Preaiubiţilor,
„Cristos a înviat!”. Aceasta este vestea ce a răsunat în timpul privegherii pascale pe care am celebrat-o noaptea trecută. Este vestea care din vremea apostolilor a trecut veac după veac, prin generaţiile de creştini şi a ajuns până la noi, de Paşti, în anul 2014.
Pe această veste, ca pe o temelie, stă întreaga noastră viaţă creştină, pentru că – aşa cum scrie Sf. Paul – dacă Cristos nu a înviat, deşartă ar fi credinţa noastră şi noi am fi nişte oameni dezamăgiţi care cred într-un... mort (cf. 1Cor 15,14-19).
Aş vrea să mă opresc asupra adverbului „adevărat”. Da, învierea lui Cristos este o realitate concretă, o realitate care dă fundament, susţine şi dă o garanţie vieţii noastre de persoane credincioase. Învierea lui Cristos nu este o poveste, nu este o legendă, o naraţiune sau o teorie filozofică elaborată pentru a ne aduce un pic de mângâiere pentru toate fricile noastre în faţa morţii. Nu este un mit, o idee abstractă sau un simbol simplu al vieţii care se reînnoieşte.
Iubiţi credincioşi, în această zi, în calitate de păstor eu simt nevoia de a vă vesti – prin puterea mandatului pe care l-am primit şi susţinut de credinţa proprie – că Isus Cristos a înviat şi să vă asigur ca El este o persoană vie care atinge în mod radical istoria tuturor şi a fiecăruia în parte, că este „realitatea” originală şi indiscutabilă pe care se fondează credinţa şi trăirea noastră.
Însă trebuie să ne întrebăm: pe ce anume se sprijină credinţa noastră în Cristos cel înviat? Răspunsul ne vine din lecturile pe care Liturgia de astăzi ni le propune. Înainte de toate, în pasajul luat din Cartea Faptele Apostolilor, Sfântul Petru ne spune: „Noi suntem martori la tot ceea ce a făcut el în ţara iudeilor şi în Ierusalim; ei l-au omorât, atârnându-l pe lemnul crucii. Dar Dumnezeu l-a înviat a treia zi şi i-a îngăduit să se arate, nu la tot poporul, ci martorilor orânduiţi de Dumnezeu, nouă care am mâncat şi am băut cu el, după ce a înviat din morţi” (Fap 10,39-41). O mărturie autentică!
Dar nu numai Petru dă mărturie despre învierea lui Isus, ci şi Sfântul Paul care, scriind creştinilor din Corint, face ca mărturia sa despre Isus cel mort şi înviat să ajungă până la noi: „V-am transmis, în primul rând, ceea ce am primit şi eu: Cristos a murit pentru păcatele noastre, a fost înmormântat şi a înviat a treia zi, după Scripturi. Şi i s-a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece, după aceea s-a arătat la peste cinci sute de fraţi dintr-o dată, dintre care cei mai mulţi au rămas până acum, iar unii dintre ei au murit. După aceea, i s-a arătat lui Iacob şi apoi tuturor apostolilor. Ultimului dintre toţi, ca unui născut înainte de vreme, mi s-a arătat şi mie” (1Cor 15,3-8).
Aşadar, noi credem în Cristos înviat pentru că, pe deplin, considerăm credibile mărturiile apostolilor şi ale primilor creştini; noi credem pentru că mai înainte de noi, mii de generaţii de creştini au primit mărturia apostolilor şi au făcut din învierea lui Cristos fundamentul de necontestat al existenţei lor. Da, mărturii credibile care ne conduc la singura posibilitate de a alege înaintea veştii extraordinare că „Isus a înviat”: alegerea aceasta ori o refuzăm, considerând-o un mit şi o poveste, şi atunci nu schimbă cu nimic viaţa noastră, ori o acceptăm drept credinţă, şi atunci viaţa noastră se schimbă în totalitate, criteriile noastre de a gândi se reînnoiesc, perspectivele se răstoarnă, exact ca piatra care închidea mormântul lui Cristos şi care în dimineaţa Paştelui a fost răsturnată.
