Articol din colecţie

Isus şi Maica Îndurerată, pe drumul spre Golgota

„Tăcerea nu se reduce la absenţa cuvintelor, ci la dispoziţia de a asculta alte voci: cea a inimii noastre şi mai ales vocea Duhului Sfânt.” (Papa Francisc, Audienţa generală din 10 ianuarie 2018)

Tăcerea ca premisă a ascultării şi comunicării

Chiar şi în epoca digitală fiecare dintre noi este pus în faţa necesităţii de a fi o persoană autentică şi reflexivă. O persoană educată în dispunerea la tăcere în anumite momente ale zilei, momente în care să fim în stare de a ne asculta vocea interioară şi vocea lui Dumnezeu. Din aceste momente se poate naşte dispoziţia de a ne ruga, de a întâlni tăcerea lui Dumnezeu şi cuvântul său. Să nu lăsăm să se piardă aceste experienţe, să le reînnoim căutând semnificaţia lor profundă şi funcţiunea lor purificatoare. Citim în Imitaţia lui Cristos: „În tăcere şi linişte, sufletul credinciosului găseşte metoda cea mai bună de a-şi însuşi semnificaţia secretă a Sfintelor Scripturi”. Să recunoaştem cu admiraţie străduinţa acelor persoane care, la chemarea Domnului, şi-au consacrat întreaga viaţă contemplaţiei, făcând din tăcere o condiţie esenţială în experienţa lor de credinţă. Existenţa acestora constituie o condamnare hotărâtă a freneziei şi a consumismului, pe cale de a „îneca” omenirea neliniştită şi orientată spre sine, pentru ca lumea să înţeleagă ceea ce contează cu adevărat.

Fără tăcerea noastră vocea lui Dumnezeu se simte „obosită” să facă cale până la inima noastră lipsită de atenţie, „aglomerată” de prea multe gânduri şi de atâtea voci străine. Tăcerea ca şi cuvântul nu se opun şi nu se exclud, însă fiecare îşi reclamă propriul său spaţiu, pentru ca la întâlnire, fără a se suprapune, să prindă fiecare şi mai multă putere. Tăcerea, în accepţiunea sa proprie, este mai ales un element integrant în procesul comunicării. Avem un exemplu în muzică, unde pauzele sunt importante pentru tonurile melodice. La fel, se poate observa într-un discurs că momentele de tăcere fac să se distingă mai bine înţelesul cuvintelor, le dau expresivitate şi facilitează comunicarea.

Mai cu seamă tăcerea ne este necesară pentru că ea ne dă încredinţarea de a fi ascultaţi şi de a avea o bună comunicare. Este inutil a vorbi, dacă nu eşti ascultat. Şi atunci când vorbim interior aşteptăm să fim ascultaţi. Să rămânem în tăcere ne este cerut, şi să avem voinţa de a rămâne în relaţie. Să fi existat numai vorbirea am fi rămas prizonieri doar ei, ar fi acoperit totul, fără să fim în stare de ascultare şi de distanţare faţă de tot ce vine din realitatea concretă. Mulţumită tăcerii, putem depăşi dificultatea de a vorbi, de a ne exprima, de a traduce tot ce experimentăm, ce simţim faţă de toate câte există, începând cu Dumnezeu. Fără tăcere, nu am reuşi să spunem că Dumnezeu e un mister pe care nu-l putem cuprinde şi nici epuiza.

Tăcerea lui Dumnezeu ne invită la contemplaţie, la admiraţie, la adoraţie. Sf. Ignaţiu din Antiohia ne spune că Dumnezeu se recunoaşte în tăcerea Lui... Pentru noi tăcerea izvorăşte pacea, umilinţa, liniştea, seninătatea, iar efectul ei este reculegerea. Tăcerea ne îndeamnă să fim mai atenţi cu cei din jurul nostru şi întăreşte frăţietatea. Profetul Ilie asculta pe Domnul în „murmurul unei uşoare adieri”, într-o „voce de o subtilă tăcere” (1 Re 19,12). Iar Sf. Tereza din Calcutta mărturisea într-un interviu din 1987: „Dumnezeu vorbeşte în tăcerea inimii. Rodul acestei tăceri este rugăciunea. Rodul rugăciunii este credinţa. Rodul credinţei este iubirea. Rodul iubirii este slujirea. În sfârşit, rodul slujirii este pacea”.

