească și să-și dea viața ca răscumpărare pentru cei mulți” (Mt 20,25-28). Aceasta este regalitatea lui Dumnezeu și prin urmare, regalitatea lui Isus Cristos. [...]
click pentru citirea articolului complet pe site-ul autorului...
Ridicarea Sfintei Fecioare Maria cu sufletul și trupul la Cer - un crâmpei de teologie mariană
autor: pr. Cristian Blăjuț sursa: Creștin se devine...
„Fiul Celui Preaînalt a venit și a locuit în mine, iar eu am devenit mama Sa. Așa cum i-am dat naștere Lui - după trup - tot așa, acum, El mi-a dat naștere mie pentru a doua oară. El a îmbrăcat haina mamei sale - trupul ei - iar eu am îmbrăcat gloria Lui.” (Sf. Efrem Sirul)
Dintre sărbătorile dedicate Sfintei Fecioare Maria, Ridicarea ei cu sufletul și cu trupul la cer este cea mai solemnă și are ca scop comemorarea sfârșitului vieții sale pământești și mutarea ei glorioasă cu sufletul și cu trupul în cer. La început, această sărbătoare, în Orient, purta numele de koìmesis, adică cufundare în somn sau adormire (trecere), indicând în felul acesta sfârșitul vieții pământești a Maicii lui Dumnezeu. Cât privește începuturile acestei sărbători, din mărturiile pe care le avem, se pare că ea a început la jumătatea secolului al V-lea, la Ierusalim, chiar dacă o adevărată sărbătoare închinată dormitio Mariae - adormirii Mariei - apare abia în secolul al VI-lea. Nu cunoaștem motivul acestei date, care poate depinde doar de o tradiție orală, legată de locul înmormântării Fecioarei la Ierusalim și răspândită prin publicarea scrierilor apocrife a trecerii la cele veșnice (transito) a Fecioarei, sau datorită datei de 13 august, zi în care a fost dedicată o biserică Maicii Domnului, la Ierusalim.
Prima scriere credibilă care vorbește despre Ridicarea Fecioarei Maria la Cer, și pe care Tradiția o păstrase cu fidelitate, transmițând-o pe cale orală, poartă semnătura episcopului Sfântul Grigore din Tours (538 cca. - 594), istoric și hagiograf galo-roman: „În sfârșit, când fericita Fecioară a terminat drumul existenței sale pământești și era pe punctul de a fi chemată din această lume, toți apostolii, veniți din diferitele regiuni ale lumii, s-au adunat în casa sa. Când auziseră că ea urma să părăsească acesta lume, au vegheat împreună cu ea. Și iată că Domnul Isus a venit împreună cu îngerii săi și a luat sufletul său, i l-a încredințat arhanghelului Mihail și s-a îndepărtat. În zorii zilei, apostolii, ridicând trupul ei pe un pat, l-au depus într-un mormânt, păstrându-l în așteptarea venirii Domnului. Și, iată că, pentru a doua oară Domnul s-a arătat lor, și a poruncit ca trupul sfânt să fie luat și dus în Paradis”.
O altă mărturie importantă cu privire la sensul acestei sărbători o găsim și în scrierile Sfântului Ioan Damaschinul (676 cca - 749), care afirmă: „Se cuvenea ca aceea care, în naștere păstrase intactă fecioria sa, să fie ferită de putrezirea trupului său după moarte. Se cuvenea ca aceea, care l-a purtat în sânul ei pe Creatorul făcut prunc, să locuiască în lăcașul dumnezeiesc. Se cuvenea ca Mireasa lui Dumnezeu să intre în palatul ceresc. Se cuvenea ca aceea, care îl văzuse pe propriul Fiu pe Cruce, primind în trup durerea de care a fost scutită la naștere, să-l contemple așezat de-a dreapta Tatălui. Se cuvenea ca Maica lui Dumnezeu să primească ceea ce merita datorită Fiului său și să fie cinstită de toate făpturile ca Mama și slujitoare a lui Dumnezeu”. Și multe alte mărturii grăitoare despre înțelesul duhovnicesc al acestei sărbători pot fi găsite în scrierile Sfinților părinți ai Bisericii din Orient. [...]
click pentru citirea articolului complet pe site-ul autorului...
Totul Despre Avort - abordare modernă și rațională
autor: Asociația PRO VITA București sursa: www.totuldespreavort.ro
Părere: „Viața începe la naștere. De aceea noi sărbătorim ziua de naștere, dar nu ziua concepției.”
Discutați cu orice doctor bun și el va spune că atunci când tratează o femeie însărcinată are doi pacienți, nu doar unul. El are mare grijă și se preocupă nu doar de mamă, ci și de pacientul mai mic, mai puțin vizibil, verificându-i mișcarea, poziția, bătăile inimii.
