Prezență catolică seculară la Galați

Se crede că „târgul” Galați a luat ființă la începutul secolului al XV-lea, așezarea ajungând la sfârșitul secolului principalul port al Țării Moldovei și cel mai însemnat centru economic din acest colț de țară. Aici se formează treptat o piață variată de mărfuri, solicitate atât în interiorul țării cât și afară, constând în pește, cereale, vite, oi, vin, lemn ș.a. Portul de la Dunăre ajunge în scurt timp la un nivel de prosperitate economică care va determina dezvoltarea structurilor de organizare socială și civică.

La început a existat o piață de mărfuri în interiorul localității, pe locul cunoscut mai târziu sub numele de „Piața Veche”. În jurul acestei piețe se înfiripă primele activități comerciale, prin stabilirea de prăvălii administrate de biserici și mănăstiri, cu negustori și meseriași.

Printre așezămintele locului se află și o biserică catolică cu cimitirul ei, menționată de episcopul misionar Marco Bandini: „această biserică este așezată într-un loc foarte bun și foarte prielnic, lângă piață”. Și în relatarea din anul 1622 a misionarului Francesco Pastis de Candia este semnalată existența acestei biserici („Galazzi, una chiesa”), dar și prezența unei comunități formate din negustori italieni. Misionari ca Paolo Bonici, Battista del Monte, Luigi Bevilacqua, Vito Piluzio și numeroși alți călători notează în relatările lor importanța portului Galați, loc în care sosesc corăbii din toate părțile. În lucrarea sa „Descrierea Moldovei”, Dimitrie Cantemir confirmă acest lucru: „Galații, un târg care nu bate la ochi printr-o arhitectură frumoasă sau prin mărime, dar este târgul cel mai vestit al întregii Dunări”.

Existența unei biserici catolice la Galați este o bună dovadă a activității îndelungate a misionarilor franciscani. Prima atestare oficială a prezenței acestui ordin catolic pe teritoriul Țării Moldovei este în documentul pontifical „Cum hora undecima” din 11 iunie 1239. Între anii 1239 și 1623 preoții franciscani și-au exercitat neîntrerupt apostolatul în acest teritoriu, fiind singurii păstori sufletești ai creștinilor catolici trăitori aici. Prin sosirea unor franciscani noi, în prima parte a secolului al XVII-lea, activitatea misionară din Moldova se intensifică. Părintele Angelus Petricca din Sonnino și Antonio Frascella din San Felice vizitează și catehizează populația catolică din 33 de localități, printre care și Galacz (ortografierea din epocă), deoarece comunitățile nu dispuneau de preot catolic. Activitatea laborioasă a misionarilor franciscani, despre care ne dau mărturie numeroase documente istorice, a avut o importantă contribuție social-spirituală la consolidarea principatului moldav în general, dar și a târgului Galați în particular, ca așezare urbană și civică în devenire.

Revenind la biserica așezată lângă piața târgului, nu departe de malul Dunării, la 24 aprilie 1630 părintele misionar Paolo Bonnici, viceprefect pentru Moldova al Misiunii din Moldova și Valahia, comunica la Roma că în localitate era o „biată bisericuță”, pe care dorea să o refacă. La 20 iulie 1631 obține încuviințarea domnitorului Moise Movilă, dar reîntors în târg constată că pârcălabul („il capitano della cittá”) și locuitorii („gli scismatici”) îl împiedică să reconstruiască biserica „fiindcă nu voiau să facă una nouă”. Conform raportului lui Paolo Bonnici, în anul 1632 Galațiul avea 20 de case catolice și o mică biserică dedicată Sfintei Maria, iar catolicii conviețuiau fără probleme cu ortodocșii. Tot acest misionar, aflat în acei ani la Galați, intervine categoric pentru stăvilirea dorinței unor negustori și meșteșugari de a-și construi dughene pe locul cimitirului catolic de lângă piață, în scopuri de comerț. Biserica dorită va fi totuși înălțată, astfel încât un alt călător, Niccolo Barsi, trecând prin Moldova în anii 1633 și 1639, remarcă la Galați o bisericuță („una chiesola”), iar un alt pelerin amintește că biserica este făcută din lemn, acoperită cu șindrilă și paie, ca toate celelalte biserici. Episcopul Bandini completează știrea cu amănuntele că biserica era făcută din chirpici, acoperită cu stuf și fără clopote, având numai două clopoțele și obiecte de cult și odăjdii uzate.

Monseniorul Petru Deodat (Bogdan) Baksič, vizitator apostolic al Episcopiei de Bacău, se află la Galați în 22 septembrie 1641, unde constată că sunt 43 de catolici care vorbesc un pic maghiara, dar mai ales moldoveneasca. Biserica este din lemn, acoperită cu paie și nu deține inventarul necesar pentru celebrarea oficiilor. Se menționează că în acel timp ortodocșii aveau la Galați 100 de case cu 2600 de suflete. În perioada 1641÷1643, în Moldova activează trei misionari franciscani, dintre care părintele Simeon Appoloni se îngrijește de nevoile spirituale ale catolicilor din Huși, Bârlad și Galați. Relatarea părintelui Bonaventura de Campofranco din 1651 amintește că la Galați există o biserică și 30 de familii de origine maghiară (catolici).

