Sfânta Elisabeta de Turingia, meteorit strălucitor al speranței

Sf. Elisabeta de Turingia (sau Sf. Elisabeta a Ungariei), care a trăit între anii 1207 - 1231, este fiica regelui Andrei al II-lea al Ungariei, văr cu împăratul Germaniei. Conform obiceiurilor din acele vremuri, la vârsta de 4 ani este dusă în Turingia, la castelul din Wartburg și logodită cu Ludovic, fiul ducelui Herman de Turingia. Ludovic avea și el vârsta de numai 11 ani, astfel că viitorii soți urmau să crească și să fie educați împreună.

Elisabeta a învățat repede limba și obiceiurile noii sale țări. De mică a manifestat o deosebită bunătate și înclinație spre faptele de milostenie, ceea ce nu i-a plăcut viitoarei soacre, Sofia, care a căutat să o introducă în atmosfera de lux și petreceri, dar tânăra logodnică prefera să se roage în camera ei și să privească un crucifix.

A ajuns să fie îndrăgită de toată lumea, numai soacra ei își manifesta indignarea față de simpatia ei pentru cei săraci. La vârsta de 14 ani are loc ceremonia cununiei. Această căsătorie, deși aranjată de către părinți, a fost o căsătorie din dragoste și o fericită îmbinare de trăire a vieții creștine, cu o adâncă împlinire umană, o împodobire a diademei regale cu aureola sfințeniei.

Tânăra ducesă a refuzat să meargă la Biserică purtând coroana și podoabele care corespundeau rangului său, spunând că nu poate să poarte pe cap o coroană atât de prețioasă în fața unui Rege încoronat cu spini, fapt care a provocat mânia soacrei și a cumnatei. Singur soțul ei, adânc îndrăgostit de ea, a voit să se arate vrednic de o soție atât de frumoasă și cu un suflet atât de nobil. Ca moto pe stema lui nobiliară a scris aceste trei cuvinte: „Pietate, Puritate, Dreptate”. Această deviză a marcat programul activității sale publice. Dragostea ce o aveau unul față de celălalt le aducea o fericire atât de mare, încât renunțau la petrecerile zgomotoase ale curții. Elisabeta l-a îndemnat pe soțul ei să instaureze în ducat o disciplină dreaptă și omenoasă. Poporul a început să vadă în conducătorii lor doi părinți, doi binefăcători.

Elisabeta adesea împărțea ajutoare celor săraci și cu dragoste de soră acorda îngijiri bolnavilor. De multe ori a fost nașă de botez pentru copiii orfani și s-a oferit să ajute la înmormântările celor lipsiți și părăsiți. Cei răutăcioși de la curte ar fi dorit să bage vrajba între soți. Odată, când Elisabeta se ducea să ducă pâine unor săraci, l-a întâlnit pe drum pe soțul ei, iar înțelegerea lor l-a făcut pe un nobil (grof) care i-a văzut să se rușineze și să nu se mai amestece în actele de milostenie ale propriei soții, ba chiar să-i urmeze exemplul.

În oraș au zidit un spital și un azil și au crescut cu dragoste pe cei trei copii ai lor. Ludovic moare însă într-o cruciadă, iar pentru tânăra lui soție începe o perioadă grea. În plină iarnă, soacra și cumnații o alungă pe Elisabeta din castelul Wartburg, împreună cu cei trei copii, interzicând locuitorilor din împrejurimi să-i primească în casele lor.

În această situație, Elisabeta intră într-o biserică întâlnită în cale și cere să se cânte un Te Deum de mulțumire pentru că a fost învrednicită să se împărtășească cu taina sărăciei lui Cristos. În cele din urma ajunge la Marburg, ajutată de o mătușă care era stareță. Îndrumată de conducătorul ei spiritual, s-a îngrijit de creșterea și educarea copiilor ei. S-a mutat într-o cameră de spital, să fie mai aproape de bolnavii și de săracii pe care îi iubea și îi slujea cu dragoste, văzând în ei pe Cristos însuși. Sufletul îi era copleșit de bucurie.

Când tatăl ei, regele Andrei al II-lea, a chemat-o acasă, Elisabeta i-a răspuns că a fost chemată deja la curtea Domnului, Regele Veșnic și că dorește să rămână pe câmpul de luptă până la sfârșit.

