Biserica sărbătoreşte astăzi Sf. Familie de la Nazaret. Din peştera Betleemului, catedra învăţătorului Isus, familia sa se transferă în căsuţa de la Nazaret, acolo unde Isus continuă să ne înveţe împreună cu Maria şi Sf. Iosif. Vă invit să intrăm în acea locuinţă, pentru a admira, învăţa şi primi ceva de la această familie. Oare ce ar putea fi în acea casă? Ce model ar putea fi această familie?
În această casă, fiecare dintre noi, ca fiu, ca tată de familie, ca părinte, ca mamă, găseşte modelul cel mai potrivit. În acea casă, fiecare poate afla modalitatea cea mai autentică de a trăi viaţa de familie. Depinde de voi dacă sunteţi suficient de atenţi ca să vedeţi toate aspectele pozitive din viaţa acestei familii, pentru ca apoi să le puneţi în practică, cu scopul de a îmbunătăţi clima spirituală din familiile voastre.
Încă din Vechiul Testament, cele 10 Porunci prescriau respectul şi devoţiunea faţă de părinţi: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta” (Ex 20,12), iar Ben-Sirah recomanda ca să-i ajutăm, să-i susţinem la bătrâneţe, să nu-i dispreţuim şi să nu-i întristăm (cf. Ecl. 3,2-16).
În Noul Testament, apostolul Paul enumeră principalele virtuţi creştine ce trebuie practicate mai ales în sânul familiei: „sentimente de milostivire, de bunătate, de umilinţă, de blândeţe, de răbdare; iertare şi suportare reciprocă” (Col 3, 12-13); meditarea îndelungată a cuvântului lui Cristos (Col 3,16); rugăciune de laudă şi de mulţumire adusă lui Dumnezeu (cf. Col 3,16-17) şi „mai presus de toate acestea îmbrăcaţi-vă cu dragoste, căci ea este legătura desăvârşirii” (Col 3,14). După aceste virtuţi, apostolul Paul dă şi unele sfaturi practice: „Femeilor, fiţi supuse bărbaţilor voştri, precum se cuvine, în Domnul. Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre şi nu vă purtaţi aspru cu ele. Copii, ascultaţi pe părinţii voştri în toate, căci acest lucru este plăcut Domnului. Părinţi, nu fiţi brutali cu copiii voştri, ca să nu-i împingeţi la descurajare” (Col 3,18-21).
Câte virtuţi! Fără ele, nu există prezenţa lui Dumnezeu într-o casă, într-o familie, şi fără Dumnezeu, tot ce poate oferi viaţa modernă, comodităţile, progresele materiale, nu pot da o siguranţă unei convieţuiri paşnice, liniştite şi fericite. Fără Dumnezeu, banii vor putea să umple portofelele, dar nu şi inima omului, care a fost făcută pentru veşnicie, şi numai veşncia o poate face fericită. Fără Dumnezeu, podoabele de lux, aparatele electronice şi electrocasnice, tablourile şi covoarele, vor putea să îmbogăţească camerele, podelele, pereţii, dar nu vor reuşi să producă o armonie deplină, sinceră, sigură şi de durată. Fără Dumnezeu, numai atracţia simţurilor, care solicită plăcerea trupească, nu poate să-l fericească pe om, căci el nu este făcut numai din trup, dar şi din duh; şi „duhul este cel care dă viaţă, în timp ce trupul nu foloseşte la nimic” (In 6,63).