Un exemplu concret şi precis de felul cum trebuie să se schimbe viaţa unui om atunci când îl întâlneşte pe Cristos cel înviat ni-l oferă Evanghelia după Ioan, din care s-a citit la Liturghia de azi, prezentându-ne figura Mariei Magdalena (cf. In 20,11-18).
La începutul pasajului evanghelic această femeie este tristă şi resemnată: se găseşte în locul unde l-au pus pe Domnul, este înaintea mormântului, intră acolo şi îl găseşte gol şi atunci este complet dezamăgită. „L-au luat pe Domnul meu”, continuă să repete. La suferinţă se adaugă suferinţa: îl văzuse murind pe Calvar, şi acum nu-i mai găseşte nici măcar trupul, trupul pe care voia să-l onoreze cu balsamuri şi parfumuri. Este mirată: „nu ştiu unde l-au pus”.
Situaţia iniţială în care se află Maria Magdalena este simbolul situaţiei oarecum a fiecărui om din toate timpurile, atunci când are proasta pretenţie de a trăi fără Cristos cel înviat sau vrea să trăiască independent de Cristos: oricâte eforturi ar face omul pentru a face ca viaţa să fie mai frumoasă şi plină de bunăstare, oricât ar căuta să construiască aici pe pământ o fericire de care să se bucure, de cele mai multe ori toate acestea sunt spulberate de întâmplările vieţii. Şi cu toate acestea, ultimul său destin rămâne numai moartea.
Continuând descrierea, evanghelistul ne-o prezintă pe Maria Magdalena care îi vede pe îngeri, care o întrebă motivul pentru care plânge, şi apoi îl vede pe Domnul cel înviat. Da, îl vede, dar încă nu reuşeşte să-l recunoască. Cade în echivocul de a-l confunda cu grădinarul care îi pune această întrebare: „Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi?”.
Aceasta este o întrebare pe care noi trebuie să o înţelegem concret, nu ca pe o întrebare banală, ca o întrebare firească. Aceasta este întrebarea cea mai decisivă pe care cineva i-a pus-o Mariei Magdalena în toată viaţa ei, dar care devine şi întrebarea pe care noi trebuie să ne-o punem, dacă vrem să dăm un sens vieţii noastre. Prin această întrebare, Domnul Isus ne-ar întreba pe fiecare dintre noi, în această zi de Paşte: „Care este motivul pentru care tu plângi, sau mai exact care sunt suferinţele tale? Ce anume îţi apasă viaţa? Care sunt neajunsurile cele mai profunde care îţi agită inima ta? Ce anume, sau mai bine zis, pe cine doreşti cu adevărat în viaţa ta? Încotro este îndreptată existenţa ta? Spre ce anume te îndrepţi? Care sunt proiectele tale de viitor? Într-un cuvânt: Pe cine cauţi? Dumnezeul cel viu ocupă spaţiu în mod real în existenţa ta? Pentru tine Cristos cel înviat este o persoană vie şi prezentă în viaţa ta sau e un mort care aparţine trecutului?”.
Aşa cum s-a întâmplat cu Maria Magdalena, la fel se întâmplă şi cu noi care, deşi suntem credincioşi, uneori recunoaştem cu dificultate prezenţa celui Înviat: oboselile, încercările, poverile, suferinţele, dramele vieţii, toate acestea ne împiedică să-l vedem pe Cristos înviat care stă înaintea noastră. Dar oare nu tocmai în aceste momente ar trebui să ne punem întrebarea fundamentală asupra sensului şi valorii vieţii noastre? Asupra locului pe care Dumnezeu îl ocupă în existenţa noastră? Oare cum de nu simţim noi nevoia de a reintra în noi înşine, de a ne lăsa provocaţi de întrebare, a căuta cu mai mare claritate, a încerca cu mai mult curaj să dăm un sens felului în care trăim, suferim şi murim?