Toți misionarii notează în relatările lor importanța portului Galați pentru desfășurarea comerțului pe apă. Preotul Antonio Angelini relata într-o scrisoare că Galațiul este „locul de întâlnire al negustorilor catolici din toate părțile”. Târgul cuprindea ca părți centrale piața comercială (adică Piața Veche) și zonele adiacente bisericilor Mavromol și Precista. Zona locuită ținea de la marginea Râpei până spre Dunăre, valea fiind ocupată de magazii și de mici ateliere navale. Se estimează că la mijlocul secolului al XVII-lea populația nu depășea 3000 de locuitori. Cele cca. 300 de case erau locuite de câțiva boieri spătari (cluceri, hatmani, pitari și pahamici), apoi de mari și mici negustori, de meșteșugari, agricultori și servitori. Statisticile privind populația de confesiune catolică apreciază că în 1630 erau 16 case, după un an ajunseseră la 20, mai târziu în 1650 erau 40 de familii, iar în 1663 erau 126 de „suflete”. Deși numărul acestei populații era fluctuant, ea reprezenta o prezență permanentă în compoziția demografică a localității.

Vitregia vremurilor face ca mai târziu, în 1663, un alt misionar sosit în târg, Antonio Rossi da Mondaino, să constate că biserica nu mai avea preot de cinci ani și că era ca „un grajd, fiind toată arsă de dușmani, nu avea nici cruce și era acoperită cu paie, ca o colibă”. Cu ajutoare primite din Italia, Rossi a restaurat biserica și casa preotului, cu toate greutățile făcute de localnici și de turci. Tot prin grija lui Rossi, începe să funcționeze o școală pe lângă biserică. În jurul pieței târgului Galați se găseau o mulțime de prăvălii stăpânite de biserici și mănăstiri, negustori și meseriași. Printre acestea se afla și biserica catolică, care în 1670 avea șapte prăvălii. Produsele de pe domenii, ca și cele țărănești sau mărfurile meșteșugarilor, se vindeau în piața târgului cu prețuri la îndemâna oricui. În anul 1672 misionarul Rossi e nevoit să fugă din localitate, din cauza războiului început de turci și a tiraniei domnitorului Moldovei, „care ridică din biserică totul” și îl persecută. După câțiva ani, preotul Giovanni Battista del Monte, ajuns la Galați, se îngrijește de biserică, acoperind-o cu țiglă ca la italieni („all'italiana”). Pe lângă biserică exista și o locuință cu cele necesare pentru viața unui preot.

Spre sfârșitul secolului al XVII-lea biserica era în aceeași stare bună, fiind susținută de bogații negustori catolici. În iulie 1682 ea avea în stăpânirea sa trei vii. Chiar preotul Benedetto da Cortona se ocupa cu negoțul prin 1688, când vindea vin, grâu și fân în cimitirul bisericii, unde-și ridicase o dugheană. Misionarul Vito Piluzio, care vizitează deseori Galațiul, notează la 14 decembrie 1688 că „viața este ieftină” („il vivere e buon mercato”). Raportul franciscanului conventual Bernardino Silvestri din 1697 dă de înțeles că la Galați activează părintele paroh Iosif Sonanti, care are grijă de 10 familii catolice din oraș și de alte 3 din împrejurimi, iar biserica se susține de pe urma celor trei podgorii pe care le deține. Luigi Bevilacqua arată în relatarea sa din 17 mai 1700 că cele trei vii dădeau un vin foarte bun, ce se vindea cu câștig. În 1745 viile erau distruse, biserica mai având în stăpânire doar terenul.

Viața catolică a continuat cu multe perioade de regres, după cum erau vicisitudinile timpului prin care trecea Țara Moldovei. Războaiele frecvente și tirania internă au avut consecințe nefaste pentru populația târgului. În acest context, la 4 martie 1736 este consemnată o inițiativă de reclădire a bisericii catolice. Un grup de zidari și pietrari, pe numele lor Stan, Ion, Vasile și Andrei, împreună cu Iftimie „olar ot Galați” se angajează la această întreprindere. Cu toate acestea, peste câțiva ani, în 1744, aflăm că biserica era „amenințată de ruină”, iar în anul următor știm că biserica se năruise complet. O știre parvenită în anul 1754 preciza că biserica și clădirile anexe au ars în repetate rânduri, în timpul numeroaselor distrugeri ale târgului, fapt care a dus la dispariția tuturor proprietăților dobândite anterior. S-au pierdut astfel din Piața Veche locul inițial al bisericii, cimitirul aparținător și locuința preotului, aceste spații fiind ocupate mai apoi de călugării ortodocși din vecinătate.

În grija pastorală față de catolicii existenți pe aceste meleaguri, fie ei români, unguri, nemți, leși sau italieni, misionarii franciscani au fost cei care, prin viața și activitatea lor, au încercat și au reușit să apropie mai mult Apusul de Răsărit, făcându-se purtători ai mesajului de „Pace și Bine” („Pace e Bene”). Activând într-o perioadă istorică vitregă, ei s-au bucurat totuși de respectul unora dintre domnitorii Moldovei. Misionarii au desfășurat în tăcere și cu dăruire apostolatul lor, promovând valorile culturii apusene și o spiritualitate autentică, trăind departe de Roma, dar cu ea în inimă.

Realitățile Moldovei din acea perioadă sunt surprinse sugestiv de eruditul cărturar și domnitor moldovean Dimitrie Cantemir, în monografia „Descriptio Moldaviae” („Descrierea Moldovei”). „Rușii și ungurii au fost totdeauna în Moldova vecini” afirmă el, după ce amintește de feluritele neamuri prezente în spațiul moldav. Evocând climatul general de toleranță existent în Moldova, Cantemir spune despre creștini („dreptcredincioși”, armeni și „papistași”) că au biserici „tot atât de mari și la fel de împodobite” și „își urmează slobozi legea lor”. Dar același Cantemir, în alt capitol al lucrării, precizează fără ocolișuri: „Nici o altă religie nu este mai urâtă de moldoveni ca religia papistașilor, deși țin de ea aproape toți supușii moldoveni de neam unguresc, care au și un episcop al lor la Bacău”.

