Fidelitate în credinţă până la martiriu
Pr. Anton Demeter (OFM Conv.) - profil spiritual

În spaţiul duhovnicesc transcendent al ascezei şi rugăciunii, aproape inaccesibil cugetului şi raţiunii, spaţiu ce ţine de categoria supranaturalului, dincolo de stricăciunea şi zădărnicia celor lumeşti, trăieşte un preot al durerii şi suferinţei, un martor neîndoielnic al abuzurilor criminale săvârşite de nefastul regim totalitar comunist.

Este vorba de părintele Anton Demeter (OFM Conv.), născut în satul Butea, comuna Boteşti din judeţul Neamţ, la 17 septembrie 1925. Este ziua când creştinii sărbătoresc primirea stigmatelor de către Sfântul Francisc pe Muntele Verna. Poate că nu întâmplător s-a născut în această zi, a stigmatelor dureroase. În calitatea sa de preot, hirotonit la 27 de ani, a dat dovada supremă a mărturiei pentru Cristos în condiţiile inumane de detenţie la care au fost supuşi episcopii, preoţii şi unii credincioşi în regimul trecut. Să nu ne fie teamă de afirmarea adevărului, pentru că destul timp am făcut-o. Părintele Anton – un alt fel de stigmatizat - este pentru toţi confraţii întru preoţie ca şi pentru credincioşi, un exemplu viu de tărie şi statornicie în credinţă. Un vlăstar al mişcării de rezistenţă a Bisericii Catolice, personalitate complexă şi desăvârşită, împodobită cu variate însuşiri morale şi duhovniceşti, de nenumărate calităţi şi virtuţi. Acest portret ar părea la prima vedere exagerat, dacă nu am cunoaşte câteva elemente din biografia acestui trăitor în spaţiul admirabil al rezistenţei morale interioare.

Martirajul contemporan este sigla care s-a întipărit în trupul şi sufletul unui mare număr de preoţi şi călugări care au dat mărturie despre Cristos cu propria viaţă, fiind persecutaţi, alungaţi, închişi, maltrataţi, suspectaţi, deportaţi, obligaţi la muncă forţată, decăzuţi din drepturi. Când cineva îşi dă proba sângelui pentru credinţă, este drept să i se cinstească memoria şi numele său rămâne înscris în catalogul sfinţilor. Dar când martirajul este o încercare prelungă care durează zeci de ani şi uneori o viaţă întreagă, este cu atât mai meritoriu.

Părintele Anton Demeter este un astfel de mărturisitor al zilelor noastre. Pilda sa este demnă de admiraţia cea mai înaltă pentru că, maltratat fiind în închisorile comuniste la ucigătoarele anchete ale duşmanilor lui Cristos, a avut curajul de a rămâne drept sub loviturile de bastoane şi răngi care i-au sfărâmat coloana vertebrală. I-au sfărâmat-o, dar nu i-au îndoit-o, am spune noi cei de astăzi, privindu-l cu veneraţie pe acest suferitor demn, care nu vorbeşte niciodată despre sine şi nu-i blestemă pe schingiuitorii săi. 47 de ani petrecuţi la orizontală sau într-un cărucior cu rotile durează cât o veşnicie a unui om normal. Câte milioane de rugi a înălţat părintele Anton pentru călăii săi, implorându-l pe Tatăl, după modelul lui Cristos şi al Sfântului Ştefan, sub ploaia de pietre, să nu le socotească lor păcatul acesta şi să-i ierte „căci nu ştiu ce fac” (Lc. 23,34).

Culmea bestialităţii umane, pentru că şi oamenii devin uneori bestii, este că părintele a fost obligat să-şi continue pedeapsa în închisoare grea pentru „înaltă trădare de ţară” (citiţi: pentru că nu a trădat secretul spovezii), pentru că a favorizat anumiţi colegi preoţi şi episcopi care urmau să fie arestaţi (citiţi: nu s-a dus să-i divulge) şi mai ales pentru că a îndrăznit să propovăduiască Evanghelia copiilor, tinerilor, maturilor (Sfântul Pavel spusese: „Vai mie dacă nu voi propovădui Evanghelia!” – 1 Cor. 9,16). Ani de suferinţă şi încercări dure pentru toţi preoţii, pentru enoriaşi, pentru călugări şi călugăriţe. Curajoasă mărturie a preoţilor dar şi o dureroasă absenţă resimţită de credincioşii din comunele şi oraşele rămase fără păstori. O istorie dramatică, scrisă cu durere, cu spaimă, cu sânge, cu foame şi sete, cu umilire, cu încercarea de nimicire a demnităţii umane, sub cizma barbară a unui regim totalitar a cărui deviză era: „Cine nu e cu noi e împotriva noastră!”.

