Un Francisc al zilelor noastre
In memoriam pr. Eugen Blăjuţ sr. (OFM Conv.)

Nici măcar nu-l cheamă Francisc, Francesco, Francois, Ferenţ sau Franco. N-a fost niciodată în Franţa, iar porecla „Francezul”, devenită nume de botez iar apoi renume pentru fiul lui Pietro Bernardone, nu i s-ar potrivi câtuşi de puţin.

Nu s-a născut în pitoreasca Umbrie, iar tatăl său nu era neguţător de postav. Părinţii săi nici măcar nu au fost bogaţi, ci ţărani simpli dintr-o comună din nordul Moldovei. Şi chiar dacă pe mama sa n-o chema Donna Pica, a fost la fel de evlavioasă şi grijulie în a-i sădi în suflet fiului ei, iubirea către Mântuitor şi către Maica Preacurată. De la ea a învăţat primele poveşti despre Bambino Gesu şi pururi Feciorelnica Sa Maică. Şi tot de la ea a deprins că a fi creştin nu înseamnă numai o fericire perpetuă dăruită în chip gratuit, fără discernământ, oricui, ci asumarea unei responsabilităţi, înseamnă a-ţi lua de bună voie crucea şi a-l urma pe Cristos. Că înainte de Paradis trebuie să urci măcar o dată Golgota şi nu numai ca simplu privitor, contemplând cu nesaţ spectacolul crucii, dar şi ca osândit, doborât de povara bârnei, împodobit cu o tiară de spini.

Şi poate că lucrul cel mai frumos pe care l-a aflat de la mama lui ţărancă a fost smerenia, dar nu o smerenie slugarnică, ci demnă, măreţia acestei sublime umilinţe şi nimiciri de sine, luminându-i ca un nimb fruntea înaltă, senină.

A fost ca şi Francisc, un tânăr fermecător, fascinant. Aspectul fizic l-ar fi îndreptăţit să se facă, poate, actor de cinema, vedetă de televiziune. Trăsăturile fine, delicateţea, obrazul palid, suav, ochii mari, de un albastru intens, expresivi, gura frumos desenată, o statură potrivită, ni-l aduc în închipuire pe tânărul Francisc, regele trubadurilor petrecăreţi din Assisi, cântând în plin Ev Mediu serenade pe sub balcoanele unor misterioase madone, prinţese sau chiar zâne.

Chiar dacă în juneţe n-a ucis vreun balaur cu suliţa aidoma Sfântului Gheorghe, cum i-ar fi plăcut şi lui Francisc, chiar dacă n-a rătăcit, ca un truver din castel în castel în căutarea vreunei domniţe, n-are a face. În schimb, a cucerit satul şi cătunele dimprejur cu vocea melodioasă, catifelată, frumos timbrată, uşor voalată, deosebit de expresivă. Din cauza emoţiei vocea i se gâtuia uneori şi i se umezeau prea lesne ochii din te miri ce pricină. Până şi insectele, gângăniile, un licurici, o gărgăriţă, un cărăbuş, îl emoţionau şi n-ar fi călcat - Doamne fereşte! - o furnică în picioare cu bună ştiinţă ca şi Seraficul Francisc, prietenul tuturor făpturilor pe care le-a slăvit în „Cântecul creaturilor”. Ocolea cu grijă vrăbiuţele care se zbenguiau în praful uliţei ca să nu le strice scalda. Avea o infinită milă pentru orice vietate creată de Dumnezeu şi o recunoştinţă evlavioasă pentru tot acest univers, căruia doar inconştienţa sau răutatea omului îi puteau strica armonia.

Un tânăr sensibil, poate prea sensibil şi vulnerabil într-o lume în care trebuie să înveţi prea curând legile junglei. Mai lesne, mult mai lesne se înţelegea cu făpturile fără grai lăsate de Dumnezeu pe pământ. Frate cu Universul, cu soarele şi cu poezia; şi în astfel de împrejurări nu e deloc dificil să-l descoperi pe Dumnezeu.

Şi dacă despre Francisc s-a spus că a avut „un suflet simplu ca o mlădiţă, umil ca o rămurică, curat ca un fulg de nea, aprins de dragoste ca un cărbune incandescent”, lucruri aidoma se pot însăila şi despre acest Francisc contemporan, asemănare deloc întâmplătoare, deloc forţată, deloc stingheritoare. Şi aşa cum fiecare sfânt are discipoli, mai mult sau mai puţin vrednici de a-l imita, de a-i păşi pe urme, de ce nu s-ar întâmpla ca într-un sat românesc, cu o profundă tradiţie catolică, având înaintaşi demni de urmat şi vrednici de a înflăcăra minţile evlavioşilor tineri neatinşi de zgura păcatului, să se nască, după sute de ani, un om asemenea lui. Nimic nou în univers.

