În perioada 7÷9 aprilie a.c. s-au desfăşurat în parohia noastră exerciţii spirituale menite să conducă inimile şi minţile credincioşilor la o mai profundă cunoaştere şi simţire a Cuvântului lui Dumnezeu, a suferinţei şi morţii lui Isus în acest timp al Postului Mare, sub îndrumarea spirituală a părintelui paroh Cristian Blăjuţ.
Întâlnirile începeau cu invocarea Duhului Sfânt şi pregătirea sufletului celor prezenţi prin recitarea unui psalm, după care urma meditarea fiecărui cuvânt rostit de Isus pe Cruce, şi cum acesta s-a oglindit în viaţa Sfântului Francisc din Assisi. Un loc deosebit a fost acordat suferinţelor Mariei, coparticipării ei la mântuire, la naşterea „noii comunităţi” de credincioşi, apărută sub semnul „maternităţii” ei şi al Duhului Sfânt.
În intervalul dintre întâlniri, credincioşii erau îndrumaţi să reflecteze asupra unor pasaje din Evanghelie sau psalmi, şi să găsească un răspuns personal la întrebările apărute pe parcurs. Iată, succint, unele dintre aspectele propuse spre meditare.
Să ne oprim şi să stăm în tăcere în faţa Crucii lui Isus (şi a noastră), pentru a-i înţelege semnificaţia, şi a învăţa să înfruntăm evenimentele vieţii noastre ca adevăraţi creştini. Este bine să reflectăm la cruce, mai înainte ca ea să se facă simţită în viaţa de fiecare zi.
Să ne punem cu încredere la picioarele crucii, să privim „de aproape” chipul lui Isus cel Răstignit, să ne lăsăm implicaţi în experienţa morţii sale pe cruce, pentru a-i înţelege sensul pentru noi, oamenii de astăzi. Să nu ne găsim printre ceilalţi, care se aflau la picioarele Crucii lui Cristos, dar neîncrezători, chiar provocatori şi batjocoritori, de altfel o expresie a unei atitudini actuale întâlnită la persoane care nu-l cunosc, îl ignoră sau îl resping pe Cristos, datorită falimentului propriei lor vieţi. Dezaprobatoare este şi acea atitudine plină de teamă faţă de Cruce, fie din laşitate, fie dintr-o pervertire de caracter, care conduce la încercarea eşuată de a manipula voinţa Domnului numai spre satisfacerea propriilor dorinţe şi avantaje.
Reflectăm asupra ultimilor cuvinte rostite de Isus pe Cruce. În ordine cronologică acestea au fost:
„Tată, iartă-i, că nu ştiu ce fac!” (Lc 23,24)
„Adevăr îţi spun, astăzi vei fi cu mine în paradis.” (Lc 23,41)
„Femeie, iată-l pe fiul tău!” (In 19,26)
„Eli, Eli, lema sabactami – Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” (Mt 27,46; Mc 15,34)
„Mi-e sete.” (In 19,28)
„S-a împlinit!” (In 19,30)
„Tată, în mâinile tale încredinţez sufletul meu!” (Lc 23,46)
Cele şapte cuvinte ale lui Isus pe Cruce pot fi considerate testamentul său spiritual, expresia maximă a sensului vieţii lui Isus şi esenţa mesajului evanghelic. Crucea apare ca o situaţie în care creştinul experimentează setea prezenţei lui Dumnezeu, a acelui Dumnezeu care poate oferi viaţa pentru „cel viu” (Ps 42/41,3). Suferinţa lui Isus pe Cruce este mântuitoare, pentru că devine un semn concret al voinţei sale de a ierta gratuit pe toţi, începând cu cei care sunt mai departe de Crucea lui, începând cu duşmanii săi!
În acest fel, logica Evangheliei care străluceşte pe Cruce reprezintă vestea cea bună pentru toţi, aceea prin care sângele nu cheamă sânge, dar dăruieşte viaţă prin iertarea gratuită! Aceasta este adevărata relaţie de prietenie între Dumnezeu şi om - prietenie care este frântă de om prin păcat, prin ură şi violenţă - fiind singura aducătoare de fericire după planul lui Dumnezeu Tatăl şi expresie a fidelităţii noastre faţă de Cel care ne-a creat. Ţelul vieţii noastre este acela al mântuirii şi nu al falimentului. Este drumul spre Împărăţia lui Dumnezeu, este drumul descoperirii înţelepciunii lui Dumnezeu, a Aceluia care este „iubitorul vieţii” (Int 11,26).