Condamnări severe în urma unor motive cusute cu aţă albă şi a unor înscenări şi procese care nu erau altceva decât nişte simulacre, nişte farse sinistre, sub pretextul unor acuze puerile. Muncă forţată, tratamente inumane. Mai presus de toate şi cel mai greu de îndurat era ura nelimitată, revărsându-se în rafale, pentru slujitorii Bisericii, ca limbile unui şarpe de foc care tind să pârjolească totul în jur. Cine a citit cartea monahului Nicolae Steinhardt „Jurnalul fericirii” poate să-şi facă o imagine vagă despre ceea ce a însemnat călcarea în picioare a demnităţii umane, dusă până la extrem, până la anihilarea totală, până la reducerea la starea de animalitate.

Părintele Anton Demeter, unul dintre aceşti numeroşi martiri în viaţă, un miracol de longevitate, de credinţă, de răbdare în suferinţă, de iertare, de iubire a duşmanilor şi de întoarcere a celuilalt obraz, a fost şi a rămas un slujitor demn de Stăpânul său închis şi crucificat, Isus Cristos. Mai mult, părintele ştie ce înseamnă cea de-a opta Fericire: aceea de a fi batjocorât, prigonit, închis, pentru numele lui Cristos. În definitiv, invaliditatea părintelui este tot o crucificare. Chiar dacă orizontală. O crucificare pe lemnul patului, cum au fost cele ale marilor mistici: Marthe Robin, căreia Isus i-a explicat vocaţia şi misiunea sa: „Tu vei fi micuţa mea crucificată din iubire” (1929), Ecaterina Emmerich, care a primit stigmatele dureroase, Georgette Faniel, născută în 1915 la Montreal, care a primit rănile lui Isus şi a trăit Patima, iar în anul 1985 s-a oferit Tatălui veşnic ca jertfă de ardere de tot din iubire. Alături de mulţi alţii, în acest secol XX numit pe drept cuvânt „secolul martirilor”.

Un martiraj lung şi fecund, pentru că istoria dramatică a acestui preot crucificat din iubire, a fost o sămânţă rodnică, răsărind, înflorind, făcând la rândul ei seminţe de viaţă creştină, seminţe de sfinţenie. „20 de ani de condamnare exemplară!” – aşa cum a sunat sentinţa atunci, s-au transformat în 47 de ani de condamnare la imobilizare totală. În pofida încercărilor brutale de încătuşare a trupului, spiritul a rămas liber, în toţi aceşti ani, spiritul care şi-a menţinut încrederea, speranţa, siguranţa, chiar şi în momentele de cumpănă. Pentru că numai spiritul îl poate scoate pe om din limitele înguste ale materiei, îl descătuşează. Părintele Anton ştia că nu e singur. Alături de el în carcera suferinţei, ani îndelungaţi, s-a aflat Cristos prizonier, rănit, umilit, batjocorât, pălmuit, biciuit, bătut cu ranga şi cu vergile, încununat cu spini, dar nu înfrânt, pentru că avea să învingă şi moartea pe cruce, s-o transforme-n lumină mântuitoare, în flacără de speranţă care, în timp, va lumina omenirea. Şi aici îmi vin în minte versurile lui Radu Gyr din poemul „Iisus în celulă”: „S-a aşezat lângă mine pe rogojină: / Pune-Mi pe răni mâna ta! / Pe glezne-avea urme de cuie şi rugină / Parcă purtase lanţuri cândva. // Oftând şi-a întins truditele oase / pe rogojina mea cu libărci. / Luna lumina, dar zăbrelele groase / lungeau pe zăpada Lui, vărgi. // Părea celula un munte, părea Căpăţână / şi mişunau păduchi şi guzgani. / Am simţit cum îmi cade capul pe mână / şi-am adormit o mie de ani. // Când m-am deşteptat din afunda genună, / miroseau paiele a trandafiri. / Eram în celulă şi era lună, / numai Iisus nu era nicăieri... // Am întins braţele, nimeni, tăcere, / Am întrebat zidul: Nici un răspuns! / Doar razele reci, ascuţite-n unghere, / cu suliţa lor m-au străpuns... // - Unde eşti Doamne, am urlat la zăbrele / Din lună vedeam fum pe căţui... / M-am pipăit... şi pe mâinile mele, / am găsit urmele cuielor Lui”. Împreună cu el, în spirit, s-au aflat miile de credincioşi care-l cunoşteau, însoţindu-l cu rugăciunile, însoţindu-l în spirit, fiindu-i fii şi fiice duhovniceşti.