O nouă perioadă de creștere pentru credința catolică în Galați a început odată cu redeschiderea comerțului pe Dunăre, în urma Păcii de la Kuciuk-Kainargi din anul 1774 și a Păcii definitive de la Adrianopol din anul 1829. După 1830 s-au deschis în ritm rapid multe consulate străine la Galați, sporind considerabil numărul credincioșilor catolici. Continuul flux economic, neîntrerupt nici de războaiele ruso-austro-turce, nici de epidemiile de ciumă, nici de calamitățile naturale, conturează vocația comercială a orașului-port. Această trăsătură se va defini mai bine în primele decenii ale secolului al XIX-lea, când Galațiul se europenizează tot mai mult, înregistrându-se progrese evidente economice și sociale.

Instituirea în anul 1837 a regimului de „porto-franco” (port liber, adică cu regim vamal-fiscal relaxat) la Galați a dat avânt comerțului, atrăgând după sine dezvoltarea rapidă a orașului și creșterea lui demografică. În anul 1855 populația Galațiului ajunsese la cca. 60000 de locuitori. În timpul domniei lui Mihail Sturza (1834 ÷ 1849) s-au fixat reperele urbanistice ale noului oraș, fiind trasate străzile și însemnate locurile pentru piețele publice. O scrisoare din 1 iulie 1858, aparținând lui Giuseppe Garibaldi - patriotul italian, despre care se cunoaște că în tinerețe a fost marinar pe un velier ce a navigat prin Marea Neagră - și adresată fratelui consulului Piemontului la Galați, menționa: „Am fost la Galați către 1826 și trebuie să existe o mare diferență față de orașul de odinioară. Îmi amintesc însă poziția lui foarte frumoasă, care fără îndoială îmi reînvie dorința de întoarcere”. Interesul geopolitic și economic, avântul național-unionist care se manifesta deopotrivă în peninsula italiană și în spațiul românesc, încuraja dezvoltarea relațiilor româno-italiene din portul Moldovei. În aceeași scrisoare, referindu-se la gălățeni, Garibaldi adăuga: „le doresc binele” și „mă consider onorat de a le fi prieten sincer pentru toată viața”. În acest context social și economic, Galațiul va primi un important impuls urbanistic care se va concretiza și prin edificarea unei noi construcții cu caracter religios: biserica romano-catolică.

La 3 noiembrie 1838, consulul italian al Sardiniei la Galați a luat inițiativa construirii unei noi biserici catolice, înființând un comitet ad-hoc format din comercianți care să delibereze „asupra unor puncte și asupra unui regulament ca să servească drept bază a acestei pioase și importante administrații, destinate la prosperarea în acest oraș a sfintei noastre religiuni catolice romane”. Fiind un centru de mare efervescență comercială, orașul-port Galați era plin de locuitori din toate categoriile sociale, mai ales de negustori cu vechi tradiții catolice și cu dare de mână în sprijinirea ridicării noii biserici. Argumentele comunității catolice, îndeosebi cele comerciale, l-au convins pe domnitorul Moldovei, Mihail Sturza, să răspundă favorabil solicitărilor lor, fapt consemnat în hrisovul din 18 iunie 1839: „cum orașul Galați a devenit port franc și deoarece are nevoie de deosebit sprijin pentru creșterea comerțului, încuviințăm înființarea acolo a unei biserici catolice”. Generozitatea susținătorilor bisericii s-a concretizat prin multe donații, care fac cinste și aduc frumusețe lăcașului de cult. Deoarece ajutoarele începuseră să vină încă din anul 1838, episcopul de la Iași, monseniorul Petru-Rafael Arduini, trimite pe preotul franciscan Ștefan Rossi în calitate de paroh și pe fratele Vincențiu ca ajutor. Din 1839, preotul nou sosit se stabilește în oraș și celebrează slujbele religioase în casa în care locuiește cu chirie. Din porunca domnitorului Moldovei, Pârcălăbia și Eforia orașului cedează la 15 mai 1839 „locul chibzuit di la pocită [poștă] piste drum” pentru ridicarea bisericii catolice, terenul donat fiind „în mărime di 40 stănjeni fațadă și 41 stănjeni lungime”. Aici este construită mai întâi casa parohială, cu anexele și puțul din curte. Între anii 1842 ÷ 1844 se derulează lucrările de ridicare a bisericii, sub conducerea inginerului Ignat Rizer. Planurile construcției au fost obținute de către consulul italian Geymet, președintele comitetului catolic local, de la un arhitect italian din Torino. Sfințirea bisericii a avut loc în data de 4 noiembrie 1844.

Revenind la preliminariile construirii noului edificiu de cult, menționăm data de 7 iunie 1839, rezervată desemnării spațiului în care urma să fie amplasat Conventul, format din clădirea bisericii, casa parohială și dependințe. În planul întocmit de arhitectul Rizer amplasamentul era delimitat în față de Calea Domnească, recent apărută, latura opusă fiind la distanța de „41 stânjeni” (aprox. 41 x 2.23m = 91.43m), spre actuala stradă Mihai Bravu, inexistentă pe atunci. Spre sud terenul se întindea până la strada Gării de azi. Odată stabilită amplasarea bisericii, au demarat imediat lucrările de construcții, prin punerea pietrei de temelie. Evenimentul s-a transformat într-o „sărbătoare măreață” prin celebrarea unei slujbe religioase de către părintele Carol Mogni, prefectul Misiunii din Moldova, în prezența autorităților locale, în frunte cu pârcălabul Beldiman, și a reprezentanților străini rezidenți la Galați. Mărturia scrisă a acestui eveniment este copia pergamentului depus sub piatra fundamentală a clădirii.

