Cineva a spus: „lumea e mică”. Într-adevăr, lumea devine mică atunci când se pune în faţa Creatorului ei şi pentru un moment realizează că nu poate trăi fără Dumnezeu, se strânge la poalele crucii şi în tăcere meditează la suferinţele lui Cristos. Şi noi cei din comunitatea catolică din Galaţi, în această zi de Vinerea Sfântă, am meditat la Pătimirea Domnului stând la picioarele crucii, pentru a auzi cele din urmă cuvinte ale lui Isus şi a păstra cu sfinţenie acest Testament spiritual al Mântuitorului.
Anul acesta am avut ocazia să ne lăsăm ajutaţi de meditaţiile pe care Arhiepiscopul de Campobasso-Boiano, Giancarlo Maria Bregantini le-a pregătit la cererea Papei Francisc pentru această zi. Redăm textul acestor meditaţii pe site-ul Parohiei noastre, în speranţa că ele vor fi reluate spre meditaţie şi vor deveni un punct de sprijin pentru toţi cei care trec prin momente deosebite în viaţa lor.
Introducere
„Cel care a văzut dă mărturie pentru ca şi voi să credeţi. Mărturia sa este adevărată şi el ştie că spune adevărul. De fapt, toate acestea s-au întâmplat ca să se împlinească acest cuvânt al Scripturii: «Nu-i veţi zdrobi nici un os». Şi în alt loc al Scripturii se spune: «Vor privi la cel pe care l-au străpuns»” (In 19,35-37).
Isuse, vrednic de iubire, ai urcat pe Golgota fără ezitare, împlinind iubirea, şi te-ai lăsat răstignit fără a te plânge. Umile Fiu al Mariei, ai luat asupra ta povara nopţii noastre pentru a ne arăta cu câtă lumină voiai să ne umpli inima. În durerile tale se află mântuirea noastră, prin lacrimile tale este zugrăvită „Ora” dezvăluirii iubirii gratuite a lui Dumnezeu. De şapte ori iertaţi, în ultimele tale suspine de Om între oameni, tu ne readuci pe toţi la inima Tatălui, ca să ne arăţi prin ultimele tale cuvinte, calea mântuirii pentru orice durere a noastră. Tu, Totul Întrupat, te nimiceşti pe Cruce, înţeles doar de Ea, mama, care „stătea” fidelă la picioarele ei. Setea ta este izvor de speranţă mereu aprinsă, mână întinsă şi pentru răufăcătorul căit care astăzi, graţie ţie, dulce Isuse, intră în paradis. Nouă, tuturor, Doamne Isuse cel răstignit dăruieşte-ne nesfârşita ta milostivire, parfum de Betania revărsat peste lume, geamăt de viaţă pentru omenire. Şi, în sfârşit, abandonaţi în mâinile Tatălui tău, deschide-ne poarta Vieţii care nu moare! Amin.
Staţiunea I
Isus este condamnat la moarte - Degetul îndreptat, care acuză
Celebrantul: Ne închinăm ţie, Cristoase, şi te binecuvântăm!
Toţi: Căci prin sfânta ta Cruce ai
răscumpărat lumea!
Celebrantul: „Pilat le-a vorbit din nou, pentru că voia să-l elibereze pe Isus. Dar ei urlau: «Răstigneşte-l! Răstigneşte-l!» Şi el, pentru a treia oară, le-a spus: «Dar ce rău a făcut acesta? Nu am găsit nimic în el ca să merite moartea. Aşadar, îl voi pedepsi şi apoi îl voi elibera». Dar ei insistau cu glas tare, cerând ca să fie răstignit; şi strigătele lor creşteau. Atunci Pilat a hotărât să le împlinească cererea. L-a eliberat pe cel care fusese aruncat în închisoare pentru revoltă şi omucidere şi pe care ei îl cereau şi l-a dat pe Isus să facă ce voiesc cu el” (Lc 23,20-25).
Lector 1: Un Pilat înfricoşat care nu caută adevărul, degetul îndreptat care acuză, şi strigătul mereu în creştere al mulţimii înverşunate, sunt primii paşi ai morţii lui Isus. Un miel nevinovat, al cărui sânge mântuie pe poporul său. Acel Isus care a trecut printre noi, vindecând şi binecuvântând, acum este condamnat la pedeapsa capitală. Nici un cuvânt de recunoştinţă din partea mulţimii, care îl alege în schimb pe Baraba. Pentru Pilat devine un caz care îl pune în încurcătură, îl dă pe mâinile mulţimii şi îşi spală mâinile, alipit cu totul de puterea sa. Îl predă pentru a fi răstignit! Nu vrea să mai ştie nimic despre el. Pentru el cazul este închis!
Condamnarea grăbită a lui Isus determină tot astfel să se adune acuzaţii facile, judecăţi superficiale între oameni, insinuări şi prejudecăţi care închid inima, şi înlesnesc o cultură rasistă de excludere şi de „eliminare” prin scrisori anonime şi oribile calomnii. Acuzaţi, sunt degrabă puşi pe prima pagină; dezvinovăţiţi, ajung pe ultima! Iar noi? Vom şti să avem o conştiinţă dreaptă şi responsabilă, transparentă, care să nu-i întoarcă niciodată spatele celui nevinovat, ci să se înscrie cu curaj în apărarea celor slabi, opunându-se nedreptăţii şi apărând pretutindeni încălcarea adevărului?
Tatăl nostru... RUGĂCIUNE: Doamne Isuse, există mâini care susţin şi există mâini care semnează condamnări nedrepte. Fă, ca susţinuţi de harul tău să nu eliminăm pe nimeni. Apără-ne de calomnii şi de minciună. Ajută-ne să căutăm întotdeauna adevărul şi să fim de partea celor slabi, capabili de a-i însoţi pe drumul lor. Dăruieşte lumina ta celor care, prin misiunea lor, trebuie să judece în tribunale, pentru ca ei să dea întotdeauna sentinţe drepte şi adevărate. Amin.
