Călătorind cu Sfântul Anton din timp în veşnicie

Timp şi permanenţă. Vremelnicie şi veşnicie. Spaţiu şi nemărginire. Dimensiuni şi coordonate care ne invită la meditaţie, acum, în răsărit de Mileniu, obligându-ne la un bilanţ provizoriu, cu staţionări şi prilejuri de tihnă şi respirare, la încheietura sinelui cu propriul sine. O introspecţie necesară şi lucidă pentru ca, edificaţi astfel, să ne pregătim de a porni din nou la drum, la drumul înscris în codul nostru personal, în propria natură şi în condiţie de pelerini pe acest pământ dat oamenilor în custodie de Însuşi Creatorul a toate.

Şi cine alţii - decât sfinţii - ne pot însoţi în călătorie în acest itinerar spiritual retrospectiv, dar cu alonjă spre viitor?

Sfinţii care, prin propriul lor exemplu, ne demonstrează limpede că au învins timpul şi au cucerit veşnicia; au supus spaţiul şi acced la nemărginire. Dimensiunile transcendenţei lor, de neatins pentru om în timpul vieţii pământene devin posibile doar în măsura în care omul atinge acea perfecţiune creştinească demnă de modelul pe care şi l-a luat, dar în chip deosebit, vrednică de modelul suprem, Isus Cristos, cel pe care creştinul pios se străduieşte să-l imite şi să-l urmeze în credinţă, ascultare şi caritate.

Un exemplu elocvent pentru creştin, cu o nemaiîntâlnită popularitate, atât în timpul vieţii cât şi după moarte, aşa cum s-a vădit în chip cu totul extraordinar, este Sfântul Anton care, după aproape opt secole, este mai viu ca niciodată, ieşind din orice dimensiune spaţială şi temporală, înscriindu-se cu cinste în rândul acelora care măsoară cu spiritul lor veşnicia, făcând-o accesibilă în chip virtual pentru orice muritor care se străduieşte să-i imite virtuţile.

Sfântul Anton, ale cărui mărturii, mesaj, înţelepciune şi ardoare misionară, demne de un mare ucenic al lui Cristos, constituie pentru noi, creştinii, vreme de atâtea veacuri, un exemplu grăitor şi stimulativ că sfinţenia nu e vorbă în vânt şi că ea ne poate oferi cucerirea Împărăţiei.

Care a fost şi a rămas un model de smerenie franciscană, unul din cei mai străluciţi discipoli ai Seraficului Părinte Francisc, podoaba Ordinului Franciscan, model de ascultare, ideal de virtute şi iubire pentru aproapele. A cărui pietate faţă de Prea Sfânta Fecioară Maria, aşa cum reiese din scrierile hagiografice dar şi din tradiţie, constituie, de asemenea, modelul modelelor.

Cel care a iubit atât de mult Adevărul existent în Cuvântul Evangheliei, încât şi l-a însuşit pe deplin, dar împărtăşindu-l şi celor care nu-l cunoşteau deloc sau îl cunoşteau în mod greşit. A cărui activitate socială era recunoscută prin ajutorarea săracilor, tămăduirea bolnavilor, îndreptarea injustiţiilor asupra celor mai mici şi neînsemnaţi.

Un om care a generat o epopee, epopeea antoniană care îşi are sorgintea în epopeea franciscană.

Smeritul frate minorit Anton, această floare aleasă a franciscanismului, propovăduitor al adevărurilor dumnezeieşti, ajutorul celor săraci, alinătorul celor bolnavi, mângâietorul bătrânilor, al văduvelor şi al celor părăsiţi, cel spre care ne îndreptăm în rugăciune ca spre un salvator şi mijlocitor eficient al cauzei noastre, străluceşte neîntrerupt de veacuri pe firmamentul ceresc îndreptăţindu-ne să credem că bunătatea divină nu-i este refuzată celui care vrea s-o primească, se deschide spre ea, se face disponibil şi în smerenie, se înalţă spre milostivire, bucurându-se prin dorinţă de adevărata Iubire.

Să-i urmăm pe sfinţi pentru că a-i cinsti şi a-i imita pe ei înseamnă, de fapt, a-l preamări pe Dumnezeu, dătătorul sfinţeniei sfinţilor. Să cerem ajutorul lui Dumnezeu prin mijlocirea unui sfânt şi, mai presus de toate, prin mijlocirea Maicii noastre cereşti, Regina tuturor sfinţilor, pentru că prin săvârşirea unui act de mărturie, credinţă şi pietate faţă de acel sfânt, ne recunoaştem propriile limite, dependenţa noastră faţă de Cel care e dătătorul a toate, de Dumnezeu.

Cezarina Adamescu

[13.06.2017]