A urmat o perioadă dificilă de strângere de fonduri pentru continuarea lucrărilor, printre donatori numărându-se Regatul Sardiniei, Franța, Austria, domnitorul Moldovei - Mihail Sturza, episcopul Petru-Rafael Arduini, precum și numeroși credincioși aparținând ambelor confesiuni creștine. Construcția fiind finalizată în 1844, biserica a fost închinată Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul, după dorința persoanei care a donat icoana Sfântului pentru altarul cel mare. Biserica și icoana Înaintemergătorului Domnului au fost sfințite („binecuvântate”) în ziua de 4 noiembrie 1844 de către episcopul Paul Sardi, succesorul episcopului Arduini.

Momentul ridicării noii biserici de rit romano-catolic a coincis cu perioada pregătirii Revoluției de la 1848. În portul moldav și pe moșia Mânjina a lui Costache Negri (astăzi comuna Costache Negri, aflată nu departe de Galați), fruntași revoluționari moldoveni și munteni precum Costache Negri, Mihail Kogălniceanu, Alecu Russo, Vasile Alecsandri - poetul, Ion Ghica și Nicolae Bălcescu găseau deseori prilejul de a discuta despre cauza patriotică unionistă românească și despre acțiunile de afirmare a ei pe plan european. Poate astfel se explică cum de vornicul Vasile Mihail Alecsandri (tatăl bardului din Mircești), despre care se știe că deținea o moșie la Foltești și câteva case în Galați, a donat bisericii catolice recent edificate o mică orgă cu tuburi, care poate fi văzută și astăzi în podul corului.

În anul 1860, biserica având nevoie de unele reparații, sumele necesare se strâng numai de la enoriași, fapt ce dovedește dezvoltarea comunității parohiale. În anii următori biserica devine neîncăpătoare, astfel încât în anul 1893 se execută lucrări de extindere a clădirii spre strada Domnească, acțiune dusă la împlinire de părintele paroh Daniel Pietrobono, tot cu ajutorul credincioșilor. Modificări apar și în interiorul bisericii. În locul icoanei inițiale de la altarul principal este așezată actuala icoană, pictură în ulei reprezentând pe Sfântul Ioan Botezătorul care predică mulțimii în împrejurimile Iordanului și îl arată pe Acela care avea să mântuiască lumea, pe Cristos - Mielul lui Dumnezeu. Opera de artă a fost executată în anul 1877 de către pictorul sicilian Pasquale Sarullo (1828÷1893), frate franciscan conventual. În biserică apar și o serie de sculpturi religioase, aparținând artistului Vincenzo Fattorini din localitate.

Părintele Daniel Pietrobono, venit ca misionar în Moldova în anul 1864, devine prin activitatea sa o personalitate marcantă a vieții religioase din timpul său, fiind ales superior al franciscanilor din Moldova, cu responsabilități de Ministru Provincial. De numele lui se leagă multe realizări pastorale, el fiind foarte atașat de orașul și biserica noastră. În timpul cât a activat ca paroh la Galați (oct. 1867 ÷ iun. 1878 și apr. 1880 ÷ feb. 1896) s-a refăcut și mărit biserica, ajungând aproximativ la forma de astăzi, a început să funcționeze școala primară parohială și s-a înființat Institutul catolic „Notre Dame de Sion”, prin aducerea în 1867 a surorilor din congregația cu același nume. Aceste călugărițe catolice erau deja active la Iași, fiind chemate de episcopul Iosif Salandari, vizitator apostolic în Moldova în perioada 1864÷1873. În Institutul „Notre Dame de Sion” din Galați, tinerele fete au beneficiat de educație și instruire la nivel mediu timp de mai multe decenii.

După cum am amintit deja, pe lângă biserică se înființează o școală primară, atașată casei parohiale, care începe să funcționeze încă din anul 1869, activitatea ei fiind recunoscută de ministerul de resort în anul 1905. Întreaga activitate pastorală în biserică și în comunitatea parohială s-a desfășurat într-un spirit pe deplin național și românesc. A fost o perioadă de frământări în sânul bisericii romano-catolice, sub aspectul perfectării acțiunii liturgice în sensul consolidării credinței catolice, împământenită de veacuri pe aceste meleaguri. Franciscanii italieni, în activitatea pastorală desfășurată aici, au fost apărători ai limbii noastre naționale, pe care au învățat-o repede și au folosit-o cu perseverență. În acest spirit de comuniune dintre enoriașii gălățeni și păstorii lor, osemintele părintelui Daniel Pietrobono au fost depuse cu mare prețuire într-un mormânt aflat în aripa dreaptă a bisericii. Pe placa funerară este inscripționat următorul text (se dă o traducere aproximativă din limba latină):

„Aici / Au fost mutate și așezate rămășițele pământești / Ale Preacucernicului Părinte Profesor / DANIEL PIETROBONO / Membru al Ordinului Fraților Minori Conventuali / Administrator al acestei parohii din Galați / Pe durata foarte multor ani / Care / A construit biserica, școala parohială a bisericii / Cu muncă epuizantă și multe suferințe suportate în ascuns / A sprijinit venirea și stabilirea măicuțelor «Notre-Dame de Sion» / Cel dintâi Ministru Provincial al Provinciei Fraților Minori Conventuali din Moldova / Cunoscut / Fondator al actualului Seminar din Hălăucești / Pentru îndeplinirea serviciului de Vicar General al Diecezei de Iași / Merite depline în toate zilele / Bine primit de Dumnezeu, aducător de mângâiere oamenilor / Legat de Conventul din Galați până în ultima zi / 28 August 1915 / Spre veșnică aducere-aminte, cu recunoștință”