Staţiunea a II-a
Isus ia crucea pe umeri - Lemnul greu al crizei
Celebrantul: Ne închinăm ţie, Cristoase, şi te binecuvântăm!
Toţi: Căci prin sfânta ta Cruce ai
răscumpărat lumea!
Celebrantul: „Isus a purtat păcatele noastre în trupul său, pe lemnul crucii, pentru ca nemaitrăind pentru păcat, să trăim pentru dreptate, prin rănile lui aţi fost vindecaţi. Toţi rătăceaţi ca nişte oi, dar acum aţi fost conduşi la păstorul şi păzitorul sufletelor voastre” (1 Pt 2,24-25).
Lector 1: Acel lemn al crucii apăsa greu, pentru că pe el Isus purta păcatele noastre, ale tuturor. Se clătina sub acea povară, prea mare pentru un singur om (In 19,17).
Este şi povara tuturor nedreptăţilor care au produs criza economică, cu toate gravele sale consecinţe sociale: lipsuri, şomaj, concedieri, banul care guvernează în loc să slujească, speculaţia financiară, sinuciderile întreprinzătorilor, corupţia, cămătăria şi firme care părăsesc propria ţară. Aceasta este crucea apăsătoare a lumii muncii, nedreptatea pusă pe umerii muncitorilor. Isus o ia pe umerii săi, şi ne învaţă să nu mai trăim niciodată în nedreptate, ci cu ajutorul său să fim capabili să creăm punţi de solidaritate şi de speranţă, pentru a nu fi oi rătăcite sau pierdute în această criză.
De aceea să ne întoarcem la Cristos, Păstor şi Păzitor al sufletelor noastre. Să luptăm împreună pentru o muncă în folosul reciproc, învingând teama şi izolarea, recuperând respectul pentru politică, şi încercând să ieşim împreună din dificultăţi. Crucea va deveni mai uşoară, dacă va fi purtată împreună cu Isus, şi ridicată de toţi împreună, căci prin rănile lui – devenite plăgi – noi am fost vindecaţi (cf. 1 Pt 2,24).
Tatăl nostru... RUGĂCIUNE: Doamne Isuse, tot mai densă este noaptea noastră! Sărăcia capătă aspectul mizeriei. Nu avem pâine să dăm fiilor, şi plasele noastre sunt goale. Viitorul nostru este incert. Îngrijeşte-te de munca care lipseşte. Trezeşte în noi interesul viu pentru dreptate, încât viaţa pe care o ducem să nu fie târâtă, ci trăită cu demnitate! Amin.
Staţiunea a III-a
Isus cade întâia oară sub povara crucii - Fragilitatea care ne deschide la primire
Celebrantul: Ne închinăm ţie, Cristoase, şi te binecuvântăm!
Toţi: Căci prin sfânta ta Cruce ai
răscumpărat lumea!
Celebrantul: „Şi totuşi el purta durerile noastre şi era împovărat cu suferinţele noastre. Noi îl socoteam pedepsit, bătut şi înjosit de Dumnezeu. Dar el era străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care a căzut asupra lui ne-a adus nouă pacea şi rănile lui ne-au adus vindecarea” (Is 53,4-5).
Lector 1: Este un Isus fragil, foarte uman, ceea ce contemplăm cu uimire în această staţiune de o mare durere. Dar tocmai această cădere a sa, în praf, este aceea care ne descoperă şi mai mult nemărginita sa iubire. Este împins de mulţime, buimăcit de strigătele soldaţilor, ars de usturimea rănilor de la biciuire, plin de amărăciune sufletească pentru imensa ingratitudine umană. Şi cade. Cade la pământ! Dar în această cădere, în această cedare în faţa poverii şi a oboselii, Isus se face încă o dată Învăţătorul vieţii. Ne învaţă să acceptăm slăbiciunile noastre, să nu ne descurajăm pentru eşecurile noastre, să recunoaştem cu sinceritate limitele noastre: „Există în mine dorinţa binelui – spune Sfântul Paul – dar nu capacitatea de a-l realiza” (Rom 7,18).
Cu această putere interioară care vine de la Tatăl, Isus ne ajută să primim slăbiciunile celorlalţi; să nu fim cruzi cu cel care este căzut, să nu fim indiferenţi faţă de cel care cade. Şi ne dă forţa de a nu închide uşa celui care bate la poarta casei noastre, cerând adăpost, demnitate şi patrie. Conştienţi fiind de slăbiciunea noastră, vom primi între noi şi slăbiciunea celor străini, pentru ca ei să găsească siguranţă şi speranţă. De fapt, în apa murdară a ligheanului din Cenacol, adică în slăbiciunea noastră, se oglindeşte adevăratul chip al Dumnezeului nostru! De aceea, „orice duh care-l recunoaşte pe Isus Cristos venit în trup, este de la Dumnezeu” (1 In 4,2).
Tatăl nostru... RUGĂCIUNE: Doamne Isuse, care te-ai făcut umil pentru a răscumpăra slăbiciunile noastre, fă-ne capabili să intrăm într-o comuniune adevărată cu fraţii noştri mai săraci. Smulge-ne din inimă orice rădăcină de teamă şi de indiferenţă comodă, care ne împiedică să te recunoaştem în cei străini, pentru a da mărturie că Biserica ta este fără frontiere, o adevărată mamă pentru toţi! Amin.
Staţiunea a IV-a
Isus întâlneşte pe Maica sa îndurerată - Lacrimile solidarităţii
Celebrantul: Ne închinăm ţie, Cristoase, şi te binecuvântăm!