Voi care urmăriţi televiziunea şi ziarele, vă aminţiti cu siguranţă de ştirile tot mai frecvente despre scandaluri, drame şi tragedii ale atâtor familii dezbinate şi distruse. Nu mai vorbim despre micile neînţelegeri de tot felul. De ce? Pentru că, – după părerea mea – lumea se preocupă numai de cele exterioare şi nicidecum de cele sufleteşti, lumea caută mai mult vanitatea decât virtuţile, aşa cum însăşi Duhul Sfânt ne spune: „omul priveşte la aparenţe” (1Sam 16,7), „oamenii se lasă seduşi de aparenţe” (Int 13,7). Unii caută mai mult la averi decât la calităţile persoanei, mai mult la blănuri, bijuterii, conturi în bancă, decât la trăirea morală a vieţii. În familiile de astăzi, chiar dacă se lucrează şi se câştigă, se mănâncă şi se bea şi se distrează, cu mare greutate se mai roagă cineva împreună. Astăzi casa este un hotel, poate frumos decorat, dar cu siguranţă rece. Astăzi, poate că în buzunar sunt mai mulţi bani ca ieri, dar în inimă este mai puţină căldură sufletească. Apartamentele moderne, chiar dacă sunt spaţioase, rareori au spaţiu pentru patul „celor bătrâni”: aceştia costă prea mulţi bani, cer prea multe sacrificii, şi de aceea locul lor cel mai potrivit este în ospicii şi cămine, loc unde mor de plictiseală, ba mai mult mor din cauza durerii provocate de izolarea şi abandonarea familială.
Să privim acum sfânta casă de la Nazaret. Nu are nici o bogăţie, dar acolo Dumnezeu este prezent. Acolo se roagă. Tocmai pentru acest motiv acolo domneşte armonia cea mai perfectă, între cele trei persoane care alcătuiesc familia, unul depinde de celălalt, în umilinţă şi caritate, după voinţa Domnului: Isus, Fiul lui Dumnezeu, supus faţă de cele două făpturi umane; Maria, regina sfinţilor, supusă lui Iosif, „tâmplarul” (cf. Mt 13,55), şi Iosif „fiul lui David” (Mt 1,20), „cu sudoarea frunţii sale” (cf. Gn 3,19) procură în tăcere pâinea cea de toate zilele pentru familia sa.
Rugăciunea este cimentul care-i uneşte pe oameni cu Dumnezeu şi între ei. De aceea, în casa sfântă totul este ordonat, disciplinat şi armonios. Fiecare, fără a fi gelos de demnitatea proprie, împlineşte slujirea care îi revine, chiar şi atunci când datoria cere sacrificii eroice. Amintiţi-vă de pericopa în care ne este descrisă fuga în Egipt. Iosif primeşte pe neaşteptate, în toiul nopţii, o veste teribilă: „Scoală-te, ia pruncul şi pe mama lui, fugi în Egipt şi rămâi acolo până ce-ţi voi spune eu, fiindcă Irod are să caute pruncul, ca să-l ucidă” (Mt 2,13). Iosif, fără să comenteze, împlineşte imediat obligaţia sa: se ridică şi pleacă în toiul nopţii, nu într-o excursie, dar în pribegie în Egipt. Amintiţi-vă de pasajul din Evanghelie unde ni se vorbeşte despre prezentarea lui Isus la Templu şi despre adolescenţa lui Isus: familia sfântă ne este prezentată mereu respectând cu fidelitate prescrierile legilor divine şi părtaşă la toate experienţele umane, atât în bucurie cât şi în încercare.
Câte lucruri avem de învăţat de la Sfânta Familie! Trebuie să învăţăm obligaţia de a proteja şi educa pe copii, care nu trebuie să fie abandonaţi dar trebuie să fie susţinuţi de exemplul ambilor părinţi. Trebuie să ne învăţăm la a ne deschide în faţa virtuţilor, a obligaţiilor religioase şi morale, civice şi sociale. Trebuie să învăţăm obligaţia de a ne sacrifica şi de a munci. Apropiaţi-vă vedeţi în casa de la Nazaret, umilinţa şi arta de a lucra. Când Isus îşi va începe activitatea sa publică, va spune despre sine însuşi: „Fiul Omului a venit ca să slujească, nu ca să fie slujit” (Mt 20,28), iar în alt loc spune: „eu sunt în mijlocul vostru ca unul care slujeşte” (Lc 22,27).
