Măreția Darului Vieții   (reflecție)

„Numai în Dumnezeu sunt puternic. El este tăria mea și nu mă clatin” - spune psalmistul. „Nu vă temeți” - au fost cuvintele papei Ioan Paul al II-lea la investitura din 1978 în cea mai înaltă funcție arhierească. Maria ne cere la fel, să nu ne pierdem cumpătul, să nu ne temem de nimic, chiar și atunci când nu se întrevede nici o ieșire. Dumnezeu este cu noi. Emanuel ne protejează. Mama Sa ne este alături. De cine mă voi teme? De vreme ce Dumnezeu e mereu cu noi...

Fecioara ne cheamă la convertire, la rugăciune, la schimbarea inimii, la pace, nu mâine, nu săptămâna viitoare, ci azi. Fiecare mesaj începe cu acest cuvânt, după apelativul atât de gingaș și matern: „Dragi copii” sau „Dragi copilași” sau „Copilașii mei”. Astăzi - a devenit un imperativ major, este timpul favorit al Fecioarei. Chemarea neîntârziată a tuturor, în clipa de față, la împlinirea planului Tatălui, la trăirea mesajului pe care îl transmite, această chemare există în fiecare apariție. Neîntârziat. Mâine nu mai e timp. Mâine poate fi prea târziu, «mâine» poate însemna «niciodată», poate însemna condamnarea noastră veșnică. „Timpul nu mai are răbdare” - am spune, parafrazând cele scrise într-o carte de memorialistică dedicată lui Marin Preda.

Spune Isus: „Deci, nu vă îngrijorați spunând: «Ce vom mânca? Ce vom bea?» sau «Cu ce ne vom îmbrăca?» Căci păgânii caută toate acestea; dar Tatăl vostru ceresc știe că aveți nevoie de toate acestea. Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea lui și toate acestea vi se vor adăuga. Deci nu vă îngrijorați pentru ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ea însăși. Ajunge zilei răutatea ei.” (Mt 6,31-34)

Maria este Suverana care nu poruncește, ci roagă. Maria nu poruncește nimănui nimic. Ea cere, imploră. Ar avea toate drepturile să poruncească, pentru că a fost aleasă de Dumnezeu ca să fie Maica Domnului nostru și Maica noastră, prin adopțiune. Ea ne invită, ne roagă, imploră, cheamă, face semne gingașe cu mâna. Ni se alătură, nu stă deoparte. La greu este în mijlocul nostru, nu se dă înapoi de la nici un sacrificiu pentru că ea ne iubește pe toți și nu vrea să ne piardă pe niciunul dintre noi. Cu câtă grijă maternă ne strigă pe nume! Cu ce glas suav ne invită în bucuria Fiului ei, care e bucuria veșnică! Ce prevenitoare este atunci când dușmanul ne dă târcoale! Ea ne binecuvântează pe toți, buni sau răi și îi mulțumește necontenit Tatălui pentru că i-a permis să stea atâta timp alături de copilașii ei.

Cum i-am putea răsplăti? Iată: dăruind, la rându-ne, tot ce am primit. Dând, mă îmbogățesc cu harul lui Dumnezeu, care e atât de abundent încât niciodată nu se împuținează. Inima mea este tot mai bogată fiindcă Dumnezeu își are sălaș în ea ca într-un templu al bucuriei. Cum să țin așadar, bucuriile doar pentru mine? Cu cât dau, primesc îndoit, întreit, împătrit, înzecit, mult peste măsură. Astfel, dobândesc daruri niciodată avute înainte, mă îmbogățesc, mă îmbunătățesc, cresc în har, cresc în renunțare, cresc în iubire și capăt tot mai multă speranță. Ce mi-aș putea dori, altminteri, în viață?

Dumnezeu mi se oferă în plenitudine, fără rezerve, total, întreg, neîmpuținat, fără limite. El nu a stat să se gândească atunci când a fost vorba de jertfa supremă pentru mântuirea noastră. Numai noi ne oferim cu măsură, calculat, îndoit, cu precauție, cu parcimonie. Dacă El mi se oferă întreg, cu Trup și cu Sânge, de ce eu să mă ofer cu zgârcenie și să nu mă abandonez total și definitiv Lui, cu toată ființa?

