Preaiubiţi fraţi şi surori în Cristos,
la începutul acestei Săptămâni Sfinte suntem invitaţi să ne fixăm privirea nostră spre Isus care suferă, moare şi învie pentru noi. Vrem să ne însuşim cântarea Bisericii de la început, pe care ne-o descrie Sfântul Apostol Paul, mărturisindu-ne credinţa noastră prin cuvintele care sunt vechi şi totodată noi: pentru noi Cristos „s-a umilit pe sine făcându-se ascultător până la moarte şi încă moartea pe cruce. Pentru aceasta şi Dumnezeu l-a înălţat şi i-a dat un nume care este mai presus de orice alt nume” (Fil 2,8-9).
Să privim la Cristos care suferă şi moare cu ochii evanghelistului Matei, a cărei descriere a pătimirii am ascultat-o. Meditaţia noastră vrea să pună în lumină un aspect deosebit al drumului lui Cristos spre cruce.
Ceea ce ne atrage privirea şi atenţia noastră este cu siguranţă suferinţa crucii, o suferinţă cu adevărat „teribilă”, pe care o deducem din constatarea făcută pe baza altor răstignirii şi a datelor ştiinţei medicale moderne. Cu aceste date vom putea „descrie” această suferinţă, în toate aspectele sale particulare. Se vorbeşte foarte mult printre exegeţi despre pătimirea interioară a lui Isus, o suferinţă care i-a lovit sufletul: tocami această suferinţă a precedat crucea şi a făcut ca suferinţa crucii să poată fi dusă până la sfârşit.
Unele cuvinte ale lui Isus ne introduc în centrul acestei suferinţe interioare. De exemplu, în Grădina Măslinilor el strigase cu toată puterea duhului său: „Părinte, dacă este cu putinţă să treacă de la mine potirul acesta!” (Mt 26,39). Mai târziu în timp ce se ruga adresându-se Tatălui Veşnic, Isus manifestă acest sentiment puternic care îi cuprinsese întreaga fiinţă prin această rugăciune: „Tată, dacă nu este posibil ca să treacă acest potir fără ca să-l beau, să se facă voinţa ta” (Mt 26,42).
Aceste două invocaţii ale lui Isus trebuie să fie confruntate între ele. Numai în felul acesta putem să descoperim, în ce mod, drama s-a desfăşurat în inima lui Isus, în profunzimea sufletului său: viziunea tristă a suferinţelor ce îl aşteptau în timpul drumului său spre cruce şi ura oamenilor, pe de o parte, iar pe de altă parte toată dăruirea faţă de voinţa Tatălui, prin realizarea planului lui Dumnezeu. Dar drama lui Isus nu se încheie în Grădina Măslinilor: ea va continua de-a lungul diferitelor etape ale căii crucii şi se va încheia tocmai pe cruce, atunci când Isus v-a striga din nou: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” (Mt 26,46), ca mai apoi să-şi încredinţeze sufletul său în mâinile Veşnicului Creator. Tocmai această drama ne va ajuta să înţelegem ceva din pătimirea interioară a lui Isus.
„Facă-se voia ta”. Sunt aceleaşi cuvinte pe care le rostim în Rugăciunea Domnească, Tatăl nostru. Dar pe buzele lui Isus aceste cuvinte capătă o dramaticitate nemaiauzită şi în acelaşi timp şi o abandonare totală în faţa voinţei Tatălui, în vreme ce pe buzele noastre aceste cuvinte riscă să fie banalizate datorită unei superficialităţi intolerabile. Nu ne este permis să pronunţăm aceste cuvinte ca nişte simple vorbe, repetate din obişnuinţă şi fără luare aminte. Ele cer o seriozitate extremă, pentru că „facă-se voia ta” defineşte semnificaţia adevărată, destinul însuşi al vieţii noastre: noi existăm tocmai pentru acest lucru, pentru a ne oferi în dar noi înşine lui Dumenzeu în planul său de iubire. Totdeauna, dar mai ales în momentele de încercare şi de suferinţă, în momentele în care ni se pare că trebuie să rostim aceste cuvinte ale lui Isus: „Tată, facă-se voia ta!”. În realitate, în acest „da” liber faţă de voinţa Domnului stă adevărata valoare a iubirii noastre pentru el. Tocmai aşa cum a făcut Isus, care a acceptat moartea cu o „libertate” totală, oferindu-se de bunăvoie în mâniile duşmanilor săi, pentru iubirea faţă de Tatăl şi de oameni.
Pătimirea interioară a lui Isus prezintă şi un alt aspect interesant: ea se consumă în singurătate. Pe bună dreptate, atunci când cineva suferă, şi-ar dori să nu sufere singur. Isus însă experimentează o singurătate totală. Şi aşa, în iubirea sa pentru oameni, el cuprinde în sine şi duce la îndeplinire singurătatea tuturor acelora care suferă în lumea întreagă.