Monseniorul Iosif Camilli, numit în 1888 episcop de Iași, în prima lui vizită canonică a constatat că peste tot catolicii înțelegeau limba română. Misionarii italieni predicau și făceau catehismul în românește. În epistola pastorală din 1889 episcopul Camilli amintea, conform celor prescrise de Papa Leon al XIII-lea, ca „în bisericile parohiale, unde se adună credincioși de deosebite națiuni, toate rugăciunile poruncite de Papa în a sa Enciclică, să nu se spună decât în limba română, care firește și neapărat este limba obștească a tuturor care locuiesc în țară”. Apelul se va repeta în epistola pastorală din anul 1904, când se afirmă: „Îmi rămâne să spun un ultim cuvânt, și-l spun deschis și tare tuturor catolicilor care locuiesc în eparhia mea, fie ei clerici sau laici... am intenția și voința ca toți credincioșii încredințați mie, să iubească precum se cuvine patria lor română dacă sunt indigeni, sau să respecte și să păzească datoriile ospitalității române dacă sunt străini. Să păstreze acești din urmă și dragostea și obiceiurile patriei pentru țara lor natală, precum e datoria lor; dar să nu pretindă a introduce uzuri de ale lor și obiceiuri în bisericile mele, nici să încerce a exercita vreo influență în țara ospitalieră a României”.

Monseniorul se referea nu numai la catolicii veniți în acea perioadă din Transilvania, ci și la maghiarii, nemții, polonezii și italienii care, la Galați ca și la București, ar fi dorit să impună altora obiceiurile și limba lor în biserică. Își dădea seama că dieceza nu putea să se dezvolte decât printr-o predicare și catehizare a cuvântului evanghelic în limba română. Este de menționat că franciscanii minori conventuali sosiți în Moldova din Italia, apostoli de veacuri pentru strămoșii noștri, au fost susținători ai limbii „moldave”, limbă pe care și-au însușit-o, cultivând-o și apărând-o, ba chiar reînviind-o în satele unde aproape pierise în biserică. Astfel mulți catolici autohtoni au reușit să se țină departe de influența activismului catolic de limbă maghiară.

Conform recensământului populației din aprilie 1890, Galațiul avea 59143 de locuitori, dintre care 4418 erau credincioși catolici (7.47%). Cei mai mulți catolici erau de naționalitate germană, maghiară, italiană și poloneză. Diversitatea etnică a catolicilor gălățeni se păstrează până în perioada interbelică. La recensământul din decembrie 1930 municipiul Galați număra 100611 locuitori, dintre care 3931 erau credincioși romano-catolici (3.9%), iar 352 erau credincioși greco-catolici (0.3%). Făcând o mică paranteză, putem aminti că în Enciclopedia României din 1938 este menționată existența unei biserici greco-catolice în Galați, iar în Șematismul (anuarul, condica) Arhidiecezei Mitropolitane Greco-Catolice Române de Alba-Iulia și Făgăraș din 1932 se precizează că la Galați exista o parohie în curs de organizare, având ca filii (filiale) comunitățile greco-catolice din Brăila și Tecuci. Câteva date statistice sunt prezentate în subsolul paginii .

Revenim la momentul când primele surori, însoțite de maica superioară Jean Baptiste Lagarmitte, soseau în Galați la sfârșitul lunii octombrie 1867. Inițial localul școlilor era amenajat în laterala bisericii din Galați, după care surorile au reușit achiziționarea unei case. În 1878 s-au încheiat lucrările de construire a noului așezământ, o clădire frumoasă, impunătoare, în stil neoclasic. În Galați au funcționat: Școala Primară Parohială de Fete - secția internat, Școala Secundară de Fete, curs francez - secția pensionat (începând din 1867), Școala Primară de Fete - secția externat (înființată în 1906). Părintele Theodor Ratisbonne, întemeietorul congregației „Notre Dame de Sion”, vizitând institutele de la Galați și Iași, s-a declarat foarte mulțumit de activitatea surorilor și de interesul elevelor pentru școală. Merită amintită sugestia pe care pr. Theodor Ratisbonne a adresat-o măicuțelor, cu privire la primirea elevelor: „Nu e cazul ca la Galați să fie preferată aristocrația, trebuie să fie primite copilele care vi se prezintă; cu cât vor fi mai lipsite de cultură, cu atât veți avea mai mult merit”.

În 1870 activau la Galați un număr de 12 surori, care asigurau instrucția școlară a 30 de fete în educandat (pension) și a altor 40 de fete în cadrul școlilor externe. În 1881 numărul surorilor de la Galați ajunsese la 50, acestea asigurând asistența școlară a 185 de fete în educandat și orfelinat, precum și a altor 120 de fete care frecventau școlile externe. În 1891 numărul măicuțelor crescuse la 66, ele ocupându-se de instrucția școlară a 479 de fete. Aprecierea de care s-a bucurat Institutul la Galați a făcut ca în 1904 numărul călugărițelor să ajungă la 92, în timp ce numărul fetelor care primeau asistență școlară și caritativă în cadrul educandatului, orfelinatului și „școlii săracelor” să crească la 600. Majoritatea fetelor școlarizate în regim de pension proveneau din familii ortodoxe și evreiești înstărite. Au învățat acolo chiar și fete de confesiune mahomedană. În 1929, Institutul „Notre Dame de Sion” din Galați avea șase școli: patru școli primare, o școală secundară și un liceu. După cel de-al Doilea Război Mondial toate acestea vor fi închise de regimul comunist, fiind considerate organizații aservite puterilor străine și care subminau siguranța statului.