„Iată de ce, copilașilor, rugați-vă, rugați-vă, rugați-vă, căci rugăciunea este fundamentul păcii voastre. Deschideți-vă inimile și dați-i timp lui Dumnezeu, pentru ca El să fie prietenul vostru. Atunci când se naște o adevărată prietenie cu Dumnezeu, nici o furtună nu o mai poate distruge” - a transmis Gospa în mesajul său din 25 iunie 1997. Încerc să-mi explic ce înseamnă prietenia cu Dumnezeu, și dacă am dreptul să spun cu reverență: „Prietenul meu, Dumnezeu”. O prietenie presupune, îndeobște, încredere reciprocă, respect, simpatie și dragoste. Dumnezeu, prin Isus Cristos și prin Duhul Sfânt, ne-a dovedit prietenia lui, incluzând toate aceste atribute și încă altele, într-o măsură așa de mare încât nici nu le putem compara cu sentimentele noastre comune, oricât ar fi acestea de înalte, de sublime. Când Dumnezeu îi dăruiește prietenia cuiva, o face în mod temeinic și nu superficial. El își ține întotdeauna cuvântul, își ține făgăduielile, legămintele făcute cu omul. El a dăruit tot ceea ce a promis fiilor săi. În plus, l-a dăruit din iubire pentru om pe Unicul Său Fiu, Unul Născut, pentru a răscumpăra păcatele noastre. El ne-a dovedit încrederea Sa, numindu-ne „fii” și punându-ne la dispoziție tot ceea ce a avut mai scump. Ne-a respectat, făcându-ne mai presus decât celelalte ființe, pe care ni le-a încredințat să le stăpânim și să le dăm nume.

Ne-a dat totul în Grădina Paradisului, lăsându-ne liberi să alegem ceea ce vrem să facem. O singură restricție ne-a pus, poruncindu-ne să n-o încălcăm. Și aceasta tot pentru binele nostru. Aflându-se în Eden, înșelați de șarpe, protopărinții noștri au încălcat această interdicție și au dorit să fie asemenea Creatorului lor, cu puteri nemăsurate, gustând din pomul cunoașterii binelui și a răului. Și ceea ce trebuia să se întâmple, s-a întâmplat. Dumnezeu și-a retras încrederea în om. Cu toate acestea, nu putea să-și lase creatura să sufere la infinit, prigonită, alungată de peste tot, silită să-și câștige pâinea în sudoare, fără vreo perspectivă de fericire. El ne-a promis atunci un Mântuitor, cineva care să ia asupra sa păcatul omenirii întregi și să facă reparație pentru stricăciunea adusă de prima pereche de oameni. L-am primit pe Isus, Fiul lui Dumnezeu întrupat din dragoste pentru om, care a nimicit puterea păcatului prin iertare, aducând mântuirea și speranța bucuriei veșnice. Ce privilegiu! Un privilegiu demn de Dumnezeu cel Atotputernic, de mărinimia divină, de providența cerească. Neasemănat cu nici un alt privilegiu omenesc.

Cu toate acestea, omul a respins dintru început mântuirea venită de la Dumnezeu, anunțată prin profeți, vestită cu sute de ani înainte. De ce? Pentru că inima sa era învârtoșată-n păcat și se simțea bine în felul acesta, nemaivoind să știe de viața de dincolo care-l aștepta și care în comparație cu viața pământească era ca un ocean față de un bob de nisip. Desconsiderând frumusețea gestului divin de a-și trimite Fiul la moarte pentru omul cel păcătos, pentru îndreptățirea lui, omul de fapt demonstra că nu este vrednic de mântuire. Că toate eforturile Providenței de a-l face pe om să recunoască faptul că fusese creat pentru Dumnezeu, pentru a-i aduce slavă și mărire în veci, fuseseră zadarnice și că numai puțini vor fi acei care vor apleca urechea la această binefacere supremă. Câți vor fi cei care vor fi primit Vestea cea Bună? Câți vor fi cei care vor dori să treacă prin Poarta cea strâmtă, să meargă pe cărarea îngustă, în loc să se îndrepte pe drumul cel larg, cel al lumii, împresurat cu nenumărate tentații dulci ca rodiile din Grădina Paradisului?

Dumnezeu ne-a dovedit că a avut încredere în noi. Dar noi, câtă încredere avem în Dumnezeu? Răspunsul lui Padre Pio este edificator: „Tu nu ai încredere în Dumnezeu, dar Dumnezeu are încredere în tine.” Într-adevăr, noi nu avem destulă încredere să-i oferim viața noastră, toate problemele noastre, să ne abandonăm complet Lui, dar El are întotdeauna încredere în om, El își pune speranța și nădejdea în creatura sa, făcută după chipul și asemănarea divină! Un răspuns pe măsura divinității. De ce? Pentru că Dumnezeu are o răbdare și o încredere infinită în om, în pofida repetatelor sale căderi și erori, în ciuda tuturor trădărilor omului. Încrederea divină nu se poate asemăna cu încrederea omenească. Cea divină e totală, nelimitată, foarte adâncă, foarte profundă, îndelung răbdătoare. Încrederea omului este superficială, slabă, labilă, îndoielnică (oare nu însuși Petru s-a îndoit că poate merge pe ape?) - la primul obstacol se pierde, nerăbdătoare, nu acordă circumstanțe, nu acordă nici un bob de răgaz. Este de ajuns cea mai mică primejdie și cel care spune că are încredere, începe să se clatine, să fie cuprins de îndoieli, de spaime, de angoase, să considere că Dumnezeu l-a părăsit, și-a retras prietenia, că a rămas singur în lupta cu primejdiile. Răbdarea în încercări este virtute creștină, dar foarte puțini o găsesc și o practică, atunci când este cazul.

