BLAJINUL
Un preot cărturar care a tradus Vieţile Sfinţilor

Nu l-am văzut niciodată supărat, mâhnit, nervos, stresat. Avea acea înţelepciune, izvorâtă din credinţa că totul e sub control, că Dumnezeu ştie şi vede totul şi că El n-ar îngădui să fim încercaţi mai mult decât stă în puterea noastră. Veşnic zâmbitor, veşnic senin, blajin (nume devenit trăsătură de caracter). Paşii - măsuraţi, echilibraţi, uşori, aproape de neauzit. Până şi glasul îi era aidoma chipului: blând, îngăduitor, venit parcă din lumea de sus. Din lumea îngerilor, adică.

L-am preţuit pe măsură. Încă din prima clipă. Scriitoarea Marta Cozmin, această mare doamnă a literaturii şi dramaturgiei româneşti (şi ea aflată pe acelaşi tărâm al păcii veşnice), mi-a vorbit despre el ca fiindu-i duhovnic în Parohia Cioplea din Bucureşti. Sau invers. El mi-a vorbit despre Marta Cozmin, o doamnă peste măsură de discretă, care nu-şi etala harurile. Trebuia s-o descoperi. Ca şi despre soţul ei, distinsul scriitor, poet şi traducător din vechii greci, Alexandru Miran, de aceeaşi vârstă, se pare, cu Blajinul.

Se zice că aceia care se aseamănă, se adună. Şi Dumnezeu ne-a adunat, sub acoperişul aceleiaşi iubiri pentru realităţile cereşti şi pentru oameni. Dar pentru aceasta trebuie să ai harul conexiunilor spirituale, a acelor mari afinităţi elective despre care vorbea Goethe. Părintele Eugen Blăjuţ Senior a avut mulţi asemenea discipoli, care i-au purtat o preţuire vecină cu veneraţia. Şi aşa va rămâne şi de acum înainte, amintirea lui, de neşters, stăruind pe retina sufletească a fiecăruia.

În ziua de 3 februarie 2018, părintele Eugen Blăjuţ Sr. a părăsit pământul pe care a păşit aproape neauzit, vreme de peste 92 de ani, ca să se înalţe în locul demult pregătit acelora care, inspiraţi de viaţa Sf. Francisc de Assisi, îl vor urma şi sluji pe Domnul Isus Cristos. Ani de zile mi-a fost director spiritual, nu declarat, dar simţit în toate fibrele, şi cu delicateţe şi infinită răbdare m-a condus spre Cristos răstignit, învăţându-mă smerenia franciscană şi cum să măsor, cu propriile capacităţi, dimensiunile Bucuriei Perfecte. El mi-a presărat fără zgârcenie, fragmente de duh franciscan până sufletul mi-a înflorit, ca o icoană.

El m-a învăţat acea pace franciscană care nu e altceva decât o pregustare a păcii şi fericirii paradisiace. Acea pace izvorâtă din cuvintele imnului franciscan: „Doamne, fă din mine un instrument al împăcării între oameni!”, care a devenit salutul franciscanilor de pretutindeni: „Pace e bene! Pace şi bine!”. Îmi citea scrierile, iar unui volum i-a scris chiar prefaţa. Era o carte de spirit, care i-a fost închinată, o carte de eseuri teologice purtând titlul „Umilinţă şi măreţie”, apărută în 1998 la Editura pentru Literatură şi Artă „Geneze”, având ca figură centrală chipul Seraficului Părinte trăitor cu opt secole în urmă, cel care a pus temelia celui mai mare ordin religios din lume - Ordinul Franciscan, cu cele trei ramuri ale sale. Fiind un text mai puţin cunoscut, îmi permit să redau mai jos din acel volum cuvântul de întâmpinare al părintelui Eugen Blăjuţ Sr.

«Cu aproape un an în urmă, autoarea cărţii pe care o ai în mână m-a rugat să-i citesc manuscrisul şi să formulez câteva gânduri introductive pentru eventualii cititori. Am acceptat propunerea numai pentru motivul de a nu deveni un nou obstacol în calea publicării, cale presărată cu nenumărate dificultăţi. Temele tratate în Umilinţă şi măreţie sunt scrise în ultimii opt ani, dar prezintă amintiri, confesiuni, reflecţii chiar din copilăria autoarei şi ale altor persoane despre care aminteşte în unele pagini. La terminarea lecturii manuscrisului mi-a venit în minte cuvântului Evangheliei despre „omul gospodar care scoate din visteria sa lucruri vechi şi noi” (Mt. 13,53).