Toţi: Căci prin sfânta ta Cruce ai
răscumpărat lumea!
Celebrantul: „Simeon i-a binecuvântat şi i-a spus Mariei, mama sa: «Iată el este pus spre căderea şi spre ridicarea multora în Israel şi ca semn care va stârni împotrivire, iar ţie, o sabie îţi va străbate sufletul»” (Lc 2,34-35). „Plângeţi cu cei care plâng. Să aveţi aceleaşi sentimente unii faţă de alţi” (Rom 12,15-16).
Lector 1: Este plină de emoţii şi de lacrimi dureroase această întâlnire a lui Isus cu mama sa, Maria. În ea este exprimată forţa de neînvins a iubirii materne, care depăşeşte orice obstacol, şi care ştie să deschidă orice drum. Dar, încă şi mai vie, este privirea solidară a Mariei, care împărtăşeşte şi dăruieşte putere Fiului. Se umple de uimire inima noastră contemplând măreţia Mariei, care se face, tocmai ea, creatura, „aproapele” Dumnezeului ei şi pentru Domnul ei. Ea adună lacrimile tuturor mamelor pentru fiii lor plecaţi departe, pentru tinerii condamnaţi la moarte, masacraţi, sau plecaţi la război, în special copiii-soldaţi. Simţim aici plânsul sfâşietor al mamelor pentru fiii lor muribunzi, din cauza tumorilor produse de arderile deşeurilor toxice.
Lacrimi foarte amare! Împărtăşire solidară a durerii pentru fii! Mame care veghează în noapte cu luminile aprinse, neliniştite pentru tinerii doborâţi de lipsuri, sau înghiţiţi de droguri şi alcool, mai ales în nopţile de sâmbătă! În jurul Mariei nu vom fi niciodată un popor de orfani! Niciodată uitaţi. Asemenea Sfântului Juan Diego, Maria ne oferă şi nouă mângâierea consolării ei de mamă, şi ne spune: „Să nu se tulbure inima ta... Nu sunt aici eu, care sunt mama ta?” (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 286).
Tatăl nostru... RUGĂCIUNE: Bucură-te, Maica mea, dă-mi sfânta ta binecuvântare. Binecuvântează-mă pe mine şi toată casa mea. Binevoieşte să-i oferi lui Dumnezeu tot ce astăzi am făptuit sau pătimit, în unire cu meritele tale şi ale preasfântului tău Fiu. Mă ofer şi mă încredinţez pe mine însumi şi toate faptele mele spre slujirea ta, şi mă pun cu totul sub mantia ta. Dăruieşte-mi, Doamna mea, curăţia minţii şi a trupului şi fă, ca în această zi, eu să nu fac nimic care să-i displacă lui Dumnezeu. Ţi-o cer, în numele neprihănitei tale Zămisliri, şi a neatinsei tale feciorii. Amin. (Sf. Gaspar Bertoni)
Staţiunea a V-a
Simon din Cirene îl ajută pe Isus să-şi ducă Crucea - Mâna prietenoasă care alină
Celebrantul: Ne închinăm ţie, Cristoase, şi te binecuvântăm!
Toţi: Căci prin sfânta ta Cruce ai
răscumpărat lumea!
Celebrantul: „L-au constrâns să ducă crucea pe unul care trecea, un anume Simon din Cirene, care venea de la câmp, tatăl lui Alexandru şi Rufus” (Mc 15,21).
Lector 1: Din întâmplare, trece Simon din Cirene. Dar, pentru el, devine o întâlnire decisivă în viaţa sa. Se întorcea de la câmp. Om trudit şi cu vigoare. De aceea, a fost constrâns să ducă crucea lui Isus, condamnat la o moarte ruşinoasă (cf. Fil 2,8). Însă, lucru neaşteptat, acea întâlnire va avea o urmare decisivă şi vitală pentru el, îl va urma pe Isus, purtându-şi zi de zi crucea şi renunţând la sine (cf. Mt 16,24-25). De fapt, Simon este amintit de Marcu ca tatăl a doi creştini cunoscuţi în comunitatea de la Roma: Alexandru şi Rufus. Un tată care, desigur, a imprimat în inima fiilor puterea Crucii lui Isus. Pentru că viaţa ţinută prea strâns legată, mucezeşte şi se usucă. Dar dacă o oferi, ea înfloreşte şi se face spic de grâu pentru tine şi pentru întreaga comunitate!
În aceasta constă adevărata vindecare a egoismului nostru aflat mereu la pândă. Relaţia cu ceilalţi ne vindecă şi generează o fraternitate mistică, contemplativă, care ştie să privească valoarea sfântă a aproapelui, care ştie să descopere pe Dumnezeu în orice fiinţă omenească, care ştie să suporte loviturile vieţii, agăţându-se de iubirea lui Dumnezeu. Numai deschizându-mi inima la iubirea divină, sunt îndemnat să caut fericirea celorlalţi în numeroase gesturi de voluntariat: o noapte în spital, un împrumut fără dobândă, o lacrimă ştearsă în familie, o sinceră slujire gratuită, angajarea clarvăzătoare pentru binele comun, împărţirea pâinii şi a muncii cu aproapele, învingând astfel în noi orice formă de gelozie şi de invidie. Însuşi Isus ne aminteşte aceasta: „Tot ce aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi mai mici ai mei, mie mi-aţi făcut!” (Mt 25,40).
Tatăl nostru... RUGĂCIUNE: Doamne Isuse, în prietenul din Cirene vibrează inima Bisericii tale, care devine cămin de iubire pentru cei care au sete de tine. Ajutorul frăţesc este cheia pentru a trece împreună poarta Vieţii. Nu permite ca egoismul nostru să ne facă să trecem mai departe, dar ajută-ne să vărsăm uleiul consolării pe rănile celuilalt, pentru a deveni tovarăşi credincioşi de drum, fără să fugim şi să obosim vreodată în alegerea fraternităţii. Amin.