Părintele Anton - împreună cu alţii care mai trăiesc încă, împreună cu cei care nu mai sunt printre noi, dar care trăiesc în memoria noastră şi a căror amintire luminoasă ne cufundă pentru o clipă în făgăduinţa fericirii cereşti - nu întâmplător şi-a ales drept Crez cuvintele din „Imitaţiunea lui Cristos”: „De voieşti să fii încununat, luptă-te cu bărbăţie şi îndură cu răbdare. Nu se ajunge la odihnă fără muncă, nici la victorie fără luptă” (Im.Ch. III, cap. 19, v. 4).

Cel care şi-a scris pe uşa pătimirii sale smerite, cu literele arzânde ale iubirii, cuvintele Sfintei Tereza: „Nimic să nu vă neliniştească, nimic să nu vă sperie, toate trec. Dumnezeu e mereu acelaşi, cu răbdarea totul vom învinge. Cine îl are pe Dumnezeu, nu duce lipsă de nimic. Dumnezeu singur îi este de ajuns”. Este un alt fel de a spune ca şi Francisc: „Dumnezeul meu şi Totul meu!”. Părintele Anton – exemplu viu de jertfă ispăşitoare, de jertfă din iubire, zidind edificii sufleteşti, eliberând sufletele de povara păcatului, eliberând sufletele din Purgator, chemând înapoi la Tatăl pe fiii risipitori. Creştinii de orice rit vin la Cuvioşia Sa ca la zidul plângerii pentru sfaturile duhovniceşti, adânca înţelepciune, aura de pe chipul său blând, ochii limpezi, simplitatea şi adânca smerenie izvorâte din carisma Seraficului Părinte Francisc, vorba ziditoare şi pacea pe care le-o aşterne în suflete. Oamenii vin împovăraţi, aplecaţi de greutatea necazurilor la acest duhovnic de excepţie, la acest director de spirite şi pleacă drepţi, înalţi, luminaţi, împăcaţi, cu privirile spre Înalturi, dovadă că statura fizică a omului nu contează - importantă este doar statura spirituală. Părintele Anton le dăruieşte câte ceva din statura sa spirituală, îi îndreaptă şi-i înalţă în primul rând în proprii lor ochi, apoi în ochii semenilor, dar mai presus de toate, în ochii lui Dumnezeu. Ei se îmbogăţesc, capătă avuţii nevăzute dar inestimabile, foloase duhovniceşti. Rămân apoi legaţi cu o strânsă legătură duhovnicească pentru că părintele ştie ca nimeni altul a lumina unele aspecte din viaţa lor, adâncite în bezna subconştientului, deschizându-le căi de autocunoaştere şi pocăinţă. Oamenii nu uită şi îi poartă recunoştinţă.

Prezenţa discretă a părintelui Anton printre viitorii călugări şi preoţi franciscani, printre ceilalţi preoţi din Institutul Teologic Franciscan din Roman, dă curaj şi speranţă şi un nou imbold în urmarea lui Cristos în ascultare, sărăcie şi neprihănire. Avându-i exemplul sub ochi sau în minte, nici o nenorocire nu ţi se va părea de netrecut, nici un obstacol de neînvins, nici o boală de netămăduit şi chiar „surioara moarte” nu ţi se va părea decât poarta întredeschisă către Acela care a spus apostolilor săi: „În lume veţi avea necaz; dar îndrăzniţi, eu am biruit lumea!” (Ioan 16,33).

Cununa cea nevestejită în veci a martiriului a fost aşezată deja, cu mâini îngereşti pe fruntea înaltă a părintelui, sub privirile grijulii ale Preacuratei despre care Părintele Anton spune: „Cine o iubeşte pe Maria, e atât de sigur de paradis, ca şi când ar fi deja în el, căci copiii Mariei sunt copiii Paradisului!”. Un fiu devotat al lui Dumnezeu şi al Mariei, un demn urmaş al Sfântului Francisc, părintele Anton Demeter - slujitor suferind, cu o rezistenţă morală interioară demnă de cei mai mari sfinţi – este o personalitate luminoasă, care ne face să nutrim „fericita nădejde” (Tit. 2,13) că, împărtăşindu-ne din aceleaşi valori, din acelaşi Cuvânt dătător de viaţă, vom putea ajunge într-o zi printre cei fericiţi, demni de Împărăţia promisă.

Cezarina Adamescu

[21.01.2018]