Reflecții, cugetări
Niciun drum în viață nu e în zadar (de Reinhard Abeln și Anton Kner)
Experiențele în pustiu sunt necesare
Fiecare știe ce este pustiul, sau poate nu. Pustiu este un cuvânt cheie în Biblie. Cine îl înțelege și îl interpretează corect posedă cheia multor enigme.
Această lucrare prezintă pustiul ca loc al singurătății, al eșecului, al descurajării, al neputinței - în ciuda voinței, dar în același timp și ca un loc al întâlnirii cu Dumnezeu. Conform Bibliei, pustiul este locul unde Dumnezeu l-a condus pe poporul său pentru a-l putea iubi total, locul unde omul primește totul. A merge prin pustiu nu trebuie să fie o povară, ci poate să devină marea șansă a vieții. Numai cel care este foarte „jos” știe unde este „sus”. Numai cine cunoaște întunericul știe ce e lumina.
Cine are experiența pustiului, mai știe că pentru el nu există un partener de discuție mai important decât Dumnezeu. El a trăit deja o experiență vindecătoare. Mântuirea și vindecarea vin din pustiu. Dumnezeu îl așteaptă și îl ia pe om de unde acesta nu mai știe drumul, s-a rătăcit, e descurajat și neajutorat.
Nimeni nu a înțeles aceasta mai bine decât filozoful și misticul danez Sòren Kierkegaard (1813÷1855). El a scris următoarele cuvintele remarcabile: „Eu m-aș fi prăbușit dacă nu m-aș fi prăbușit.” Experiența sa din „pustiu” l-a ajutat să ajungă la singurul punct de sprijin care poate susține: Dumnezeu!
Cărticica aceasta nu vrea să instruiască pe nimeni, ci își propune și speră ca tot mai mulți să înțeleagă că niciun drum în viață nu e în zadar. „Se vede totul altfel și mult mai bine cu ochii care au plâns”, spune o vorbă veche...
Pustiul, locul abandonării
Ce înseamnă cuvântul pustiu? În Biblie, el nu se referă la deșert. Pustiul este o metaforă pentru singurătate, abandonare. Pustiu înseamnă să nu ai pe nimeni, să fii părăsit, să nu poți comunica, să porți o povară, să nu te mai bucuri de nimic, să fii fără vlagă, fără avânt, „încovoiat în interior” (Sf. Anselm de Canterbury). Pustiul este deznădejde, neajutorare...
Cunoscutul teolog catolic Thomas Sartory a descris „pustiul” omului modern în felul următor: „Omul modern nu mai locuiește în deșert, el locuiește în orașe. Dar nu au devenit oare acestea locuri de singurătate? Blocurile nu sunt ele un semn al însingurării între patru pereți, unde doar se așteaptă un apel telefonic, o vizită? Acesta este pustiul modern - locul unde rețeaua nevăzută a relațiilor interumane s-a destrămat, s-a rupt. Câți nu sunt oare astăzi descurajați, neajutorați, sau și-au pierdut încrederea și ar dori ca totul să se sfârșească...
În pustiu fiecare este singur, fie că e bogat, fie că e sărac. Niciunul nu este scutit. Pustiul aceasta cuprinde toată gama suferințelor noastre fizice și psihice, defectele noastre interioare, limitele temperamentului nostru, dar și eșecurile, neînțelegerile, lipsa respectului, bârfa, nesimțirea... Pustiul înseamnă tot ceea ce ne blochează viața, tot ce ne chinuie sau contravine planurilor noastre, tot ce zădărnicește eforturile noastre, tot ce ne doare și aproape că ne ucide. Eșecurile profesionale, problemele de sănătate, cineva care zilnic ne calcă pe nervi, obsesiile, depresiile, problemele familiale - sunt parte a acestui pustiu.
Pustiul mai înseamnă: a nu mai putea, chiar dacă există voință - de pildă când o mamă este aproape dărâmată fizic și psihic de suferința copilului ei, sau când o tânără, o soție e înșelată și abandonată ca un obiect fără valoare... Și exemplele pot continua.
Pustiul este o realitate în existența umană, există dintotdeauna și îl vedem prezent în viața marilor personaje biblice: patriarhul Abraham, Moise, regele David, Ioan Botezătorul, Domnul Isus Cristos, apostolul Paul. Autorii psalmilor au oftat și ei, iar profetul Iona a încercat să fugă la capătul lumii, hotărându-se mai întâi să nu meargă la Ninive...
Însă pustiul poate să devină șansa vieții noastre, dacă rezistăm. Acesta este timpul predilect al lui Dumnezeu, când noi ne asemănăm cu un pământ uscat... ce strigă după apă! Pustiul se dovedește astfel, deseori, o șansă unică de a ne maturiza, de a deveni mai profunzi, de a înțelege ceea ce poate nu am fi înțeles niciodată.