Când mă gândesc la imensa suferință a lumii, îmi spun: eu însămi nu știu să sufăr! Suferința mea e tânguitoare, plângăcioasă, nu pot s-o suport singură, trebuie s-o împart, mi-e teamă și silă de ea, vreau s-o lepăd cât mai curând și mă rog adeseori să înceteze, să pot fi eu, cea dinainte. Aș face orice ca să înceteze suferința! N-am înțeles-o și n-am acceptat-o niciodată de bunăvoie, cu plăcere, și am considerat-o ca o pedeapsă, scormonind imediat în gând să-i aflu cauzele, rădăcina, ca s-o înlătur, cât mai curând cu putință. O, vai mie, cât de slabă și de netrebnică sunt! Aș vrea să spun ca vizionara Vitca, ori ca Faustina: „O, dacă sufletul care suferă ar ști cât de mult îl iubește Dumnezeu, ar muri de bucurie și de prea multă fericire! Într-o zi vom descoperi valoarea suferinței, însă atunci nu vom mai putea suferi. Acesta este momentul!” Trebuie să mă rog astfel: „Doamne, dacă mai ai vreun dar pentru mine, sunt gata! Dar mai întâi, te implor, dă-mi puterea și curajul să-mi port crucea și să merg mai departe pe Golgota, împreună cu Tine!”

Dumnezeu ne acordă respect. Un respect fără limite. El nu ne consideră ființe inferioare, dimpotrivă, ne-a făcut cu puțin mai prejos decât îngerii, ne-a pus stăpânitori peste natură, peste celelalte viețuitoare. Dar noi, ce-am făcut? Ne-am luptat să fim stăpânitori unii peste alții. Care-i mai stăpân, acela conduce. Cu ce drept? Nu suntem toți la fel? Nu suntem cu toții creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu? Are unul mai multe picioare, mai multe mâini, mai mulți ochi, mai multe inimi? Nu. Atunci de unde aceste pretenții de a-ți stăpâni aproapele care este aidoma ție și aidoma lui Dumnezeu? Prin auto-declararea ta ca stăpân peste altul, îți declari, de fapt, stăpânirea peste tot, inclusiv peste voința lui Dumnezeu. În ambiția nemăsurată, omul vrea să fie împăratul ori regele a tot pământul. Să i se închine toată făptura. Ori, numai lui Dumnezeu i se cuvine închinare din partea omului.

Dumnezeu ne-a acordat, de asemenea, o simpatie caldă și binefăcătoare. Ne-a îndrăgit, ne-a oferit căldura Sa, lumina Sa. Putem spune că noi i-am oferit simpatia lui Dumnezeu? Când nu găsim nici măcar câteva minute pe zi să-i dăruim, un moment de adorație, de meditație, de rugăciune, de închinare? Îl simpatizăm noi ca pe cineva apropiat, ca pe un prieten? Nu. De cele mai multe ori îl neglijăm, uităm de El cu zilele, cu săptămânile și uneori cu lunile și cu anii! Alții îl șterg definitiv din viața lor ca și când Dumnezeu ar putea fi șters. Ca și când n-ar ști cine este Acela căruia îi datorează însuși faptul de a respira, de a merge pe picioarele proprii. Nu, nu-l simpatizăm pe Dumnezeu, cel puțin nu-l simpatizăm așa cum merită. Și dacă în viață se întâmplă să simpatizezi o persoană, simți nevoia să i-o arăți prin diferite acte și intenții, prin vorbe calde, prin sentimente frumoase. Dorești să stai cât mai mult cu acea persoană, să-i câștigi la rândul tău simpatia, poate dragostea. Cu orice preț, lupți pentru acea persoană, ca s-o cucerești, să-i oferi totul, să-ți legi viața de viața sa, să cheltuiești chiar și o avere pentru a o câștiga. Pe Dumnezeu, ce ai făcut tu ca să-l cucerești? Ce i-ai oferit ca să-l câștigi de partea ta? Ce i-ai pus la dispoziție? Viața, averea, banii? Timpul? Nici măcar. Dovada supremă a dragostei lui Dumnezeu a fost aceea de a ni-l oferi pe însuși Fiul Său preaiubit, ca jertfă de ispășire. Care om și-ar oferi copilul ca jertfă?