În anii Primului Război Mondial, Institutul „Notre Dame de Sion” a adăpostit Spitalul militar temporar nr. 113, cu o capacitate de 200 de paturi și Spitalul nr. 193 al Crucii Roșii. În ciuda acestui fapt, în 28 septembrie 1917 Institutul a fost ținta unui violent bombardament german de artilerie, executat de bateriile dușmane de peste Dunăre, fiind lovit de 32 de proiectile. Unul dintre cei care au scăpat miraculos cu viață în urma bombardamentului a fost tânărul preot catolic Anton Durcovici (viitorul Fericit Anton Durcovici, episcop martir al Diecezei de Iași) care la acea vreme era internat acolo de către autoritățile române, pe nedrept, din cauza originii sale austriece.

Părintelui Pietrobono i-a urmat părintele Francisc Orlandi, un franciscan înzestrat cu deosebite calități spirituale, devenit și el Ministru Provincial, un exemplu de umilință, evlavie și zel, care a activat la Galați timp de aproape 40 de ani.

Succesorul său va fi un apreciat teolog, părintele Ulderic Cipolloni, Superior Comisar General și autor al cunoscutei cărți de rugăciuni „Calea Cerului”. După ce a activat ca administrator apostolic al Diecezei de Iași între anii 1916 și 1920, Ulderic Cipolloni este numit paroh la Galați în 1922, unde activează până la moartea sa pe 3 aprilie 1927. Este înmormântat în cimitirul Eternitatea din Galați, în parcela catolică . Părintele Cipolloni ne-a lăsat mărturii prețioase despre activitatea religioasă interbelică, prin intermediul publicației „Curierul Parohiei Catolice din Galați - Buletin lunar al Părinților Franciscani”, apărută cu întreruperi între anii 1925 ÷ 1930, în care au fost prezentate știri și informații curente din viața bisericii și a comunității parohiale, precum și despre integrarea acesteia în viața cetății. În mesajul introductiv din acest buletin, părintele Cipolloni menționa că „politica lui este o politică cuceritoare nu de teritorii, de coroane, de tronuri, ci numai un partid cuceritor al sufletelor, prin propovăduirea sinceră, nepătimașă și nepărtinitoare și cu desăvârșire obiectivă a adevărului, pe care însuși Isus Cristos l-a propovăduit în timpul șederii sale între oameni, și pe care au urmat să-l propovăduiască în numele Lui apostolii și urmașii lor”.

Curierul parohial din 12 noiembrie 1925 consemnează o întrunire în localul școlii, având ca scop îndemnul de a înscrie copiii la școala parohială. Ca urmare a acestui demers se înscriu 20 de copii pentru școala „regulară”, aceștia adăugându-se celor 45 care deja frecventau școala catolică. În afară de aceștia, 28 de tineri se înscriu pentru cursul seral. Școala catolică se dezvoltă, ajungând să fie frecventată anual de cca. 120 de elevi de diferite confesiuni. În anii '30, școala capătă un local nou cu parter și etaj, având 4 săli mari capabile să primească 200 de elevi. La această școală erau predate în mod curent materiile generale și limbile italiană și franceză.

De-a lungul timpului interiorul bisericii a fost mereu îmbogățit cu podoabe provenite din donații, după cum reiese din curierul parohiei: „Dl. și Dna. Giovanni Palmich au ținut să arate evlavia lor către marele făcător de minuni Sf. Anton, așezând pe spezele lor un triumf de lumină electrică de 50 de becuri în jurul sfântului”, sau o altă știre: „Dl. și Dna. Perissa au vrut pe spezele lor să împodobească statuia Maicii Dureroase cu o cruce de lumină electrică, dând sfintei icoane o înfățișare foarte frumoasă și mai duioasă”. Altarul în cinstea Maicii Domnului, lucrat de Clemente Pelizzari, fusese donat de Dna. Margareta Pellegrini.

Intrarea în biserică a fost și ea împodobită cu două remarcabile statui din marmură de Carrara, reprezentându-i pe cei doi mari sfinți ai familiei franciscane și ai bisericii universale: Sf. Francisc de Assisi și Sf. Anton de Padova. Statuia Sf. Francisc, sculptată de renumita Casă „Fratelli Giorgini”, a fost instalată și inaugurată în anul 1926, cu prilejul împlinirii a 700 de ani de la moartea sfântului. Un an mai târziu a sosit la Galați și statuia Sf. Anton de Padova, executată de aceeași firmă italiană, inaugurarea ei făcându-se în anul 1934. Se poate aminti acum și faptul că în anul 1930 biserica a trecut din nou prin lucrări de renovare și extindere. În 1931 s-a modificat forma turnurilor, pentru a corespunde cu planul ce trebuia executat în anul 1893, ajungându-se astfel la înfățișarea pe care o au și în prezent.

Frumosul edificiu religios catolic, așezat pe legendara cale a domnitorilor care treceau înspre sau dinspre Constantinopol, chemați de Înalta Poartă, împlinea în anul 1944 o sută de ani de existență, într-un oraș ruinat de război și apăsat de tristețea ocupației străine. Începea pentru fiecare locuitor al orașului tragedia „timpului existent numai în sine”, după expresia unui scriitor gălățean, perioada pierderii valorilor spirituale dobândite, a riscului de a-ți manifesta credința. Începea „epoca surghiunului sufletesc”, după aprecierea aceluiași autor.