„Durerea poate să te amărască, dar poate și să-ți deschidă ochii pentru a avea o privire mai clară asupra lucrurilor, asupra lumii și a oamenilor. Dărâmă fațade, sparge gheața subțire de la suprafața existenței noastre și ne deschide noi orizonturi” - spunea Georg Moser, episcopul diocezei de Stuttgart (mort în 1988).
Convertirea este posibilă numai pentru acela care spune DA crucii. Fără cruce, fără durere, fără efort nu există progres în viața spirituală. Drumul spre reforma interioară duce prin Golgota.
Încredere
Pe o foaie de calendar vechi scria: „O floare are nevoie de soare pentru a deveni floare. Un om are nevoie de încredere pentru a deveni om.” Merită să medităm aceste cuvinte înțelepte în liniște. Încrederea este esențială! O femeie disperată spunea odată: „Nu doresc să fiu înțeleasă, doresc să fiu acceptată.”
Wilhelm Wills întreba pe bună dreptate: „Știați că apropierea unui om te poate face din bolnav - sănătos, viu și bucuros? Mai mult, știați că absența unui om te poate omorî, iar venirea unui om te poate face să trăiești din nou?”
Fiecare om are nevoie de o persoană de referință cu care, mai ales atunci când viața i se întunecă, să poată discuta orice. Fiecare om are nevoie de un zid al plângerii, măcar câteodată. Unde să merg cu grijile mele? În brațele cui pot să plâng? Unde pot merge cu necazurile mele, fără a fi umilit, batjocorit, trădat? Cine poate să înțeleagă inima mea neliniștită, toate sentimentele, toate dezamăgirile și întrebările, pentru a putea găsi încurajare și încredere?
Dacă, cum, când și unde ne este dăruit un „om”, depinde de Dumnezeu. Încrederea este ca o oază, o fântână în deșert, o stea în noaptea întunecată. „Oamenii” au fost dintotdeauna o raritate... cu ani în urmă, ca și azi. În Grecia antică, un filozof se plimba cu lampa aprinsă ziua în amiaza mare. Întrebat fiind ce face, răspundea: „Caut un om!”
Ce transformă omul în „om” este inima lui, adică bunătatea sa, credibilitatea sa, onestitatea sa. Un asemenea om poate să tacă, e ca o fântână în care poți arunca totul. Deseori este și un animal de povară, pe care poți descărca totul. Asemenea oameni... ne sunt dăruiți. Iar pentru a putea primi cadouri, trebuie să fim deschiși.
Cum e posibil ajutorul?
Ajuns în pustiu, niciun om nu are dreptul să abandoneze înaintarea. Viața e ca o bicicletă: sau continui să pedalezi, sau cazi. Cine se hotărăște pentru prima variantă, se va întreba: Dar cum să merg mai departe? De ce anume are nevoie omul pentru a nu deznădăjdui? Ce anume ajută când dezamăgirile sunt atât de mari încât omul se simte incapabil să mai ducă viața obișnuită?
Nu are sens să spunem ca profetul Ilie: „Ajunge, acum, Doamne, ia-mi viața, pentru că nu sunt mai bun decât părinții mei!” (1Regi 19,4). Nu are sens nici să ne retragem plini de amărăciune în cochilia noastră, pentru a ne compătimi. Ce ne ajută este încrederea pe care ne-o dăruiește un alt om, un „înger salvator”.
Omul are nevoie de cineva care să simtă amărăciunea împreună cu el, care este lângă el în suferință, care îi spune la momentul potrivit cuvântul potrivit. Omul este conceput pentru comunicare. Fără comunicare el se distruge interior. E punctul culminant al existenței omenești când un om se deschide față de un alt om, îi spune că îl iubește, îl place, îl întreabă cu ce-l poate bucura.
E un adevăr bine știut, dar de care uităm foarte ușor. Tot ce înseamnă viața adevărată este de fapt întâlnire. Pentru frică, descurajare, tristețe există doar un singur leac: un climat uman potrivit. Un palmier nu poate să crească în Groenlanda. Sau cum spune un înțelept proverb african: „Cel mai bun medicament pentru om este omul". Nu obiectele, succesul, banii.
O veche fabulă povestește cum furnicile ajută unei mici flori, în pustiu, să nu se usuce. Oare noi oamenii putem învăța ceva de la ele?
A fost odată o floare mică în mijlocul deșertului, care aștepta zilnic un strop de ploaie, dar acesta nu cădea decât rareori, iar atunci era imediat furat de păsările răpitoare. Cu greu se mai ținea floarea, îi era frică, frică de căldură, de singurătate. O pasăre colibri a văzut tristețea florii și le-a spus celorlalte animale. Pe taur nu-l interesa decât cine era puternic. Coțofana, care spunea mereu vorbe mari, nu avea timp. Câinele era plictisit. Atunci pasărea, disperată, le-a povestit furnicilor despre tristețea florii. Fără să ezite, micile animale au format un șir lung, au cărat iarbă, semințe până la rădăcina tristeții, au umezit locul cu rouă și... nu a durat mult până când mica floare a început să strălucească, spre surprinderea tuturor. Totul a fost posibil numai pentru că mica pasăre a înștiințat furnicile.