Maica Domnului spune: „Oferiți novene, sacrificând acele lucruri de care vă simțiți mai legați. Doresc ca viața voastră să fie legată de mine.” (Mesajul din 25 iulie 1993 - Medjugorje) Însă, tot ea spune, cu altă ocazie: „Eu vreau să vă conduc, dar nu vreau să vă silesc.” Această libertate a noastră ea o respectă cu iubire și umilință, se supune alegerii noastre libere. Asistăm la supunerea Maicii la libertatea și voința fiilor ei. Totodată, pentru a ne ajuta, Maica Sfântă ne cere ea însăși ajutor. Noi devenim colaboratorii Maicii Fecioare. Există vreo calitate mai înaltă? Ne-a oferit câteva funcții mai bune. Lucrăm la un proiect uriaș: Planul lui Dumnezeu de mântuire a lumii. Proiect la care au lucrat sfinții și martirii. La care lucrează și îngerii. Cel mai grandios proiect pus vreodată în slujba omului. Acum suntem noi chemați să muncim la acest edificiu care nu se va termina niciodată. O lucrare continuă, nesfârșită care ne va edifica pe toți și ne va face beneficiarii unui bonus pentru veșnicie.

Dumnezeu este Iubire. Isus este Iubire. Maica Sa este Maica Iubirii. Ea ne transmite iubirea divină, filtrată prin Inima Sa Neprihănită. Ne invită, ne învăluie în această iubire și ne roagă să-i răspundem la fel. Să creștem în iubire dincolo de toate piedicile, dincolo de răceala inimilor acelora care n-au cunoscut îndeajuns iubirea lui Dumnezeu, ceea ce l-a făcut pe Sfântul Francisc să exclame, printre șiruri de lacrimi: „Amor non amatur!” - „Iubirea nu este îndeajuns iubită!”

Fecioara Maria, trebuie să recunoaștem, are o calitate deosebită: este îndelung răbdătoare. Ea nu ne abandonează niciodată, chiar dacă noi greșim de mii de ori. Este gata s-o ia de la capăt cu noi, cu povețele, cu chemările, cu sfaturile. Ca pe niște copilași care nu știu încă să facă primii pași, ea ne sprijină și ne acordă atenția maternă. Nu obosește niciodată s-o ia de la capăt cu noi. Oamenii sunt îndeobște ingrați cu singurele ființe cu care nu ar trebui să se comporte astfel: cu mamele lor. Pentru efortul depus de mame, încă din primele secunde de viață ale copilului, de a-l strânge la piept, de a-i oferi căldura, afecțiunea maternă, sânul cald, hrana și băutura, de a-l învăța totul, fără grabă, temeinic, cu duioșie, cu dragoste negrăită. Ar trebui să le mulțumim în fiecare clipă. Dar noi considerăm că totul ni se cuvine, de vreme ce suntem născuți, iar mamele trebuie să ne dea totul. Fără nici un efort din partea noastră. Nici măcar efortul de a iubi. Dar dacă și mama și-ar pierde răbdarea cu noi și ne-ar lăsa baltă, de câte ori greșim, cine ne-ar mai îngădui, cine ne-ar mai învăța alfabetul vieții, literă cu literă? Mamele sunt cei mai buni pedagogi, pentru că ele sunt înzestrate cu o iubire nespusă pentru copiii lor, care adesea greșesc și uită repede când părinții se sacrifică pentru ei. Nu puține sunt cazurile când mamele rup de la gura lor bucățica și o împart copiilor, rămânând flămânde. Tot ce-i mai bun ne dau nouă, cu prețul sănătății și chiar al vieții lor. Iubirea lor jertfelnică este neasemuită. Și abia când ele nu mai sunt printre noi, (poate nici atunci?) realizăm imensa pierdere când vedem că nu mai are cine să-și rupă bucățica cea mai bună de la gură pentru noi. Maria face totul din dragoste, căci ar putea să nu-i pese de noi. Dar pentru noi, Fiul său a murit pe cruce. Ea ne-a primit de fii adoptivi, la poalele crucii și de atunci ne ocrotește și ne apără, ca pe ochii din cap. Singura ei motivație este iubirea, o iubire care nu încape în nici un manual didactic, în nici o altă formă de manifestare, care întrece totul. Prin ea înțelegem rostul, frumusețea și măreția DARULUI VIEȚII.

Cezarina Adamescu

21.03.2021 - A cincea Duminică din Postul Mare