Să fii frate cu tot ce există sub soare, toată lumea să-ţi aparţină şi, aşa cum spunea Francisc, „Alături de Dumnezeu să le ai pe toate” – iată un ideal de care nu erau străini tinerii din Moldova de prin comunele Hălăuceşti, Nisiporeşti, Luizi-Călugăra, Gherăieşti, Prăjeşti, Galbeni, Fărăoani, Adjudeni, Săbăoani, Gioseni, Izvoarele şi celelalte adevărate oaze de spiritualitate cu vechi tradiţii catolice.

Şi cum să nu fii fascinat când îi vezi pe călugării de la Seminarul Franciscan, mărunţii slujbaşi, slujitori în armata lui Isus cu modesta lor îmbrăcăminte cenuşie şi cingulul cu trei noduri mari atârnat de mijloc! Şi cum să nu te cucerească de fiecare dată spiritul lor deschis, veselia din ochi, de pe feţe, zâmbetul larg, evlavia, cucernicia, smerenia, simplitatea lor!

Dar glasurile lor calde, dragostea din suflet atunci când se apropiau de tinerii laici, împărţindu-le gesturi, priviri, zâmbete. Şi peste toate – o adâncă senzaţie de pace, de tihnă sufletească, de înţelegere a rosturilor creştine şi de încredere. Şi cum poţi să nu-ţi spui în sinea ta (aşa cum poate şi-a spus şi Sfântul Anton – aflându-se în prezenţa primilor călugări franciscani misionari care se pregăteau să plece la sarazini): „Acesta-i locul pe care mi-l doresc şi eu!” Un părinte de fericită amintire, Alois Donea, slujitor al Ordinului Franciscanilor Conventuali, spunea: „Cine se molipseşte de Sfântul Francisc, nu se mai vindecă de această boală până la moarte!”

Acest Francisc trăitor la cumpăna mileniilor, urmaş al Seraficului Părinte din Assisi, chiar dacă n-a fost un burghez bogat, căruia părinţii nu-i refuzau nimic, nici chiar o strălucitoare armură de cavaler medieval, ca să pornească în luptă să recucerească Sfântul Mormânt, intrat în mâinile musulmanilor şi chiar dacă nu va fi luat parte la războiul celor două comune apropiate, sau nu a fost ales în repetate rânduri regele petrecăreţilor şi chiar dacă nu a încercat nici una din aceste căi de ascensiune la gloria lumească, ceva totuşi a făcut aidoma lui Francisc. A extirpat din spaţiul său lăuntric dorinţa de avere, de grandoare, de putere, ambiţiile şi slăbiciunile umane pentru ca să se pomenească gol de toate acestea, aşa cum se va fi aflat adevăratul Francisc în faţa episcopului din Assisi, a tatălui său Pietro Bernardone şi a assisienilor uimiţi, muţi de groază şi încântare, lepădat de cele lumeşti şi de propriile veşminte, ca să poată spune în faţa întregii lumi: „Iată, de acum, am un singur tată, pe Tatăl din Cer”. Şi a ales paternitatea divină. Sărutându-şi mama, a plecat să se dăruie aceluia pe care toată viaţa l-a numit: „Dumnezeul meu şi Totul meu”.

Şi prizonieratul şi boala căpătată în detenţie, toate au fost aidoma modelului său şi au fost necesare pentru a-i da răgazul să deschidă ochii bine pe care Stăpân vrea să-l urmeze. Chiar dacă amănuntele nu sunt întocmai, nu contează. Important este esenţialul.

Visul său n-o fi fost acelaşi cu al lui Francisc, iar cuvintele pe care i le-a adresat Răstignitul poate sunt altele, Dumnezeu are căi diferite pentru fiecare. O infinitate de căi, niciodată aceleaşi, dar toate converg spre o unică finalitate: urmarea lui Cristos, vestirea împărăţiei cerului, cucerirea vieţii veşnice. Ca o ştafetă într-o competiţie universală. O preiei de la cineva, alergi cu ea, segmentul tău de drum, după care o predai altuia ca s-o ducă mai departe spre ţinta ţintelor, iar la capătul drumului te aşteaptă laurii pe care nimeni nu ţi-i smulge de pe fruntea îmbrobonată de sudoarea iubirii.