Staţiunea a VI-a
Veronica şterge faţa lui Isus cu o maramă - Duioşia feminină
Celebrantul: Ne închinăm ţie, Cristoase, şi te binecuvântăm!
Toţi: Căci prin sfânta ta Cruce ai
răscumpărat lumea!
Celebrantul: „Din partea ta îmi spune inima: «Căutaţi faţa mea». Eu caut, Doamne, faţa ta. Nu-ţi ascunde faţa de la mine, nu îndepărta cu mânie pe slujitorul tău; tu eşti ajutorul meu, nu mă respinge şi nu mă abandona, Dumnezeul mântuirii mele” (Ps 27,8-9).
Lector 1: Isus se târăşte gâfâind, dar lumina de pe chipul său rămâne intactă. Nu există ofensă care să se poată opune frumuseţii sale. Scuipăturile nu au întunecat-o, pălmuirile nu au reuşit să o stingă. Acel chip pare un rug arzând, care cu cât este mai chinuit, cu atât reuşeşte să răspândească o lumină mântuitoare. Cad lacrimi tăcute din ochii Învăţătorului. Duce povara abandonării. Şi, totuşi, Isus înaintează, nu se opreşte, nu se abate din drum. Înfruntă oprimarea. Este tulburat de cruzime, dar el ştie că moartea lui nu va fi zadarnică! Atunci, Isus, se opreşte în faţa unei femei, care îi vine în întâmpinare fără nicio ezitare. Este Veronica, o adevărată imagine feminină a duioşiei!
Domnul întrupează aici nevoia noastră de iubire gratuită, de a ne simţi iubiţi şi ocrotiţi, de gesturi de amabilitate şi de grijă. Mângâierile acestei creaturi se spală în sângele preţios al lui Isus, şi par să îndepărteze faptele de profanare pe care le-a primit în acele ceasuri de tortură. Veronica reuşeşte să-l atingă pe dulcele Isus, să-i simtă candoarea. Nu doar pentru a-l alina, dar şi pentru a participa la suferinţa lui. În Isus, se poate recunoaşte pe aproapele care are nevoie de consolare, cu acea atingere de duioşie prin care se ajunge la geamătul de durere al tuturor celor care astăzi nu primesc asistenţa, nici căldura compasiunii. Şi mor de singurătate.
Tatăl nostru... RUGĂCIUNE: Doamne Isuse, cât de mult apasă despărţirea de cei care gândeam că ne vor sta alături în zilele descurajării! Dar, tu învăluie-ne cu acea haină imprimată cu sângele tău preţios, vărsat de-a lungul drumului părăsirii, pe care tu ai pătimit pe nedrept. Fără tine nu avem şi nu putem dărui vreo alinare. Amin.
Staţiunea a VII-a
Isus cade a doua oară sub povara crucii - Spaima închisorii şi a torturii
Celebrantul: Ne închinăm ţie, Cristoase, şi te binecuvântăm!
Toţi: Căci prin sfânta ta Cruce ai
răscumpărat lumea!
Celebrantul: „M-au înconjurat ca nişte roiuri de albine: se sting ca un foc de spini; în numele Domnului, le-am nimicit. M-au îmbrâncit cu putere ca să cad, dar Domnul mi-a venit în ajutor. Domnul m-a pedepsit, da, m-a pedepsit, dar nu m-a lăsat pradă morţii” (Ps 118, II.12-13,18).
Lector 1: Cu adevărat, în Isus, se împlinesc vechile profeţii despre Slujitorul umil şi ascultător, care ia pe umerii săi toată istoria noastră de durere. Şi astfel Isus, împins înainte cu putere, se prăbuşeşte datorită ostenelii şi apăsării, încercuit, înconjurat de violenţă, de acum lipsit de putere. Tot mai singur, tot mai în întuneric! Cu trupul sfâşiat, cu oasele istovite. Recunoaştem în El amara experienţă a deţinuţilor din toate închisorile, cu toate contradicţiile sale inumane. Încercuiţi şi înconjuraţi, „îmbrânciţi cu putere ca să cadă”. Astăzi, închisoarea este ţinută încă prea departe, uitată, repudiată de societatea civilă. Există absurdităţi birocratice, tergiversări judiciare. Apoi ca o dublă pedeapsă este suprapopularea din carcere: este o agravare a suferinţei, o oprimare nedreaptă care macină trupul şi oasele. Unii – prea mulţi! – nu rezistă... Şi, atunci, când iese de acolo un frate de-al nostru, îl considerăm un „fost deţinut”, închizându-i astfel porţile răscumpărării sociale şi de om al muncii.
Dar, mai gravă, este practicarea torturii, din păcate încă răspândită în diferite părţi ale pământului în numeroase moduri. Aşa cum a fost şi pentru Isus: şi El a fost lovit, umilit de ceata de soldaţi, torturat cu coroana de spini, biciuit cu cruzime. Cât de adevărat simţim astăzi, în faţa acestei căderi, cuvântul lui Isus: „Am fost în închisoare şi aţi venit la mine” (Mt 25,36). În fiecare închisoare, alături de orice torturat, se află întotdeauna El, Cristos suferind, încarcerat şi torturat. Deşi dur încercaţi, El este ajutorul nostru, pentru a nu cădea pradă fricii. Ne ridicăm doar împreună cu El, susţinuţi de mâna frăţească a voluntarilor, şi susţinuţi de o societate civilă care recunoaşte multiplele nedreptăţi dintre zidurile unei închisori.
