Nimeni nu trebuie să aibă teamă de „semne” ale timpului, care determină rapide schimbări ale mersului, şi conduc uneori la profunde şi radicale transformări personale, sociale şi de credinţă. De un asemenea semn vorbim, când ne referim la personalitatea Papei Ioan al XXIII-lea.
Cine era Papa Ioan al XXIII-lea? Cum l-am putea defini în termeni lipsiţi de echivoc? Documente aflate la îndemâna noastră, totul ne determină să putem afirma că el a fost un preot evanghelic, umil, milostiv; a avut o conştiinţă dreaptă şi fermă; a fost simplu şi prudent, corect şi curajos. Nimic din existenţa sa nu a rămas în umbră; el a vorbit şi a scris despre sine cu o mare „detaşare”, într-o perfectă libertate interioară şi cu o sinceră modestie; a comunicat gânduri, sentimente şi impresii prin mii de scrisori; a purtat discuţii, fără oprelişti, cu persoane de orice vârstă, de orice categorie socială, educaţie şi cultură, religie şi ideologie. Este greu de întâlnit o altă persoană atât de deschisă şi de transparentă, cum era aceea a Papei Ioan, incapabilă de vreun artificiu retoric sau tactic, de vreo restricţie sau rezervă de spirit.
Martori ale celor întreprinse în calitate de episcop al Romei, primat al Italiei, păstor al Bisericii universale, tată al săracilor şi al celor sărmani; pătrunşi încă tot mai mult de lumina, care în mod de-a dreptul imprevizibil, iar pentru unii tulburător, a rămas la fel de aprinsă, şi rămâne fără încetare transmisă tot mai strălucitor după moartea sa, putem afirma, fără drept de apel, că el a fost un adevărat şi extraordinar „semn al timpului”, dăruit de Dumnezeu oamenilor de multe ori tentaţi de sfidare, orgoliu şi de nihilism sceptic. El şi-a exercitat misiunea sa de semn, făcându-se disponibil acţiunii Duhului, gata de a-i primi suflul, fără a se uita nici la vârstă, nici la boală; asumându-şi riscul ca răspuns la chemarea lui Cristos de a arunca încă o dată năvodul spre larg, cu acea aşa-zisă „imprudenţă”, pe care divinul Învăţător nu numai că nu o reproşează, dar chiar o pretinde de la Petru!
La mişcarea spontană şi de nestăvilit de simpatie şi devotament, mişcare prevestitoare de dezvoltări benefice, trebuie dată o cuvenită semnificaţie şi orientare, însuşindu-ne lecţiile pe care acest papă le-a împărtăşit fiecăruia dintre noi: moartea sa glorioasă; caracterul eminent al slujirii sale pastorale, stilul autentic evanghelic al învăţăturii sale, itinerariul curajos şi luminos al Conciliului şi al întâlnirilor ecumenice.
A învăţat să nu ne temem şi să iubim moartea, înfrumuseţând-o şi făcând-o atractivă, înlăturându-i orice caracter funebru, ne-a îndemnat să recunoaştem că gândul morţii este bun, pentru că îl face pe om să se detaşeze de el însuşi şi de condiţiile omeneşti, liber şi senin.
A învăţat „să ieşim din casă”, nu numai pentru a face bine cu generozitate fraţilor – sau pentru a pretinde „să-i luminăm” de sus mereu şi oricum – dar şi pentru a ne pune cu umilinţă în dialog şi ascultare, gata de a primi un ajutor şi un sfat. Păstorul este, de altfel, în slujba oilor; prin urmare, fără turmă, nu ar mai fi păstor, ci un anahoret solitar. A ajutat să înţelegem că nimeni nu trebuie să se considere unic, indispensabil, excepţional. Nu va fi uitată o expresie fericită, atribuită papei Ioan: „Eu sunt ca un sac gol, pe care îl umple harul lui Dumnezeu”.
În calitate de papă ecumenic, papă al enciclicei „Pacem in Terris” – document care aşază pacea veritabilă pe pilaştrii adevărului, libertăţii, dreptăţii, iubirii – îndeamnă să nu fie căutate divagări preţioase, justificări personale şi evadări de la comuna responsabilitate faţă de pacea lumii.
Omul trebuie să-l ajute pe om, să-şi recunoască demnitatea, câteodată întunecată de propria natură, şi să-şi găsească măreţia şi bucuria în comuniune cu Dumnezeu, prin har; să crească şi să se mântuiască. Aceasta este semnificaţia prezenţei şi mărturiei papei Ioan, alături de cei sărmani şi de aşa-numiţii „puternici ai pământului”. Cine nu-şi aminteşte încheierea discuţiei Papei, cu deţinuţii de la închisoarea Regina Coeli din Roma? „Am venit şi m-aţi văzut; m-am uitat în ochii voştri, mi-am pus inima alături de inima voastră”.
În realitate, toţi suntem într-un fel sau altfel „încarceraţi”. Pasiunile, deziluziile şi durerile ne produc descurajare şi dezamăgire; sunt ca nişte gratii care întemniţează sufletul nostru. Dar, dacă, prin aceste gratii va trece lumina a doi ochi buni, dacă în închiderea singurătăţii noastre pătrunde căldura unei prietenii frăţeşti, atunci gheaţa se poate topi, iar noi ne vom găsi, aproape pe neobservate, în braţele milostive ale Tatălui.
Aceasta a fost adevărata minune înfăptuită de papa Ioan, „semn al timpului nostru”.
(după opera Giovanni XXIII. Quindici letture, L.F. Capovilla, Edizioni di Storia e Letteratura, Roma 1970)
Doina şi Ionel Gheorghiu
[26.04.2014]