Predicatorul desculţ din Assisi şi-a găsit un discipol aidoma. Îl urmează smerit, covârşit de iubire, în ascultare desăvârşită. E sărac, modest, blând. Trei caracteristici care-şi pun amprenta curând şi-l vor însoţi întreaga viaţă. A căpătat două perechi de pantofi. Nu se cuvine să le poarte pe amândouă, de vreme ce fratelui său i s-au rupt pingelele, îi intră apă-n bocanci, suferă. O alege grijuliu pe cea mai bună şi i-o dăruie lui - fără vorbărie de prisos, fără grimase, firesc. La fel şi cu hainele. Ce-i trebuie lui două costume? Fratele său e bolnav, e plăpând, goluţ, sensibil.

A trecut de Seminar, de Institutul Teologic, vine clipa unică a hirotonirii. Acest fapt se întâmplă în 8 decembrie 1954, Solemnitatea Neprihănitei Zămisliri, la Oradea. Avea 29 de ani, abia împliniţi în 7 septembrie. Alături de el a fost hirotonit şi părintele Iosif Pal, cu numai doi ani mai tânăr, născut în Gherăieştii Noi, care avea să fie mai târziu Ministru Provincial al Fraţilor Minori Conventuali. Fericirea nu cunoaşte margini. Intră în ea prudent, dar neşovăitor. Ştie că nimeni nu i-o poate smulge din suflet.

Aşa cum îi stă bine unui creştin, nu vorbeşte niciodată despre sine. E discret, amabil, cald cu toţi cei din jur. Un vrednic fiu al lui Francisc. Şi chiar dacă nu pleacă la Sarazini să-l înduplece pe Sultan să se încreştineze, după ce expediţiile şi martiriul în cruciade dau greş, bunul Dumnezeu are cu el un plan alcătuit minuţios. Apostolatul său itinerant e la fel de bogat în roade, chiar dacă e întreprins în rândul creştinilor din ţară. Este pe rând şi în acelaşi timp: preot, paroh, director spiritual, duhovnic, maestru de novici, scriitor bisericesc, traducător de cărţi, predicator, catehist, iniţiator de programe şi bun păstrător de tradiţii. Glumeşte uneori în chip nevinovat: „Eu sunt peticul. Cum se găseşte un sac găurit, hop şi eu să-i cârpesc gaura. Sau un petecuţ la o cameră de automobil. Pentru cei rămaşi cu «căruţa în drum»”. Veşnic gata să pună umărul. Să scoată din încurcătură, să modereze situaţiile conflictuale, vorbele contradictorii, să aplaneze, să însenineze atmosfera. Ştie s-o facă în chip neasemuit.

Francisc vorbea simplu şi înflăcărat, amintind de Creator şi de poruncile Sale, stăruind pentru împăcare şi fraternitate între oameni. Vorbea atât de duios încât convingea şi ciocârliile să-l asculte. Şi noul Francisc a străbătut ţara întreagă. N-a fost parohie să n-o fi călcat, în care să nu-şi fi desfăşurat pastoraţia măcar câtva timp. Util peste tot, aici şi oriunde. Un preot itinerant – ai putea spune. Un simplu preot, aşa cum a rămas în memoria posterităţii şi Sf. Maximilian Kolbe, cel care a realizat cu o exemplară credinţă şi modestie idealurile Sf. Francisc, alegând să moară în lagăr, în buncărul foamei de la Auschwitz, în locul unui camarad de suferinţă - tată cu mai mulţi copii, care a supravieţuit pentru a da această mărturie. Sfântul Maximilian Kolbe a dat în felul acesta proba supremă a credinţei şi a mărturiei cu propria sa viaţă, de ceea ce înseamnă iubirea jertfelnică pentru aproapele.

Un singur lucru n-a dorit niciodată acest urmaş al lui Francisc: să călătorească, să vadă alte lumi, alţi oameni. Pentru el lumea are acelaşi chip, al Mântuitorului. Oamenii sunt egali! Ce dacă se numesc altfel? Calitatea de a fi creştini îi distinge pe oriunde i-ar purta paşii...