Tatăl nostru... RUGĂCIUNE: Doamne Isuse, o emoţie fără margini mă cuprinde, văzându-te căzând la pământ pentru mine. Nici un merit, doar o mulţime de păcate, de nepotriviri, de slăbiciuni. Câtă Iubire drept răspuns pentru o astfel de atitudine! În afara societăţii, ucişi de judecată, tu ne-ai binecuvântat întotdeauna. Ferice de noi, dacă astăzi suntem aici, la pământ cu Tine, răscumpăraţi de condamnare. Ajută-ne să nu fugim de responsabilităţile noastre, fă-ne să trăim cu umilinţa ta, feriţi de orice gest de atotputernicie, pentru a renaşte la o viaţă nouă, ca nişte făpturi create pentru Cer. Amin.
Staţiunea a VIII-a
Isus mângâie femeile din Ierusalim care plâng - Împărtăşire şi nu compătimire
Celebrantul: Ne închinăm ţie, Cristoase, şi te binecuvântăm!
Toţi: Căci prin sfânta ta Cruce ai
răscumpărat lumea!
Celebrantul: „Fiice ale Ierusalimului, nu mă plângeţi pe mine, ci pe voi vă plângeţi şi pe copiii voştri” (Lc 23,28).
Lector 2: Ca nişte făclii aprinse se prezintă figurile feminine, pe calea lungă a durerii. Femei de credinţă şi de curaj, care nu se lasă înfricoşate de gărzi, nici scandalizate de rănile Bunului Învăţător. Sunt gata să-l întâlnească şi să-l consoleze. Isus este aici, în faţa lor. Sunt unii care-l calcă în picioare, în timp ce El se prăbuşeşte la pământ epuizat. Însă femeile sunt acolo, gata să-i dăruiască acea suspinare caldă, pe care inima nu o poate opri. Ele îl privesc mai întâi de departe, dar apoi se apropie, aşa cum face orice prieten, orice frate sau soră, atunci când îşi dă seama de dificultăţile pe care le trăieşte persoana iubită.
Isus este cutremurat de plânsul lor amar, dar le îndeamnă să nu-şi mâhnească inima văzându-l maltratat, pentru a nu mai fi femei care plâng, ci femei care cred! Vrea o durere împărtăşită, şi nu o compătimire sterilă şi bocitoare. Nu mai vrea plângeri, ci doreşte voinţa de a renaşte, de a privi înainte, de a merge cu credinţă şi speranţă spre acea auroră de lumină, care va răsări şi mai orbitoare deasupra capului celor care merg îndreptându-se spre Dumnezeu. Să plângem pentru noi, dacă încă nu credem în acel Isus, care ne-a vestit Împărăţia mântuirii. Să plângem pentru păcatele noastre nemărturisite.
Să plângem încă pentru acei oameni, care îşi descarcă asupra femeilor violenţa pe care o au înlăuntrul lor. Să plângem pentru femeile ajunse sclave ale fricii şi ale exploatării. Nu ajunge să-şi bată pieptul şi să simtă compătimire. Isus este mai exigent. Femeile trebuie încurajate aşa cum a făcut El, trebuie iubite ca un dar de neatins pentru întreaga omenire. Pentru creşterea fiilor noştri în demnitate şi speranţă.
Tatăl nostru... RUGĂCIUNE: Doamne Isuse, opreşte mâna celui care loveşte femeia! Înalţă inima lor din adâncul disperării, când devin pradă violenţei. Fii alături în plânsul lor, atunci când sunt singure. Deschide inima noastră spre împărtăşirea oricărei dureri, cu sinceritate şi credinţă, dincolo de fireasca compătimire, pentru a deveni instrumentele unei libertăţi adevărate. Amin.
Staţiunea a IX-a
Isus cade a treia oară sub povara crucii - Învingerea nostalgiei nesănătoase
Celebrantul: Ne închinăm ţie, Cristoase, şi te binecuvântăm!
Toţi: Căci prin sfânta ta Cruce ai
răscumpărat lumea!
Celebrantul: „Cine ne va despărţi de iubirea lui Cristos? Oare necazul, sau strâmtoarea, sau persecuţia, sau foametea, sau lipsa de haine, sau primejdia, sau sabia? Dar în toate acestea noi suntem mai mult decât învingători prin cel care ne-a iubit!” (Rom 8,35-37).
Lector 2: Sfântul Paul înşiră încercările sale, dar ştie că mai înainte de el a trecut prin ele Isus, care pe calea Golgotei cade o dată, de două ori, de trei ori. Doborât de chinuri, de persecuţii, de sabie, oprimat pe lemnul crucii. Epuizat! Pare să spună, asemenea nouă în multele momente întunecate: Nu mai rezist! Este strigătul celor persecutaţi, al celor care mor, al bolnavilor terminali, al acelor apăsaţi de jug.
Dar, în Isus, este vizibilă şi forţa sa: „Dacă pedepseşte, va avea şi milă” (Lam 3,32). Ne arată că în necaz există mereu mângâierea sa, de a vedea un „dincolo” prin speranţă. Asemenea curăţirii copacilor, pe care Tatăl ceresc, cu înţelepciune, o face chiar şi asupra mlădiţelor care produc rod (cf. In 15,8), niciodată pentru eliminare, ci mereu pentru reînflorire. Ca o mamă căreia îi vine ceasul, este îngrijorată, geme, suferă când naşte. Dar ştie că sunt durerile unei vieţi noi, ale primăverii în floare, tocmai datorită acelei curăţiri.
Să ne ajute vederea lui Isus căzut la pământ, dar capabil să se ridice, să învingem neliniştea pe care teama zilei de mâine o imprimă inimii noastre, mai ales în acest timp de criză. Să depăşim nesănătoasa nostalgie a trecutului, comoditatea imobilismului, a lui „mereu s-a făcut aşa!” Acel Isus care se clatină şi cade, dar apoi se ridică, este certitudinea unei speranţe care, alimentată de o rugăciune intensă, ia naştere tocmai în mijlocul încercării şi nu după încercare, nici fără nicio încercare! Vom fi mai mult decât învingători, prin puterea iubirii sale!