Şi iată că ajungem, după descrierea evanghelică, la momentul decisiv: acela în care Maria Magdalena îl recunoaşte pe Isus Înviat. Este momentul în care Isus o cheamă pe nume, arătându-i în felul acesta că o cunoaşte în profunzimea inimii. Numele, după cultura antică, se identifică cu persoana, şi în felul acesta a cunoaşte numele unei persoane înseamnă a-i împărtăşi viaţa. Tocmai acesta este momentul magic, decisiv pentru Maria Magdalena: ea descoperă că este cunoscută şi iubită, descoperă o surpriză mare şi o bucurie extraordinară, aceea că în realitate nu era ea care căuta trupul lui Isus, dar era Domnul cel înviat care o caută pe ea. Numai în acest moment, Maria Magdalena îl recunoaşte pe Domnul, îl descoperă din nou, îl îmbrăţişează, îl ţine strâns şi ar dori să nu-l mai lase să plece.
Aventura Mariei este şi aventura noastră, a celor de astăzi: Domnul înviat, şi încă o dată şi cu o putere deosebită, ne cheamă pe fiecare dintre noi pe nume, demonstrându-ne că ne cunoaşte şi ne iubeşte, că doreşte să ne întâlnească, că vrea să intre în vorbă cu noi; este El, Cristos cel înviat, singurul care poate să dea un răspuns la toate întrebările noastre cele mai radicale.
Pentru aceasta întâlnirea cu Cel Înviat are mereu ceva care ne contrariază: ne schimbă viaţa în totalitate. Aşa s-a întâmplat cu Maria Magdalena: dacă la începutul descrierii evanghelice era o femeie întristată şi în lacrimi, înaintea unui mormânt gol, întâlnirea cu Cristos o face un apostol, prima dintre apostoli, deoarece ea este aceea care duce vestea învierii discipolilor care încă se aflau baricadaţi în Cenacol.
Vestea este aceasta: „L-am văzut pe Domnul!”. Şi pentru noi, începând cu acest Paşte, adică cu această întâlnire cu Domnul, trebuie să ne schimbe viaţa. Şi noi suntem chemaţi să devenim „apostoli”, vestitori ai noutăţii pe care o aduce Paştele. E adevărat, că noi nu vom putea să repetăm „ad litteram” cuvintele Mariei Magdalena, pentru că noi nu l-am văzut pe Domnul înviat cu ochii trupeşti. Însă putem spune că am experimentat real puterea transformatoare a harului său, a cuvântului său, a sacramentelor sale; şi noi putem spune că am experimentat că totul se schimbă în viaţa noastră, dacă primim Evanghelia, care nu este cuvântul unui mort, dar al lui Dumnezeu cel viu! Şi noi trebuie să mergem şi să le spunem fraţilor noştri, contemporanilor noştri, lumii noastre – tot mai lipsite de speranţă şi de perspective pozitive şi mereu încătuşată de relele sale, de crizele şi disperarea sa – că Isus Cristos înviat a învins moartea, a învins răul în orice formă ar fi el – şi mai ales a învins păcatul – dăruindu-ne posibilitatea unei vieţi noi aici pe pământ şi viaţa veşnică care nu va cunoaşte apus.
Noi, care ne simţim chemaţi pe nume de Isus cel înviat, avem obligaţia morală să-i chemăm pe nume, adică să redăm demnitatea şi încrederea tuturor persoanelor umilite, uitate, marginalizate, bolnave, abandonate...
Preaiubiţilor, Paştele trebuie să fie pentru noi cei care credem în Cristos cel înviat şi în Evanghelia sa, nu atât un timp al cuvintelor care vorbesc despre înviere, ci mai degrabă un timp al faptelor. Faptele trebuie să fie acelea care arată lumii o Evanghelie care nu este o simplă povestire despre ceea ce s-a petrecut în trecut, dar o mărturie vie că întâlnirea cu Cristos, răstignit şi înviat, continuă să aprindă viaţa noastră, şi că în urma aceastei întâlniri viaţa noastră se schimbă, devine viaţă plină de Cristos, o viaţă plină de speranţă, de frumuseţe, de bunătate.
Să ne ajute Cristos cel înviat să trăim ca oameni noi, înnoiţi prin puterea Duhului Sfânt, care să facă din noi martori ai învierii lui Cristos, oameni care cred în învierea personală. Dorindu-vă un Paşte Binecuvântat, vă îmbrăţişăm pe toţi şi pe fiecare în parte, spunându-vă din tot sufletul: Cristos a înviat!
pr. Cristian Blăjuţ
[20.04.2014]