Iată în ce fel viaţa cotidiană poate fi transformată în pozitiv în toate întâmplările ei. Unde este Dumnezeu, acolo este iubirea adevărată; unde este iubirea adevărată, acolo este pacea adevărată; unde este pacea adevărată, acolo omul are parte de toate bunătăţile. Prin urmare să căutăm să facem ceva ca familia să fie cu adevărat creştină: aceasta este regula pentru a putea păstra pacea şi bunăstarea; aceasta este reţeta pentru a vindeca neînţelegerile şi rănile. Remedierea lucrurilor nu stă în a căuta separarea şi divorţul: lucrul acesta nu ar aduce vindecarea, dar ar face ca rănile să devină şi mai adânci, ar agrava situaţia persoanelor, ar complica problemele, ar lungi lanţul relelor, având repercusiuni grave asupra fiilor.
Să ne întoarcem la originile familiei: ea îşi are fundamentul în însăşi voinţa lui Dumnezeu, care dând viaţa oamenilor, „la începutul creaţiei i-a creat bărbat şi femeie” (Mc 10,6), iar apoi prin intermediul lui Isus Cristos, a perfecţionat şi ridicat la demnitatea de sacrament pactul de iubire dintre bărbat şi femeie în unitatea şi indisolubilitatea căsătoriei (cf. Mt 19,6). Prin urmare numai Autorul şi legiuitorul divin al codului familial poate conferi darurile şi harurile necesare oamenilor întărind orice familie. De aceea să-l rugăm pe Dumnezeu, pentru că „dacă Domnul nu construieşte casa, degeaba se trudesc constructorii” (Ps 126,1).
Să ne rugăm pentru toţi oamenii, pentru ca să nu-şi închidă propria inimă cu cheia, dar să o deschidă înţelegerii, prieteniei şi iubirii creştine.
Să ne rugăm pentru toate familiile, pentru ca în ele să „domnească pacea lui Cristos” (Col 3,15).
Să ne rugăm pentru cei logodiţi, pentru ca ei să se pregătească pentru viaţa conjugală, nu folosindu-se de pornirile şi instinctele sexuale, dar să se îndrepte spre celebrarea căsătoriei, urmând un program de iubire curată şi generoasă.
Să ne rugăm pentru soţii tineri, pentru ca ei să nu se rezume numai la a fi părinţi responsabili, dar să devină şi educatori generoşi.
Să ne rugăm pentru soţii în vârstă, pentru bunici, mai ales pentru cei abandonaţi, insultaţi, uitaţi, îndepărtaţi de proprii fii şi de nepoţi.
Să ne rugăm pentru fiii care sunt uitaţi de părinţi, victime ale prieteniilor false, cuprinşi de vicii, victime ale drogului, alcoolului, prostituţiei.
Să ne rugăm pentru copii nedoriţi, neapreciaţi, neiubiţi.
Să ne rugăm pentru familiile în criză, pentru cele care trăiesc fără a se fi cununat.
Să ne rugăm pentru tinerii abia căsătoriţi, care s-au şi separat sau au divorţat deja.
Să ne rugăm pentru familiile fără copii, fără asistenţă, fără ajutor, fără casă şi un loc de muncă.
La toţi oamenii să ajungă harul Domnului; nimănui să nu-i lipsească mângâierea solidarităţii umane şi creştine.
„În comuniune unii cu alţii” (1In 1,7), în timp ce ne îndreptăm spre sfârşitul anului, plini de experienţe şi amintiri, să ne facem urări pentru viitor: să dea Domnul ca toate familiile să devină mai conştiente faţă de propria demnitate şi responsabilitate, spre binele tuturor membrilor lor; fie ca în fiecare casă să se poată realiza dorinţa psalmistului: fiecare om să trăiască „fericit”, bucurându-se de orice bine; fiecare soţie să fie „ca o viţă roditoare înăuntrul casei sale”; fiii să crească „ca vlăstarele măslinului” pe lângă părinţi, iar aceştia să aibă bucuria „să-i vadă pe fiii fiilor lor, să aibă parte de pace şi prosperitate în toate zilele vieţii lor: aşa va fi binecuvântat omul care se teme de Domnul” (Ps 127).
Peste fiecare din voi să coboare binecuvântarea Pruncului Isus, iar Maria şi Iosif să vă ocrotească familia şi casa, pentru ca toţi să deveniţi modele pentru familiile tinere ce vor veni. Amin.
pr. Cristian Blăjuţ
[29.12.2013]