Tatăl nostru... RUGĂCIUNE: Doamne Isuse, ridică, te rugăm, din ţărână pe cel nenorocit, scoate-i din gunoi pe cei săraci, pentru a-i aşeza alături de marii poporului, şi dă-le lor un tron de glorie. Rupe arcul celor puternici, şi umple-i de vigoare pe cei slabi, pentru că numai tu ne faci bogaţi tocmai prin sărăcia ta. Amin.
Staţiunea a X-a
Isus este dezbrăcat de hainele sale - Unitatea şi demnitatea
Celebrantul: Ne închinăm ţie, Cristoase, şi te binecuvântăm!
Toţi: Căci prin sfânta ta Cruce ai
răscumpărat lumea!
Celebrantul: „După ce l-au răstignit pe Isus, soldaţii au luat hainele şi le-au împărţit în patru, fiecărui ostaş câte o parte. Rămânea cămaşa; era o cămaşă fără cusătură, ţesută dintr-o bucată de sus până jos. Au zis deci între ei: «Să n-o rupem, ci să tragem la sorţi pentru ea, a cui să fie». Astfel s-a împlinit Scriptura care zice: «Au împărţit hainele mele între ei şi pentru cămaşa mea au tras la sorţi». Tocmai aceasta au făcut soldaţii” (In 19,23-24).
Lector 2: Nici măcar o bucăţică de cârpă n-au lăsat ca să acopere trupul lui Isus. L-au despuiat de tot. Nu avea nici mantie, nici cămaşa, nicio altă haină. L-au despuiat ca un act de extremă umilinţă. Ceea ce îl acoperea era doar sângele care ieşea şuvoi din rănile sale deschise. Cămaşa a rămas intactă, simbol al unităţii Bisericii, o unitate care trebuie regăsită pe o cale plină de răbdare, printr-o pace elaborată, construită zi de zi într-o ţesătură refăcută cu firele de aur ale fraternităţii, prin reconciliere şi prin iertarea reciprocă.
În Isus cel nevinovat, despuiat şi torturat, recunoaştem demnitatea călcată în picioare a tuturor nevinovaţilor, în special a celor mici. Dumnezeu nu s-a opus ca trupul său despuiat să fie expus pe cruce. A făcut aceasta pentru a răscumpăra orice abuz acoperit pe nedrept, şi să demonstreze că El, Dumnezeu, este irevocabil şi fără jumătăţi de măsură de partea victimelor.
Tatăl nostru... RUGĂCIUNE: Doamne Isuse, vrem să redevenim nevinovaţi precum copiii, ca să putem intra în împărăţia cerurilor, curăţiţi de mizeriile noastre şi de idolii noştri. Înlătură din pieptul nostru inima de piatră a separărilor, care fac puţin credibilă Biserica ta. Dăruieşte-ne o inimă nouă şi un duh nou, ca să trăim după poruncile tale, ca să păstrăm şi să punem în practică legile tale. Amin.
Staţiunea a XI-a
Isus este răstignit pe cruce - La patul bolnavilor
Celebrantul: Ne închinăm ţie, Cristoase, şi te binecuvântăm!
Toţi: Căci prin sfânta ta Cruce ai
răscumpărat lumea!
Celebrantul: „După ce l-au răstignit, şi-au împărţit între ei hainele lui, trăgând la sorţi pentru ele, care ce să ia. Când l-au răstignit era ora nouă. Deasupra era scris motivul condamnării: «Regele iudeilor». Şi, împreună cu el au răstignit doi tâlhari: unul la dreapta şi altul la stânga. Astfel s-a împlinit Scriptura care zice: «Cu cei fărădelege a fost pus alături»” (Mc 15,24-28).
Lector 2: Şi l-au răstignit! Pedeapsa celor infami, a trădătorilor, a sclavilor răzvrătiţi. Aceasta este condamnarea rezervată Domnului nostru Isus: cuie grosolane, durere teribilă, suferinţa sfâşietoare a mamei, înjosirea de a fi fost pus alături de doi tâlhari, hainele împărţite ca pradă între soldaţi, batjocurile crude ale trecătorilor: „Pe alţii i-a salvat, iar pe sine nu se poate salva! Să se coboare acum de pe cruce şi vom crede în el” (Mt 27,42). Şi l-au răstignit! Isus nu coboară, nu părăseşte crucea. Rămâne ascultător până la capăt faţă de voinţa Tatălui. Iubeşte şi iartă.
Şi, astăzi, asemenea lui Isus, mulţi dintre fraţii şi surorile noastre sunt pironiţi pe un pat de durere, în spitale, în azile, în familiile noastre. Este timpul încercării, în zile amare pline de singurătate şi chiar de disperare: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit” (Mt 27,46). Mâna noastră să nu fie niciodată pentru a străpunge, ci întotdeauna pentru a-i apropia, a-i consola, şi pentru a-i însoţi pe cei bolnavi, ajutându-i să se ridice din patul lor de durere. Boala nu cere voie. Vine întotdeauna pe neaşteptate. Uneori tulbură, limitează orizontul, pune la grea încercare speranţa. Este amară ca fierea. Numai dacă găsim lângă noi pe cineva care să ne asculte, care să ne stea alături, să se aşeze pe patul nostru... atunci boala poate deveni o adevărată şcoală de înţelepciune, o întâlnire cu Dumnezeu cel Răbdător. Atunci, când cineva ia asupra sa infirmităţile noastre din iubire, chiar şi noaptea durerii se deschide la lumina pascală a lui Cristos cel răstignit şi înviat. Ceea ce omeneşte este o condamnare, se poate transforma într-o ofrandă de mântuire spre binele comunităţilor şi al familiilor noastre.