Un eveniment trist care merită amintit este bombardamentul aerian masiv asupra Galațiului din dimineața zilei de 6 iunie 1944, când clădirea Institutului „Notre Dame de Sion” a fost lovită și a ars aproape în întregime. După război clădirea a fost naționalizată și reconstruită, fără a se mai respecta însă planurile inițiale.

În vremuri bune, dar mai ales în vremuri grele a trebuit să susțină focul credinței la Galați părintele Ioan Duma. Hirotonit preot la Roma în 1924, el este numit vicar la Galați în toamna anului 1928, devine paroh în 1930 și activează cu mult zel pastoral până la prima sa arestare în 1949. Nu trece neobservată o faptă de un deosebit curaj a distinsului prelat Ioan Duma, care în august 1944, în absența autorităților civile, a ieșit în întâmpinarea trupelor sovietice ce ocupau orașul, purtând crucea lui Cristos ca un sol de pace. Pentru meritele sale deosebite, ca profesor și preot înzestrat, Sfinția Sa a fost numit în secret Episcop titular al Diecezei de Iași, fiind consacrat pe ascuns la 8 decembrie 1948, de către nunțiul apostolic Patrick O'Hara. Acest fapt îi va aduce mari suferințe, arestarea, o recluziune de 4 ani (Popa Șapcă, Jilava) și apoi domiciliu forțat (Mihail Kogălniceanu, Târgu Jiu).

Dușman al propriului popor și al lui Dumnezeu, regimul comunist totalitar a inventat, începând cu anul 1948, așa numitul dosar judiciar „Complotul catolic”, pentru fapte considerate delict de stat, inculpații fiind judecați prin procese publice și condamnați la aspre pedepse. Din păcate și orașul nostru, prin autoritățile timpului, și-a adus aportul la persecuția împotriva slujitorilor altarului. Între cei mulți care au cunoscut prigoana și recluziunea s-au aflat și păstori ai parohiei gălățene, cum au fost: pr. Ioan Duma (închis între anii 1951 ÷ 1955), pr. Ioan Butnaru (1949 ÷ 1959), pr. Iosif Iacob (1948 ÷ 1952), pr. Petru Albert (1960 ÷ 1964), pr. Petru Iacob (1960 ÷ 1964) - cuprins în lotul franciscan acuzat de uneltire care „a preconizat răsturnarea regimului și venirea la putere a vârfurilor catolicismului, pentru a promova cultura catolică în țară” (?!), pr. Iosif Gabor (1948 ÷ 1952), pr. Eugen Blăjuț sr. (1950 ÷ 1954), pr. Alois Donea (1950 ÷ 1952) - aceștia cuprinși în lotul studenților teologi catolici și pedepsiți pentru difuzarea de mesaje cu titlul „Partizanii României creștine”, precum și pr. Johann Proschinger, care a executat 2 ani de prizonierat politic în Siberia. Legea Cultelor din anul 1948 a provocat multă suferință atât persoanelor consacrate cât și laicilor catolici din Galați, ca de altfel tuturor credincioșilor din țară. Această lege prevedea ca niciun cult religios să nu aibă autoritatea supremă în afara granițelor țării. Legea represivă desființa atât școlile particulare conduse de călugări cât și mănăstirile catolice.

Pentru a iubi Biserica mai profund e bine însă să o privim cu ochii celor ce recunosc exemplul dat de Isus, care „a iubit Biserica și s-a dat pe sine însuși pentru ea” (Ef 5,25). Este datoria noastră să aducem mereu un pios omagiu acestor persoane consacrate, dedicate trup și suflet păstoririi sufletelor. Într-un timp al persecuției și al primejdiei, slujirea lor a fost de multe ori încununată cu sacrificiul suprem - martiriul.

Un preot de pioasă amintire, care a onorat prin prezența sa parohia noastră, a fost Petru Albert. Calitățile sale l-au impus ca profesor apreciat, director al Seminarului Franciscan și apoi rector al Institutului Teologic Franciscan din Roman, și i-au permis să se angajeze într-o rodnică activitate de apostolat în mass-media, ca responsabil al revistei „Mesagerul Sfântului Anton” în limba română și colaborator al multor publicații religioase. Biserica noastră s-a bucurat timp de mai mulți ani de asistența spirituală de excepție a venerabilului preot profesor Eugen Blăjuț sr., foarte râvnic de-a lungul a peste 60 de ani de profesiune consacrată și având o carismă greu de egalat. Chemat la cele veșnice în data de 30.01.2018, părintele Eugen a fost înmormântat cu mare cinste și dragoste în Cimitirul „Eternitatea” din Galați, în parcela preoților franciscani din spatele capelei catolice.

Comunitatea catolică gălățeană se mândrește cu păstorii ei. Lista preoților parohi care au activat la Galați, în cei peste 170 de ani de la sfințirea actualului lăcaș, merită să fie subliniată: Daniel Pietrobono (paroh între anii 1867 ÷ 1896), Francisc Orlandi (1896 ÷ 1923), Ulderic Cipolloni (1923 ÷ 1927), Bonaventura Morariu (1927 ÷ 1930), Ioan Duma (1930 ÷ 1949), Iosif Iacob (1956 ÷ 1975), Iosif Pal (1975 ÷ 1979), Alois Donea (1955 ÷ 1956, 1979 ÷ 1991), Johann Proschinger (1991 ÷ 2000), Eusebiu Pișta (2000 ÷ 2008), Cristian Blăjuț (2008 ÷ 2016) și Viorel Cuș (2013 ÷ 2016, pentru parohia de scurtă existență „Sf. Fecioară Maria Regină”), Cristian Dumea (2016 ÷ 2024).