Pentru a înţelege cuvintele lui Isus de pe Cruce, trebuie să medităm şi asupra semnificaţiei durerilor Mariei, care stă la picioarele crucii, şi asupra cuvintelor lui Isus de încredinţare adresate mamei şi ucenicului iubit. Durerile Sfintei Fecioare ne fac să ne gândim la asocierea misterioasă a Mariei la suferinţele fiului său Isus, experienţă care ajunge la apogeu tocmai pe Calvar. Sub Cruce se naşte şi noua comunitate a celor ce cred, comunitate care vede în Maria pe mama care îi naşte pentru credinţa Fiului, prin cultul duhului şi al adevărului. A primi pe Maria ca mamă înseamnă, pentru discipolul iubit şi pentru fiecare creştin, a primi Biserica ca mamă şi invers.
La picioarele crucii se naşte comunitatea creştină, în care relaţiile între credincioşi sunt o încredinţare şi o primire reciprocă ca o slujire gratuită. Acest fapt reprezintă o nouă alianţă fondată pe iubirea Tatălui, ratificată cu sângele Fiului şi însufleţită de Duhul Sfânt (In 19,30), născută din coasta Domnului din „care a ieşit sânge şi apă” (In 19,34), ca o nouă comunitate.
Viaţa Sărăcuţului din Assisi este însemnată de Crucea lui Isus în momentele ei cele mai semnificative şi decisive. Sfântul Francisc găseşte în Crucea lui Cristos izvorul cel mai frumos şi mai bogat al bucuriei perfecte. Durerea cea mare îi descoperă mărturia cea mai semnificativă a iubirii lui Dumnezeu, atunci când spune: „... toate aceste lucruri le vom îndura cu răbdare şi bucurie, gândindu-ne la suferinţele lui Cristos cel binecuvântat, pe care trebuie să le îndurăm din iubire faţă de sine; ... aceasta este adevărata bucurie.”
Într-o perioadă istorică frământată de contestaţii împotriva Bisericii, Sfântul Francisc este trimis de Crucifixul din biserica Sf. Damian „să repare casa lui Dumnezeu” şi să o scape de prăbuşire. Prin „ascultarea şi supunerea faţă de domnul papă şi faţă de urmaşii lui” (FF 3,76), ancorat în piatra Bisericii care este Petru (FF 76;112;432), Francisc a reprezentat ”un nou evanghelist al acestor timpuri de pe urmă”, capabil să ofere, împreună cu fraţii săi, „exemple de lumină celor care sunt învăluiţi în întunericul păcatelor” (FF 739), mărturia lui contribuind la reînnoirea Bisericii însăşi.
Moartea a fost pentru Francisc o împlinire a vieţii, o liturghie, împlinind drumul unei vieţi care a mers pe urmele Domnului nostru Isus Cristos, o adevărată împlinire a rugăciunii sale: „Să răpească, te rog Doamne, forţa arzătoare şi dulce a iubirii tale, mintea mea de la toate lucrurile care sunt sub cer, pentru ca eu să mor din iubire pentru iubirea ta, aşa cum tu te-ai învrednicit să mori din iubire pentru iubirea mea” (FF 277).
Crucea este experienţa prin care Isus duce la îndeplinire opera Tatălui, a Celui care l-a trimis, iar opera Tatălui este ca „toţi oamenii să aibă o viaţă veşnică şi deplină” (In 10,10), o viaţă care să meargă dincolo de limitele temporale ale morţii, o viaţă înviată. Locuind în viaţa fiecărei persoane, Dumnezeu o face veşnică în sens calitativ (o viaţă nouă) şi cantitativ (o viaţă dincolo de moarte)! Aceasta este misiunea pe care Isus a primit-o de la Tatăl, şi pe care o duce la bun sfârşit pe Cruce!
„Tată, în mâinile tale încredinţez sufletul meu!” Este rugăciunea care ne ajută să înţelegem că Isus nu şi-a terminat viaţa învins de o întrebare (pentru ce?), ci în seninătatea celui care duce la bun sfârşit viaţa sa, încredinţând-o Celui care i-a dat-o. Iar Dumnezeu Tatăl, primind-o, i-o va reda din nou, înviindu-l din morţi. Rugăciunea ne descoperă semnificaţia profundă nu numai a morţii, dar şi a vieţii noastre, de fapt viaţa este o încredinţare continuă, liniştită, încrezătoare, precum şi o abandonare în mâinile lui Dumnezeu, Tatăl nostru, îmbrăţişării sale de prietenie binecuvântată, capabilă să primească şi să dea seninătate şi încredere într-o viaţă viitoare. Moartea lui Isus şi Crucea să devină pentru noi Evanghelie, vestea cea bună pentru existenţa noastră de creştini!
Tuturor credincioşilor comunităţii noastre le dorim, ca stând la picioarele Crucii, să aibă parte de o Săptămână Sfântă binecuvântată, cu multe haruri!
[13.04.2014]