Tatăl nostru... RUGĂCIUNE: Doamne Isuse, nu sta departe de mine, aşează-te pe patul meu de durere şi mă însoţeşte. Nu mă lăsa singur, întinde-ţi mâna şi mă ridică! Eu cred că Tu eşti Iubirea, şi cred că voinţa ta este expresia Iubirii tale, de aceea mă încredinţez voinţei tale, pentru că am încredere în Iubirea ta. Amin
Staţiunea a XII-a
Isus moare pe cruce - Geamătul celor şapte cuvinte
Celebrantul: Ne închinăm ţie, Cristoase, şi te binecuvântăm!
Toţi: Căci prin sfânta ta Cruce ai
răscumpărat lumea!
Celebrantul: „După aceea, ştiind Isus că toate s-au săvârşit, pentru ca Scriptura să se împlinească până la sfârşit, a spus: «Mi-e sete!». Era acolo un vas plin de oţet, i l-au apropiat de gură. După ce a luat oţetul, Isus a spus: «Totul s-a împlinit!». Apoi, plecându-şi capul, şi-a dat duhul” (In 19,28-30).
Lector 2: Cele şapte cuvinte ale lui Isus pe cruce sunt o capodoperă de speranţă. Isus, încet, cu paşi care sunt şi ai noştri, străbate tot întunericul nopţii, pentru a se abandona încrezător în braţele Tatălui. Este geamătul celor care mor, strigătul celor disperaţi, implorarea celor înfrânţi. Este Isus!
„Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” (Mt 27,46). Este strigătul lui Iob, al fiecărui om lovit de nenorocire. Iar Dumnezeu tace. Tace, pentru că răspunsul său este acolo, pe cruce: este El, Isus, răspunsul lui Dumnezeu, Cuvântul veşnic întrupat din iubire.
„Aminteşte-ţi de mine...” (Lc 23,42). Implorarea de frate a răufăcătorului, devenit tovarăş de durere, pătrunde în inima lui Isus, care simte în ea ecoul propriei sale dureri. Şi Isus ascultă acea implorare: „Astăzi vei fi cu mine în paradis”. Întotdeauna ne mântuie durerea celuilalt, pentru că ne face să ieşim din noi înşine.
„Femeie, iată-l pe fiul tău...” (In 19,26). Dar acolo este Mama sa, Maria, care împreună cu Ioan stătea sub cruce, pentru a-i alunga teama. O înlocuieşte, cu duioşie şi speranţă. Isus nu se mai simte singur. La fel şi pentru noi, dacă alături de patul durerii se află cel care ne iubeşte! Cu fidelitate. Până la capăt.
„Mi-e sete” (In 19,28). Aşa cum copilul cere de băut mamei, la fel bolnavul ars de febră... Setea lui Isus este setea tuturor celor însetaţi de viaţă, de libertate, de dreptate. Şi mai există setea celui mai mare însetat, Dumnezeu, căruia nesfârşit mai mult decât nouă, îi este sete de mântuirea noastră.
„Totul s-a împlinit” (In 19,30). Totul: fiecare cuvânt, fiecare gest, fiecare profeţie, fiecare moment din viaţa lui Isus. Tapiseria este completă. Miile de culori ale iubirii strălucesc de atâta frumuseţe. Nimic nu a fost irosit. Nimic nu a fost aruncat. Totul a devenit iubire. Totul s-a împlinit pentru mine şi pentru tine! Şi atunci, chiar şi moartea are un sens!
„Tată, iartă-i că nu ştiu ce fac” (Lc 23,34). Acum, ca un erou, Isus iese din teama morţii. Pentru că, dacă trăim o iubire fără recompensă, totul este viaţă. Iertarea reînnoieşte, vindecă, transformă şi consolează! Creează un popor nou. Opreşte războaiele.
„Tată, în mâinile tale încredinţez sufletul meu” (Lc 23,46). Nu mai există disperarea neantului. Ci încredere deplină în mâinile sale de Tată, aşezare în inima lui. Pentru că, în Dumnezeu, orice parte se compune, în cele din urmă, în unitate.
Tatăl nostru... RUGĂCIUNE: O Dumnezeule, care prin pătimirea lui Cristos, Domnul nostru, ne-ai eliberat de moarte, moştenire a vechiului păcat, transmisă întregii specii omeneşti, reînnoieşte-ne după chipul Fiului tău, şi după cum am purtat în noi, prin naşterea noastră, chipul omului pământesc, la fel, prin lucrarea Duhului tău, fă să purtăm chipul omului ceresc. Prin Cristos, Domnul nostru, amin.
Staţiunea a XIII-a
Isus este luat jos de pe cruce - Iubirea este mai puternică decât moartea
Celebrantul: Ne închinăm ţie, Cristoase, şi te binecuvântăm!
Toţi: Căci prin sfânta ta Cruce ai
răscumpărat lumea!
Celebrantul: „Când s-a înserat, a venit un om bogat din Arimateea, cu numele de Iosif, care era şi el ucenic al lui Isus. El s-a dus la Pilat şi a cerut trupul lui Isus. Atunci Pilat a poruncit să-i fie dat” (Mt 27,57-58).
Lector 2: Înainte de a fi pus în mormânt, Isus este, în sfârşit, încredinţat Mamei sale. Este icoana unei inimi sfâşiate, care ne spune că moartea nu poate împiedica ultimul sărut al mamei pentru fiul său. Aplecată peste trupul lui Isus, Maria îl strânge într-o îmbrăţişare totală. Această icoană este numită simplu „Pietà”. Este sfâşietoare, dar ea ne arată că moartea nu poate înfrânge iubirea. Pentru că iubirea este mai tare decât moartea! Iubirea curată dăinuie. A venit seara. Lupta este câştigată. Iubirea nu a fost înfrântă. Cine este gata să-şi sacrifice viaţa pentru Cristos, o va regăsi. Transfigurată, dincolo de moarte.