Părere: „Nenăscutul nu este o persoană, cu viață plină de sens. Are doar câțiva centimetri în dimensiune și nici măcar nu poate gândi: este mai puțin avansat decât un animal.”
Dicționarele definesc persoana ca pe un „om”, „individ uman” sau „membru al rasei umane”. Ce face un câine să fie un câine este faptul că provine din câini. Tatăl său a fost un câine, iar mama sa a fost un câine și, prin urmare, el este un câine. Ce face un om să fie om este faptul că el a ieșit din oameni. Tatăl și mama sa au fost persoane umane, astfel încât el nu poate fi nimic altceva decât o persoană umană. Începutul fiecărei vieți umane nu este un proces, ci un eveniment. Acest eveniment este concepția [...], un punct pe axa temporală.
Noi nu trebuie să reducem problemele de viață și de moarte și drepturile fundamentale ale omului la un joc semantic în care suntem liberi să redefinim termenii. Schimbarea sensului cuvintelor nu schimbă realitatea. Conceptul de persoană este acum aproape lipsit de un ghid etic în materie de avort. Singurele întrebări obiective pe care le putem pune sunt: „Este om, adică, provine dintr-o ființă umană?”, „Este un individ unic din punct de vedere genetic?”, „Este viu și în creștere?”. În cazul în care toate răspunsurile sunt da, atunci acesta este un „el” sau o „ea”, adică o persoană vie, care are drepturi și merită protecție.
Părere: „Orice persoană are dreptul de a alege. Ar fi nedrept să limitezi alegerea unei femei, interzicându-i avortul.”
După ce am vorbit la un liceu public, privind poziția pro-viață, instructorul pro-alegere m-a dus la cantina facultății pentru masa de prânz. El a arătat spre o masă unde stăteau patru profesori care fumau și a spus: „Din fericire, aceasta este ultima săptămână în care fumatul mai este permis aici. Am reușit în cele din urmă să-i convingem pe superiori să facă sala pentru profesori de Nefumători”. Bine, am spus în mod natural: „Văd că nu sunteți într-adevăr pro-alegere”. Cu o privire surprinsă, el a explicat: „Pentru că fumul de țigară face rău altor persoane”. Atunci i-am răspuns: „La fel face și avortul”.
Aproape fiecare mișcare de opresiune și exploatare - de la sclavie, la prostituție, la pornografie, trafic de droguri, avort - s-a etichetat pe sine ca fiind pro-alegere. De asemenea, mișcări opuse oferind compasiune și eliberare au fost etichetate ca anti-alegere de exploatatori. Cel puțin în ceea ce privește prostituția, pornografia și drogurile, victima poate, de obicei, alege. În cazul avortului, victima nu are de ales. Ea este cea mai evidentă excepție a societății la toată retorica pompoasă cu privire la dreptul de a alege și la dreptul cuiva de a-și trăi viața fără amestecul altora. Poziția pro-alegere întotdeauna trece cu vederea dreptul victimei de a alege. Femeile nu aleg violul. Negrii nu au ales sclavia. Evreii nu au ales cuptoarele. Și copiii nu aleg avortul.
Părere: „Sunt personal împotriva avortului, dar încă sunt pro-alegere. Este o alternativă legală și nu avem dreptul de a o interzice cuiva. Toată lumea e liberă să creadă ce vrea, dar nu ar trebui să încerce să-și impună părerea altora.”
Poziția „Personal mă opun avortului, dar...” este populară printre politicienii care vor să-i facă atât pe cetățenii pro-viață să îi voteze (deoarece cetățenii pro-viață nu au o părerea bună despre avort), cât și pe cei pro-alegere (pentru că nu vor face nimic pentru a restricționa avortul). Părerea mea este că această poziție nu e doar lașă, ci este complet ilogică.
Singurul motiv plauzibil pentru care te simți incomod când vine vorba de avort este că ucide un copil inocent. Dacă nu, atunci nu trebuie să te simți incomod. Dar dacă da, atunci nu numai că ar trebui să te abții tu însuți de la el, dar ar trebui să îi informezi și pe alții, care-l fac. Ar trebui să susții legi pentru a-l restricționa, exact din același motiv pentru care favorizezi legi pentru a restricționa violul, molestarea copiilor și crima.
În anii '40 un medic german putea ucide în mod legal evrei, în timp ce în America ar fi fost judecat pentru crimă. În anii '70 un medic american putea ucide în mod legal copii nenăscuți, în timp ce în Germania, el ar fi fost judecat pentru crimă. Legile se schimbă, dar adevărul și dreptatea nu.
click pentru citirea articolelor pe site-ul autorului...
Titular: Parohia Romano-Catolică
Cont bancar BCR (Lei): RO66RNCB0141032863760001
Cont bancar BCR (Euro): RO39RNCB0141032863760002