Isus este singur. Singur în Grădina Măslinilor, pentru că discipolii săi, chiar dacă au fost invitaţi să vegheze şi să se roage împreună cu el, au adormit şi nu participă la drama pătimirii interioare a lui Isus. Lui Petru Isus îi reproşează: „Aşa, n-aţi putut veghea cu mine nici măcar un ceas?” (Mt 26,40). Aceasta este solidaritatea cu Isus: el a cerut acest lucru cu insistenţă, dar a fost trădat cu punctualitate! Dar poate, că în acea noapte, cineva veghea şi se ruga: la Betania, Marta şi Maria în aşteptarea Domnului... sau poate alte femei... poate Maria, Mama lui Isus.
Şi tu care suferi, atunci când te simţi singur pentru că alţii te-au lăsat singur, aminteşte-ţi că singurătatea a fost deja trăită de Cristos şi tocmai pentru acesta singurătate este plină de prezenţa lui Cristos: dacă tu crezi, nu dispera, pentru că poţi experimenta solidaritatea celui care a pătimit şi a murit pentru tine pe cruce!
Iată un alt moment de singurătate a lui Isus: „Prietene, pentru aceasta ai venit!” (Mt 26,50). Cu aceste cuvinte Isus răspunde sărutului trădării lui Iuda. Poate că în acele clipe de pătimire interioară în mintea lui Isus răsunau cuvintele Psalmistului care spune: „Căci dacă un duşman m-ar fi insultat, l-aş fi suportat; dacă cel care mă urăşte s-ar fi ridicat cu orgoliu asupra mea, poate m-aş fi ascuns de el. Dar eşti tu, om asemenea mie, prietenul meu şi omul meu de încredere cu care mă înţelegeam aşa de bine şi mergeam cu însufleţire spre casa lui Dumnezeu!” (Ps 55,13-15).
Trădarea lui Iuda, ne-ar putea speria, dar ceea ce este foarte sigur este faptul că trădarea aceasta nu este o excepţie: ea se poate repeta, chiar dacă sub diferite forme, şi în viaţa noastră, a uncenicilor şi a prietenilor lui Isus. Oare cum nu am putea simţi noi toată amărăciune cuvintelor Psalmistului dacă le-am pune pe buzele lui Isus: „mă înţelegeam aşa de bine şi mergeam cu însufleţire spre casa lui Dumnezeu”? Da, ne simţeam aşa de bine! Dar păcatul, păcatul nostru, a rupt această legătură şi acest drum pe care îl făcem împreună spre Dumnezeu.
Pătimirea interioară şi singurătatea lui Isus mai cunosc şi o altă formă de trădare: renegarea lui Petru. „Nu-l cunosc pe omul acesta” (Mt 26,74), protestează cu vehemenţă Petru, după ce „l-a urmat de departe până în curtea marelui preot” pe Isus şi „intrând, s-a aşezat printre servitori ca să vadă sfârşitul” (Mt 26,58). Evaghelistul Matei notează cu precizie cele întâmplate şi afirmă că Petru l-a renegat pe Învăţătorul său „înaintea tuturor” (26,70); ba mai mult „a început să se blesteme şi să se jure: nu-l cunosc pe omul acesta” (26,74). Ne întrebăm: ce s-a întâmplat oare cu acel Petru care îi făgăduise lui Isus că îl va urma cu fidelitate, chiar până la moarte, declarând: „Chiar dacă ar trebui să mor împreună cu tine, nu te voi renega” (26,35)? Ba da, el i-a promis lui Isus, dar promisiunea sa s-a sfârşit în mod mizerabil. Din acest moment lui Petru nu-i mai rămâne decât să iasă afară şi să plângă amar (cf. Mt 26,75). Fie că Domnul să ne dea harul să împărtăşim şi noi plânsul lui Petru, ori de câte ori, trădăm prietenia şi intimitatea spirituală a lui Cristos: nici un alt plâns, afară de acesta, nu are puterea de a ne elibera şi reînnoi inima noastră!
Un al treilea aspect al pătimirii interioare a lui Isus atrage acum privirile noastre: dublul proces rapid îndurat de Isus, un proces religios în faţa Sinedriului iudaic, şi altul în faţa lui Pilat. Amândouă sunt procese camuflate, procese false. Evanghelistul Matei ne spune că toţi cei prezenţi „căutau o mărturie falsă împotriva lui Isus” (Mt 26,59): prin urmare acel proces este o caricatură, un ultraj adus adevărului. Erau necesare pentru un proces motivele legale prevăzute de lege pentru o condamnare, dar preoţii şi Sinedriul nu le-au găsit. Scria cineva: „Cu siguranţă că un motiv pentru a-l condamna aveau, poate chiar mai mult decât un motiv, dar nu erau motive prevăzute de lege; opunerea constantă împotriva privilegiilor lor, simpatia mulţimii, luciditatea judecăţii sale. Acesta sunt motivele adevărate ale condamnării, dar nu sunt motive ce trebuie ascunse în spatele pretextelor celor mai nobile” (B. Maggioni). Apoi procesul în faţa lui Pilat este cu adevărat netrebnic: însuşi Iuda mărturiseşte atunci când spune: „Am păcătuit vânzând sânge nevinovat” (Mt 27,4). Până la urmă şi marii preoţi ajung la aceeaşi convingere: „Iar arhiereii, luând banii, au zis: „Nu este permis să-i punem în tezaur, căci sunt preţul sângelui” (Mt 27,6). Chiar şi soţia lui Pilat încercă să-l pună în gardă pe soţul ei ca să nu săvârşească un rău împotriva lui Isus, spunându-i: „Nimic să nu faci dreptului aceluia, căci multe am suferit azi în vis din cauza lui” (Mt 27,19). Ba mai mult, însuşi Pilat recunoaşte public nevinovăţia lui Isus: „Eu sunt nevinovat de sângele acestui drept” (Mt 27,24), chiar dacă printr-un gest teatral se spală pe mâini, refuzând în felul acesta să-şi asume responsabilitatea pentru moartea lui Isus, sfârşind prin a-l elibera pe banditul Baraba şi prin a-l da la moarte pe Isus.