Lacrimi şi sânge sunt amestecate în această încredinţare tragică. La fel ca viaţa în familiile noastre care, uneori, este copleşită de pierderi neaşteptate şi dureroase, ce lasă un gol de neumplut, mai ales când este vorba de moartea unui fiu. Aşadar, Pietà înseamnă să devenim aproapele fraţilor noştri, care sunt în doliu şi nu-şi găsesc liniştea. Este o adevărată caritate să ne îngrijim de cel care suferă în trupul rănit, cu mintea deprimată, cu sufletul disperat. A iubi până la sfârşit este învăţătura supremă lăsată nouă de Isus şi de Maria. Este cotidiana misiune fraternă de consolare, care ne este încredinţată de această îmbrăţişare fidelă, dintre Isus cel mort şi Mama sa Îndurerată.
Tatăl nostru... RUGĂCIUNE: O Fecioară Îndurerată, tu ne arăţi în sanctuarele noastre chipul tău de lumină, în timp ce cu ochii îndreptaţi spre cer, şi cu braţele întinse, oferi Tatălui, ca semn de dar sacerdotal, victima răscumpărătoare a Fiului tău Isus. Dezvăluie-ne duioşia ultimei fidele îmbrăţişări, şi dăruieşte-ne materna ta consolare, pentru ca durerea zilnică să nu întrerupă niciodată speranţa vieţii dincolo de moarte. Amin.
Staţiunea a XIV-a
Isus este înmormântat - Noua grădină
Celebrantul: Ne închinăm ţie, Cristoase, şi te binecuvântăm!
Toţi: Căci prin sfânta ta Cruce ai
răscumpărat lumea!
Celebrantul: „În apropierea locului unde fusese răstignit Isus era o grădină şi în grădină un mormânt nou, în care nu mai fusese nimeni aşezat. Din cauză că începea sărbătoarea iudeilor şi pentru că mormântul era aproape, l-au pus pe Isus acolo” (In 19,41-42).
Lector 2: Acea grădină în care se află mormântul, unde a fost îngropat Isus, aminteşte de o altă grădină: aceea a Edenului. Grădină care, din cauza neascultării, şi-a pierdut frumuseţea şi a devenit dezolantă, un loc de moarte şi nu de viaţă. Ramurile sălbatice care ne împiedică să inspirăm voinţa lui Dumnezeu, cum ar fi alipirea de bani, mândria, irosirea vieţii, trebuie acum tăiate şi altoite pe lemnul Crucii. Ea devine noua grădină: crucea plantată în pământ! De sus, din cer, Isus va putea de acum să readucă totul la viaţă. Odată reîntors din abisurile iadului, unde Satana a închis un mare număr de suflete, va începe reînnoirea tuturor lucrurilor. Acel mormânt reprezintă sfârşitul omului vechi. La fel ca şi pentru Isus, Dumnezeu nu a îngăduit nici pentru noi, fiii săi, să fim pedepsiţi cu moartea veşnică. Prin moartea lui Cristos cad toate tronurile răului, bazate pe lăcomie şi pe împietrirea inimii.
Moartea ne dezarmează, ne face să înţelegem că suntem expuşi doar la o existenţă pământească, care are un sfârşit. Însă, în faţa acelui trup al lui Isus, depus în mormânt, ne dăm seama cine suntem. Creaturi care, pentru a nu muri, au nevoie de Creatorul lor. Liniştea care învăluie acea grădină, ne îngăduie să ascultăm susurul unei adieri uşoare: „Eu sunt cel Viu şi sunt cu voi” (cf. Ex 3,14). Vălul templului s-a sfâşiat. În sfârşit, vedem faţa Domnului nostru. Şi cunoaştem din plin numele său: milostivire şi fidelitate, pentru a nu rămâne niciodată tulburaţi nici chiar în faţa morţii, pentru că Fiul lui Dumnezeu a fost liber în mijlocul celor morţi (cf. Ps 88,6).
Tatăl nostru... RUGĂCIUNE: Păzeşte-mă Dumnezeule, în tine mă încred. Tu eşti partea mea de moştenire şi cupa mea cu sorţi, în mâinile tale este viaţa mea, te pun mereu în faţa mea, ca Domn al meu, dacă stai la dreapta mea, nu mă clatin. De aceea, inima mea se bucură şi sufletul meu tresaltă, ba chiar şi trupul meu se va odihni în speranţă. Nu vei lăsa viaţa mea în locuinţa morţilor, nici nu vei lăsa ca slujitorul tău să vadă putrezirea. Tu îmi vei arăta cărarea vieţii, în faţa ta sunt bucurii nespuse şi desfătări veşnice la dreapta ta. Amin.
V. Domnul să fie cu voi.
R. Şi cu duhul tău.
V. Dumnezeu, Părintele îndurărilor, care prin pătimirea Fiului său unul-născut, v-a dat pildă de iubire,
să vă dea harul ca slujind lui Dumnezeu şi oamenilor, să primiţi darul negrăit al binecuvântării sale.
R. Amin.
V. Voi, care sunteţi pătrunşi de credinţa că prin moartea vremelnică a lui Cristos, aţi fost izbăviţi de
moartea veşnică, să primiţi de la el darul vieţii fără de sfârşit.
R. Amin.
V. Voi, care urmaţi exemplul de umilinţă al lui Cristos, să ajungeţi părtaşi de învierea lui.
R.
Amin.
V. Şi binecuvântarea lui Dumnezeu atotputernicul, a Tatălui, şi a Fiului, şi a Sfântului Duh, să coboare
asupra voastră şi să rămână pururea cu voi.
R. Amin.
[19.04.2014]