Cartea Umilinţă şi măreţie mi-a lăsat impresia unui „Jurnal de călătorie”, nu în ţinuturi îndepărtate, necunoscute, ci pe drumuri ştiute, străbătute zilnic, uneori agale, alteori în grabă, şi aproape totdeauna fără să privim în jurul nostru, gândul fiindu-ne arestat şi torturat de preocupări personale, familiale, economice, politice. Însemnările din „jurnal” nu sunt ordonate calendaristic: ele se referă la evenimente de fiecare zi ce pot avea loc în orice punct al globului pământesc, cărora însă  nu li se dă atenţie decât atunci când un fulger neaşteptat străbate orizontul inteligenţei şi al sensibilităţii noastre; este clipa în care privirea ni se îndreaptă spre asfaltul pe care îl călcăm, spre cei din preajma noastră, spre necunoscuţii cu mâna întinsă, spre norii care se grăbesc să închidă obloanele cerului senin, ori stau ascunşi dincolo de graniţele orizontului, alungaţi de biciul fermecat al razelor soarelui; cartea are în vedere bolta cerească a sufletului şi soarele Adevărului şi al Iubirii.

Cezarina Adamescu ne invită, şi ne ajută, să acordăm atentă luare aminte spre realităţile ce sunt acoperite de ceea ce ne oferă privirea, auzul, experienţa primară a simţurilor. Dacă acceptăm invitaţia, murmurul domol al valurilor ce rând pe rând coboară pe fiecare pagină, ne va destăinui epopeea inteligenţei umane care are de trecut probele grele ale neştiinţei, îndoielilor, contradicţiilor, negaţiilor rezistente, ale căutărilor şi ale descoperirii certitudinilor, până la întâlnirea fericită cu Adevărul. Alături de gândire, uneori înainte, alteori în urmă, trudeşte inima care luptă cu nepăsarea, indiferenţa, aversiunea, dispreţul, şi se lasă, încetul cu încetul, dar adesea şi instantaneu, cucerită de înţelegere, de compătimire, de iubire, de bucuria dăruirii totale şi a răstignirii. O adiere din extazul acestei bucurii este identificată şi experimentată în fervoarea rugăciunii, în celebrarea Eucharistiei, în renunţare şi sacrificiu pentru aproapele, în întâlnirea şi comuniunea cu persoane care s-au lăsat vrăjite şi instruite de către înnebuniţii pentru Cristos, Francisc şi Clara din Assisi. De neuitat vor rămâne pentru autoare şi pentru noi cititorii, clipele petrecute într-o modestă locuinţă de pe strada Afinelor.

Deoarece trăirea plenară a bucuriei totalei dăruiri este zestrea divină a femeii „Vèrgine e Madre”, despre care Dante avea să spună: „Tu se’ colei che l’umana natura nobiliasti...in te: s’aduna quantunque in creatura e di bontate” („Tu eşti aceea care ai înnobilat natura umană... în tine se cuprinde întreaga perfecţiune ce poate să existe într-o creatură”), ultima parte a cărţii Cezarinei Adamescu ne invită la un pelerinaj al inimii şi al gândului în sanctuarul viu care este Inima Neprihănită a Sfintei Fecioare Maria.

În concluzie, mesajul pe care ni-l transmite Umilinţă şi măreţie este un mesaj al luminii şi al iubirii, lumină şi iubire ce prind rădăcină şi se dezvoltă în sufletul şi în viaţa noastră în măsura în care ne lăsăm iradiaţi de cuvântul şi harul oferit omului de Fiul lui Dumnezeu şi al Fecioarei Maria. Stimate cititor, îţi doresc din tot sufletul ca lecturarea acestei cărţi să-ţi sporească curajul de a fi bun şi de a face binele.  Pr. Eugen Blăjuţ (OFMCconv.), Galaţi, 4.03.1998»

Părintele Eugen a fost şi a rămas până la sfârşit un preot cărturar, unul dintre aceia care împart mărgăritarele spirituale celor care vor să le primească. Bijuterii convertite în cuvinte. Îl iubea mult pe Sfântul Ioan al Crucii, pe care-l citea cu ardoare. Dar şi activitatea de traducător i-a fost cunoscută şi încununată cu rezultate deosebite care vor rămâne în patrimoniul Bisericii. Cât despre traducerea de excepţie a celor două volume din „Vieţile Sfinţilor”, cu o structură cronologică, editată de Arhiepiscopia Romano-Catolică din Bucureşti în anul 1982, părintele Eugen Blăjuţ Sr. afirma în Cuvânt înainte:

«Luând în mână „Vieţile Sfinţilor” avem sentimentul că ne aflăm lângă un izvor limpede, după o călătorie prin pustiu şi arşiţă. Sunt însă şi oameni care se întreabă dacă mai este de actualitate o carte cu vieţile sfinţilor. Această întrebare şi-o pun nu numai persoane credincioase care, privind lucrurile dintr-o perspectivă proprie, văd în cinstirea sfinţilor şi cunoaşterea vieţii lor o micşorare sau chiar o îndepărtare a atenţiei de la persoana şi învăţătura Domnului nostru Isus Cristos, de la adevărurile fundamentale ale vieţii creştine, de la o autentică credinţă. [...] Dar vieţile sfinţilor ne pot fi de folos? De ce nu? Sunt ele, oare, chiar atât de utile şi de frumoase? Şi aici trebuie să spunem: „ce reprezintă vieţile sfinţilor dacă nu însăşi Evanghelia tradusă în viaţă? Între Evanghelie şi vieţile sfinţilor nu este mai mare deosebire decât între un cântec scris pe note şi un cântec executat cu vocea sau cu instrumentele”.

Sublimă imagine: Sfinţii sunt miezul scos din coajă, pâinea ruptă în bucăţi, cântecul executat conform partiturii. [...] Aceştia sunt Sfinţii. Numele acestor oameni sfinţi sunt ecouri fermecătoare ale desăvârşirii Omului-Dumnezeu, cărări ce ne conduc spre luminişuri de bunătate şi pace, unde sonore ce ne pun în legătură cu marele emiţător de unde sfinţitoare, Inima Preasfântă a lui Isus. Pentru acest motiv multe familii creştine aleg pentru copiii lor numele sfântului cinstit în ziua când s-a născut copilul, sau în zilele imediat aproapiate. Ei dăruiesc astfel copilului lor o moştenire spirituală nespus de preţioasă, un model de viaţă creştină autentică, ajunsă la cea mai înaltă treaptă, un însoţitor înţelept şi iubitor pe drumul unei vieţi ce urmează a trece prin ţinuturi necunoscute şi primejdioase.

Oricare ar fi numele ales, el primeşte o putere deosebită de semnificaţie şi înrâurire, prin faptul că ne este atribuit în cadrul celebrării tainei Botezului. Rostirea numelui sub care am fost botezaţi, ne aminteşte datoria de a-l purta cu cinste, împlinindu-ne promisiunile făcute atunci şi reînnoite în fiecare an, de sărbătoarea Învierii. Din dorinţa de a face cinste numelui primit la Botez, creştinul adevărat se simte dator să cunoască viaţa sfântului, sau a sfinţilor care l-au purtat mai înainte. Vieţile Sfinţilor sunt un izvor de lumină şi încurajare, iar cunoaşterea lor un mijloc de îmbogăţire şi reînnoire sufletească. Pentru acest motiv, Biserica veghează cu grijă ca istorisirea autentică a vieţii eroilor trăirii creştine să fie la îndemâna tuturor credincioşilor.

Mânată de dorinţa de a răspunde cerinţei legitime a credincioşilor, autoritatea noastră bisericească a dispus să se pregătească o carte a Vieţilor Sfinţilor pentru folosul sufletesc al credincioşilor, şi întrucât în limba română nu există o lucrare mai veche care să poată fi reeditată, s-a propus întocmirea lucrării de faţă. [...] Minunat este Dumnezeu în sfinţii săi!»

Un om, un preot, un duhovnic, un părinte spiritual despre care oamenii îşi vor aduce pururi aminte. Un om care, asemenea sfinţilor şi martirilor, l-a propovăduit cu râvnă pe Isus Cristos şi care a iubit-o cu ardoare pe Maica lui Preacurată. Un om sortit eternităţii. Aflat acum la poarta ei, aceasta negreşit se va deschide larg ca să-l primească.

Mâhnirea noastră, a celor care au avut cinstea de a-l cunoaşte, este mare. Dar o întrece doar bucuria de a-l şti aproape de Cristos, printre prietenii lui credincioşi, între care Seraficul Părinte Francisc de Assisi se află, aşa cum i-a transmis Isus sfintei călugăriţe Margareta Maria Alacoque, „cel mai aproape de inima Mea”. Îi mulţumesc acum, îi mulţumesc peste timp şi peste vreme, atât cât îi poate mulţumi o fiică duhovnicească confesorului ei. Fie ca drumul spre Împărăţia lui Dumnezeu să-i fie luminos, aşa cum luminoasă i-a fost făptura, inima şi faptele.  Dumnezeu să-i facă parte cu drepţii ! Amin.

Cezarina Adamescu

[29.05.2018]