Dar câte procese camuflate nu cunoaşte istoria omenirii! Câţi inocenţi nu au fost şi sunt condamnaţi pe nedrept! Cum să nu ne gândim, în acest moment, la tragedia care se consumă în Siria? Repet: câţi inocenţi au fost şi sunt condamnaţi pe nedrept! Această istorie de falsitate şi de nedreptate, de suferinţă şi de moarte se găseşte într-o oarecare formă rezumată în pătimirea lui Isus: El, Judecătorul – judecătorul tuturor celor ce judecă cu o judecată care are ca scop viaţa, libertatea, bucuria – este judecat de oameni, judecat pe nedrept. În locul lui este preferat Baraba! Judecarea lui Cristos îi priveşte pe toţi şi pe fiecare dintre noi prin tribunalul interior al unei conştiinţe adevărate: nu ne este îngăduit să contrazicem sau să falsificăm verdictul acestui tribunal. Ni se cere să-l ascultăm pentru că numai acest „adevăr” ne poate face liberi şi deschişi pentru a primi mântuirea lui Cristos.
Acum putem să încheiem meditaţia noastră punând în lumină semnificaţia originală a pătimirii Domnului pe care Liturgia Bisericii ne-o propune: nu este vorba de o lectură oarecare, pe care fiecare dintre noi ar putea-o face. Este vorba despre lectura făcută de Biserica mama noastră, prin care toţii fiii săi primesc harul unei amintiri a pătimirii, har prin care să devină în mod spiritual vorbind contemporani cu acest eveniment decisiv al mântuirii noastre şi să intre în mod misterios dar real în drama trăită de Isus prin suferinţa sa interioară, să împărtăşească suferinţa singurătăţii şi a nedreptăţii pe care Isus a îndurat-o. Vrem sau nu vrem, suntem implicaţi cu toţii, nimeni nu este exclus în Pătimirea Domnului. Nu putem rămâne indiferenţi sau străini faţă de acest adevăr.
În felul acesta fiecare dintre noi, atunci când ne amintim de pătimirea lui Isus, trebuie să facem o alegere faţă de Isus. Întrebările de la care nu ne putem sustrage sunt aceleaşi care au constituit acuzaţiile aduse în proces lui Isus - întrebarea din procesul religios: „Tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu?” (Mt 26,63), şi întrebarea din procesul politic: „Tu eşti regele iudeilor?” (Mt 27,11). În realitate aceste procese nu au mai fost niciodată închise, căci până şi astăzi sunt deschise, iar in judecată sunt chemaţi mereu urmaşii lui Isus.
Să răspundem la aceste întrebări, cu o credinţă fermă: Tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu! Tu eşti regele iudeilor: a iudeilor şi a tuturor popoarelor lumii! Fraţilor, în mod spiritual la picioarele crucii lui Cristos, vrem astăzi să ne reînnoim cu cea mai mare convingere şi iubire credinţa noastră: acest om suferind şi răstignit pe care noi îl vedem este Fiul Unul Născut a lui Dumnezeu, unicul mântuitor al lumii. În umanitatea sa sfâşiată de atâta suferinţă noi găsim razele cele mai puternice şi binefăcătoare ale lui Dumnezeu: ale acelui Dumnezeu care este infinit în iubire. Dumnezeu este iubire, iar Crucea este semnul cel mai autentic al acestei iubiri.
Cineva scria aceste cuvinte: „În crucea ridicată pe Golgota se manifestă inima veşnică a Sfintei Treimi” (J. Moltman, Trinitatea şi împărăţia lui Dumnezeu, p. 41). Da, mare adevăr este această afirmaţie, căci „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unul născut, pentru ca oricine crede în el să nu piară, dar să aibă viaţa veşnică” (In 3,16). Nu ne rămâne decât să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru această iubire, în care noi ne găsim toată mângâierea şi speranţa mântuirii noastre. Amin.
pr. Cristian Blăjuţ
[13.04.2014]