Existența de aproape cinci secole a spiritualității creștine de rit latin în rândul populației autohtone de la malurile Dunării de Jos, cât și a etniilor străine stabilite în decursul timpului la Galați, constituie pentru noi toți, oameni ai credinței strămoșești, o chemare la reînnoirea iubirii și slujirii, care trebuie să devină vocația și misiunea tuturor. Trăim un timp care deschide orizonturi noi de libertate, permițând o mai bună organizare bisericească spre propășirea noastră spirituală. Au apărut noi inițiative apostolice, noi metode pastorale menite să îmbunătățească comuniunea eclezială, permițând credincioșilor să se întâlnească, să asculte împreună Cuvântul lui Dumnezeu, să celebreze agapa fraternă, să acționeze în spiritul carității creștine. Parohia comunității noastre trebuie deci să fie pentru noi toți un loc al pelerinajului și al bucuriei, un loc în care să se simtă prezența divină, încât cel care intră pentru prima oară să exclame asemenea celor care intrau în comunitatea primilor creștini: „Cu adevărat Dumnezeu e printre voi!” (1Cor 14,25). Așa să ne ajute Dumnezeu!

prof. Ionel Gheorghiu

7 iunie 1948 - Administrarea sacramentului Mirului la Galați de către PS. Anton Durcovici, episcopul Diecezei de Iași; în partea stângă a fotografiei apare pr. Ioan Duma, paroh la Galați în acea perioadă

Fotografie realizată cu ocazia aceluiași eveniment, oferită spre păstrare arhivei bisericii romano-catolice din Galați de către doamna Gabriela Dima, enoriașă a parohiei noastre. Dânsa este și astăzi - în 2024 - prezentă în biserică, aducând de fiecare dată spre mulțumire, la icoana Fericitului episcop Anton Durcovici, flori și rugăciuni pentru toți colegii de generație (126 la număr) pe care Excelența Sa i-a miruit în acea zi.

Reportaje și emisiuni înregistrate    (dați click pe videoclipul dorit, pentru redarea lui într-o pagină nouă)

Biserica Franciscanilor din Galați - reportaj din emisiunea „Universul Credinței” (TVR1, 2021)

Video-reporter: Ciprian Dumea

Istorie și actualitate franciscană la Galați - reportaj din emisiunea „Universul Credinței” (TVR1, 2024)

Video-reporter: Ciprian Dumea

Note și completări

Biserica, Școala și Centrul Social - repere ale trăirii catolice la Galați

Prima biserică catolică din târgul-port Galați, aflat la porțile de sud ale Moldovei, este atestată documentar în jurul anilor 1600 în zona Pieței Vechi (faleza superioară a Dunării, aproximativ pe locul unde astăzi este amplasat monumentul „Prima Elice”). Vicisitudinile istoriei nu permit bisericii catolice să supraviețuiască mult timp, iar la un moment dat este pierdut chiar și terenul pe care fusese construită biserica. Pentru a răspunde nevoilor spirituale ale catolicilor prezenți la Galați, în secolul al XIX-lea este construită o biserică nouă, pe actualul amplasament. Începând din 1868, ca urmare a discuțiilor purtate de episcopul catolic de Iași, Iosif Salandari, cu domnitorul Alexandru Ioan Cuza, părintele paroh Daniel Pietrobono pune bazele unei școli catolice primare de băieți, care funcționează din 1869 într-o locație de lângă biserică. Peste 10 ani, școala este încredințată părintelui Adolf Muler, pentru intensificarea studiului limbii germane. În 1880, pentru funcționarea școlii frecventate de 98 de băieți, părintele Daniel Pietrobono primește suma de 1000 de franci aur. Respectând programa statală, la școala catolică se studiau următoarele materii: catehismul, scrierea, citirea, istoria profană, istoria sacră, geografia, desenul și aritmetica. În anul 1905 școala catolică este recunoscută de Minister ca școală particulară.

Noul local al școlii, care există și astăzi pe Str. Mihai Bravu, este ridicat cu mari jertfe în 1914 de părintele paroh Francisc Orlandi. Clădirea are acum o cancelarie și 4 săli de clasă spațioase, cu câte 45 de locuri pentru elevi. În publicația „Curierul Parohiei” din 12 noiembire 1925, pe timpul părintelui paroh Ulderic Cipolloni, se amintește de o întâlnire în localul școlii, având ca scop înscrierea copiilor la școala din incinta parohiei. Se vor înscrie 20 de copii pentru scoala regulară, ei adaugându-se celor 45 care frecventau deja școala; 28 de tineri se vor înscrie pentru cursul seral. Școala se dezvoltă, astfel încât va ajunge să fie frecventată de cca. 120 de elevi de diferite confesiuni. În 1928 se capătă drept de publicitate nu numai pentru catolici, ci și pentru cei de alte confesiuni. La nivelul anilor '30, anual vor fi școlarizați peste 200 de elevi, predându-se în mod curent materiile generale și limbile italiană și franceză.

În timpul regimului comunist clădirea școlii catolice va fi confiscată, își va pierde rolul educativ-religios, fiind dată în chirie la diverse instituții. După 1989 clădirea a rămas în paragină până în 2017, când părintele paroh Cristian Dumea și frații franciscani, împreună cu o echipă de oameni binevoitori, au găsit oportunitatea transformării acestei clădiri într-un centru social de zi, proiect cu finanțare europeană și națională. Derulat între anii 2017÷2023, proiectul a devenit în primăvara anului 2024 un centru caritabil pe deplin funcțional.