În întreaga lume creștină se vorbea atunci de minunatele virtuți ale Sfântului Francisc de Assisi. Elisabeta și-a propus și ea să calce pe urmele lui, lăsându-se condusă în viața spirituală de un preot franciscan, apoi de către episcopul Conrad de Marburg. Nu după mult timp de la intrarea în al treilea ordin franciscan (Ordinul Franciscan Secular), Elisabeta s-a stins din viață, în ziua de 17 noiembrie 1231, la vârsta de 24 ani, din cauza unei febre mari. La mormântul ei, sau la intervenția ei, s-au înfăptuit multe minuni, vizându-i în special pe copii și pe bolnavii de nervi. A fost canonizată în 1235 de către Papa Grigore al IX-lea.

Noi, franciscanii seculari, vedem în Sfânta Elisabeta o pildă demnă de urmat, prin viața și virtuțile sale:

• A fost o femeie curajoasă, care a mers contra curentului epocii și anturajului său. A pornit pe un drum personal, de renunțare la propria persoană și de implicare exemplară în activitățile de caritate.
• Când i-a murit soțul, a murit și prințesa, lăsând loc femeii penitente.
• După ce a făcut votul perpetuu în Ordinul Franciscan Terțiar, a trăit în spirit de fraternitate o viață de rugăciune și de muncă pentru ajutorarea celor nevoiași.
• Întotdeauna a dorit să fie lângă ea un copil, după spusele lui Isus.
• Inima ei a fost o lume a păcii, o oglindă a perfecțiunii.

Sfânta Elisabeta este una dintre patroanele Ordinului Franciscan Secular. Observând viața ei, se pune întrebarea: ce este sfințenia și cum se ajunge la ea? Se poate răspunde: acceptarea voinței lui Dumnezeu și îndeplinirea ei cu toate puterile, fără șovăire. Elisabeta a trecut prin această viață ca un meteorit strălucitor și prevestitor de speranță, aducând lumină și căldură în sufletele multor oameni, semănând bucuria în inimile mâhnite. Nimeni nu ar putea să cânte lacrimile pe care le-a șters, rănile pe care le-a legat, iubirea pe care a știut s-o trezească. Sfințenia ei a fost o noutate, prin bogăția în nuanțe și virtuți eminente. De acum încolo nu vor fi doar martirii și fecioarele ridicați la cinstea altarelor, dar și soțiile, mamele și văduvele.

Elisabeta a parcurs drumul maturizării iubirii creștine ca laică, în calitatea ei de soție și mamă. Dar după a doua profesiune a fost femeia în totalitate consacrată lui Dumnezeu și alinării mizeriei umane.

Al Treilea Ordin al Sfântului Francisc, atât Regular cât și Secular, și-a propus să reînvie memoria Patroanei sfinte la aniversarea celui de-al optulea centenar al nașterii ei, și dorește să o propună ca lumină și model de angajare evanghelică. Familia franciscană vrea să onoreze prima femeie care a ajuns la starea de sfințenie în urmarea lui Cristos, urmând „forma de viață” a Sf. Francisc. Dacă rememorăm personalitatea unică a Sf. Elisabeta, sensibilitatea și virtuțile ei, este pentru ca prin această cunoaștere și apoi mărturisire a admirației, noi să devenim instrumente de pace, să învățăm să vărsăm un pic de balsam pe rănile celor marginalizați ai timpului nostru și să ștergem câteva lacrimi. Avem datoria de a umaniza ambientul în care trăim, răspândind bunătatea inimii acolo unde, în ochii oamenilor, pare că lipsește milostivirea Tatălui. Râvna depusă de Elisabeta încurajează angajarea noastra. Exemplul ei și mijlocirea ei vor lumina drumul nostru către Tatăl: Binele, tot Binele, cel mai mare Bine, seninătate și bucurie, izvorul oricărei iubiri.

Doamne fă din noi un instrument al împăcării și al iubirii între oameni! Sfântă Elisabeta, Sfântă Clara, Sfinte Părinte Francisc, rugați-vă pentru noi! Pace și Bine tuturor!

sora Maria Zlat (terțiară OFS)

[20.11.2021]