Tăcerea face ca tot ceea ce experimentăm cu ochii şi urechile să nu fie simple trăiri, ci cu adevărat experienţe. În societatea actuală pare că se simte prea puţin nevoia trăirii de experienţe adevărate. Acestea sunt deseori substituite de iluzia înlăturării condiţionărilor de timp şi vârstă, creându-se o lume fantastică, în care totul este posibil, atât activitâţi cât şi sentimente. Toate pot fi schimbate, imperios schimbate astfel încât orice lucru apare controlabil şi lesne de schimbat. Aglomerarea de lucruri fără valoare şi simularea situaţiilor exclude realul, iar fluxul „întâmplărilor” şi falsele informaţii („fake news”) distrug capacitatea spiritului de a-şi asuma fireasca natură umană.

Iată, deci, consecinţele: „narcisism” social şi tendinţa îndepărtării celuilalt, respingerea trecutului, a nostalgiei şi amintirilor, reducerea a tot ce nu este societate „virtuală”, slăbirea limitei simţurilor omeneşti. Ceea ce persoana speră că stăpâneşte, în realitate este neutralizat şi spulberat, devine ceva inert, stins. Aceasta are consecinţe emotive şi afective serioase. Apare teama de linişte, ca şi teamă de realitatea „nudă şi crudă”. Într-o lume care inspiră teamă, se doreşte numai ceea ce este „simulat”, adică în stare de a fi controlat şi reversibil. Dar toate acestea fac omul să fie fragil din punct de vedere afectiv şi emotiv.

Un element-cheie constă în faptul că vorbirea şi tăcerea, imaginile şi sunetele compun un „ambient” de locuit, pentru a trăi şi pentru a „experimenta”. În incisiva comunicare care învăluie societatea zilelor noastre, noile mijloace de comunicare construiesc o „figură” a omului, ce se închipuie „îmbogăţit” în multitudinea relaţiilor umane, dar care în realitate riscă să fie distrat, paralel şi infidel în raporturile lui, şi pus „la adăpost” de contactul real cu persoanele, cu faptele şi cu lucrurile.

Se poate, deci, rezuma: se tinde să nu se mai trăiască experienţe, ci doar să se facă „experimente”, aceasta fiind ceva uşor, lejer, puţin angajant şi mai presus de toate, reversibil.

Tăcerea este temelia comunicării, locul unde cuvântul se prelucrează, se modelează. O spune şi Cartea Înţelepciunii: „Când tăcerea profundă învăluia toate, / şi noaptea era la jumătatea cursului ei, / cuvântul tău atotputernic de neoprit, din ceruri, de la tronul tău regesc, / a pornit în mijlocul pământului sortit pieirii, / purtând, ca o spadă ascuţită, decretul tău de neschimbat” (Înţ 18,14). Textul a fost atribuit Sfintei Naşteri a lui Isus de creştinii primelor timpuri ale Bisericii. Aşadar cuvântul, pentru a deveni „o spadă ascuţită”, trebuie să provină dintr-o „profundă tăcere”, să fie capabil să convingă, să se bazeze pe realitate, să pronunţe adevăruri. Marele cuvânt care este încă de redescoperit, este binecunoscut în vocabularul creştin: discernământul. Tăcerea ne oferă timp pentru discernământ, printre atâtea răspunsuri pe care le primim la întrebări dintre cele mai importante. Şi prin tăcerea în care voim să ascultăm şi să ne cunoaştem mai bine pe noi înşine, putem răspunde mai bine întrebărilor radicale şi aşteptărilor esenţiale ale vieţii.

În practicarea rugăciunii tăcerea este foarte folositoare. Toţi greşim foarte mult cu limba atunci când mai mult vorbim decât ne rugăm. Este bine să ne controlăm, mai ales în această perioadă sfântă, şi să avem cât mai multe momente de tăcere. Să înlăturăm limbajul „lumesc”, determinat de stările noastre de frustrare, de neplăcere, un limbaj rostit după tiparul comun, uneori aproape vulgar. Să reflectăm la aceasta: cuvintele noastre nu sunt altceva decât gânduri verbalizate, pornite din inima noastră!

Să ne rugăm, deci, pentru păstrarea disciplinei la nivelul minţii, ca Dumnezeu să ne cureţe inima şi gura, astfel încât să folosim acele cuvinte care dau viaţă părţii noastre lăuntrice bune, aceea de creştin bun, care „scoate lucruri bune din visteria bună a inimii lui” (Lc 6,45).

Profetul Isaia spunea: „În tăcere şi în stăruinţă va consta forţa voastră” (cf. Is 30,15). Întâmpinarea Sfintelor Paşti ne invită să intrăm în tăcerea lui Dumnezeu, căci Misterul său va rămâne ascuns dacă nu vom găsi acea tăcere, în care Învierea Domnului Isus Cristos se va manifesta. Să însoţim tăcerea Mariei îndurerate şi să ascultăm „şoapta” tainică a Duhului Sfânt. Aşa să ne ajute Bunul Dumnezeu!

Ionel Gheorghiu

[05.03.2018]