„Când am să fiu acolo, în Cer, spunea unor persoane cunoscute, am să privesc şi am să văd întreaga lume la picioarele mele: şi Roma şi Assisi şi Napoli şi Nazaret şi Ierusalim. Deocamdată mă mulţumeşte să mă gândesc la ele şi să mă rog pentru cei care vieţuiesc pe acele meleaguri.”

Cândva a fost propus pentru cel mai înalt grad al sacerdoţiului. Şi-a amintit de Francisc care din umilinţă n-a vrut să ajungă nici măcar preot, ci a îmbrăcat odăjdiile diaconului şi a oficiat Naşterea Pruncului Isus la Greccio, în noaptea de 24 decembrie 1223 - cu o asemenea evlavie încât Pruncuşorul Isus, înduioşat, a coborât în ieslea unde Francisc îi încropise un pat, lângă un bou şi un măgar. Animale smerite şi truditoare. De atunci a început în lume sărbătoarea creştinească a Crăciunului. De la Greccio, în Valea Rietti, când Francisc, în sfânt extaz, a luat trupul Copilului ceresc înfăşat şi a început să-l legene. Cum să nu-l fascineze această minune? Cum să nu-l intereseze „Vieţile Sfinţilor”, pe care le-a cercetat, le-a scormonit cu asiduitate, încântare şi evlavie, le-a tradus şi le-a interpretat, apoi le-a predicat credincioşilor.

A fost şi a rămas până azi, o Lumină. Un dascăl, un confesor care, asemenea parohului de Ars, ştie să scoată din tainiţele adânci ale sufletului, încercat de păcat, toate secretele, fără să întineze printr-o curiozitate inoportună intimitatea, mândria, pudicitatea omului.

Orice zi petrecută alături de enoriaşi se preface în dar neasemuit care trebuie preţuit cum se cuvine. Şi dacă nu a îmblânzit niciodată un lup hămesit, ca odinioară Francisc în localitatea Gubbio, a îmblânzit, în schimb, multe suflete. Şi ele hămesite, însetate de lumină, de puritate, de iubire.

Aşa cum îl priveşti azi - abia atingând pământul cu tălpile, de parcă ar încerca să se salte un picuţ de la pământ, cu capul puţin plecat şi mâinile împreunate, cu un zâmbet de neşters pe chip - pare că îi e milă de pământ, de surioara ţărână să n-o strivească, să nu-i pricinuiască vreo rană fără de vrere. Şi mai cred că, privind prea des la cer, la fratele soare, la surioara lună, la surioarele stele, la fratele vânt şi la fratele aer, la fraţii nori şi la fratele timp care îl ţine alături de noi, precum şi la fratele foc care nu încetează să-l mistuie, într-o zi va vedea, poate acelaşi, poate alt Serafim cu şase aripi, pogorându-se blând, nu de pe muntele Alvernia, ci chiar în bătătura bisericii, pentru ca vorbind cu el şi mulţumindu-i pentru toate câte există, acesta să-i lase în carne semn viu, precum cel lăsat Sf. Francisc, dovadă că l-a ales în această lume şi, în chip deosebit, în cealaltă, să compună poezia iubirii şi armoniei între Dumnezeu, natură şi oameni, ca un vrednic şi fără de seamăn discipol îndrăgostit de Cristos, Francisc de Assisi.

Şi va putea spune, la fel ca Sf. Ioan al Crucii, pe care-l cinsteşte în chip deosebit:
    „Pentru a ajunge să ai totul
    Să nu doreşti să ai nici un lucru.
    Pentru a ajunge să fii totul
    Să nu doreşti să fii nimic.
    Pentru a ajunge să cunoşti totul
    Să nu doreşti să ştii absolut nimic”.
(Sf. Ioan al Crucii, „Cuvinte de Lumină şi Iubire”. Traducere de Olga Gălăţanu. ARCB, 1995)

Astăzi, 30 ianuarie 2018, în zori, părintele Eugen Blăjuţ senior, Pater - cum îi spuneau tinerii preoţi, s-a hotărât să plece la Tatăl. Creştinii din parohia „Naşterea Sf. Ioan Botezătorul” din Galaţi îi sunt alături cu lacrima, rugăciunea, respectul şi pietatea pe care şi le-a câştigat în câteva decenii pe care şi le-a petrecut lângă ei, fiindu-le duhovnic de excepţie, arătându-le calea spre Împărăţie, unde ne vom regăsi odată, fiecare la timpul potrivit, pentru a fi împreună pe veşnicie.

Aşa să ne ajute Dumnezeu !

Cezarina Adamescu

[30.01.2018]