În cercul magic al iubirii
Toată viața noastră este Advent (de Elisabeth Nikrin)
Mereu vrea Domnul să vină la noi. Cine nu vrea să-l vadă și să-l audă, cine fuge de el în zgomot și agitație, nu poate nicidecum să scape de El, ci doar își fură singur cel mai valoros lucru: nu va simți fericirea apropierii de Dumnezeu, schimbarea personală dureroasă, dar fericită.
În aceste zile parcă intuim cumva viața care va veni, în care toți vom fi uniți în iubire. Crăciunul îl scoate pe omul rănit de dureri și dezamăgiri din lumea lui îngustă, spre infinitul divin. Și la cei fără credință se întâmplă minunea aceasta, și în ei se naște speranța pe care nu știu s-o definească. Ei vor să dăruiască bucurie și devin ei înșiși bucuroși. Sufletul probabil că este în mod natural creștin (sau creștin prin natură) - „anima naturaliter christiana”, cum îl numește Tertullian.
Noi, creștinii, nu ar trebui să ne lăsăm purtați numai de acest val al iubirii și bucuriei, ci ar trebui să ne amintim de Cel care a adus speranța, salvarea, în întunericul fără ieșire al existenței omenești. Atunci am avea puterea să trăim adventul vieții noastre și să mergem spre Acela care „mereu vine spre noi”.
Nu stinge lumina (de Wolfgang Müller-Welser)
Ai tot viitorul în față. Nu dispui tu de el, îți este pregătit...
Poți da lumina mai departe, până la ultima licărire, până în ultimul ceas al vieții tale, sau poți să o înăbuși din frică, prin refuzul a ceea ce este nou și dureros, prin resemnarea din oboseală, disperare, lipsă de credință.
Poți chema noaptea iarăși înapoi. Cineva poate să stingă toate lumânările și ceara topită rămâne ca o amintire a vremurilor luminoase. Nu stinge lumina! Chiar dacă doar mai pâlpâie, într-o speranță tăcută, este mai bună decât întunericul tăcut și rece.
„Iar Dumnezeul speranței să vă umple de toată bucuria și pacea în credință, ca să prisosiți în speranță prin puterea Duhului Sfânt!” (Scrisoarea Sf. Apostol Paul către Romani 15,13)
A descoperi călugărul din tine (de Gotthard Fuchs)
A găsi țiței cere sudoare și destoinicie; atunci de ce vrem să-l găsim pe Dumnezeu fără efort spiritual?
Aceasta este una dintre multele întrebări pe care personajul principal din cartea lui Madeleine Delbrêl le pune. Este nevoie de forări în adâncime, este nevoie de mai multe încercări și de orientare, presupunând că există un „zăcământ de Dumnezeu” în lume, peste tot, dar mai ales în omul care întreabă, care „forează”. Dumnezeu nu e departe, fiindcă... Pentru unul care-l caută pe Dumnezeu, precum Moise, o treaptă poate să fie chiar muntele Sinai, cea mai apropiată treaptă. La fiecare pas, eveniment, putem să descoperim aurul negru sub picioare, mai ales că țițeiul și alte comori se găsesc adesea în deșert, adică în deșertul de fiecare zi, în viața cotidiană.
Madeleine Delbrêl intitulează colecția ei de sfaturi „Îndrumător simplu pentru creștini simpli”. În limba germană are titlul „Micul Călugăr”. Monahismul este istoria celor care vor să cerceteze Evanghelia minuțios și vor să o trăiască.
Călugărul este creștinul care se simte chemat la o viață proprie unică și caută în ea pe Dumnezeu. El caută și găsește pacea în sine și cu toți oamenii, el știe să se roage și să lucreze, să iubească și să laude, el este unit cu Dumnezeu. Sensibilitatea contemplativă și rodnicia activă sunt strâns legate una de cealaltă. Deci nu e vorba numai de cei care merg la mănăstire sau caută o altă formă de viață consacrată. „Micul Călugăr” înseamnă o spiritualitate radicală, care privește pe fiecare om - solitar în adorația lui Dumnezeu și în același timp solidar în comuniunea cu cei din jurul lui. A descoperi pe acest „mic călugăr” în noi este o invitație și o provocare pentru fiecare.
Unul dintre marii reformatori ai spiritualității din mănăstire a fost Alexander Dmitrievich Schmemann (1921÷1983). Născut în Letonia și de origine rusă, tată de familie, a avut o activitate reformatoare mai ales în Statele Unite. Nu întâmplător a fost observator ecumenic ortodox la ultimul conciliu (Conciliul Ecumenic II din Vatican, 1962÷1965). El crede că este nevoie de o înnoire radicală a monahismului. Dacă i-ar cere cineva sfaturi, ar spune: „Fă lucruri simple. În timp ce lucrezi, roagă-te și caută pacea interioară. Nu te supăra, nu te gândi prea mult la tine, ia pe fiecare ca pe cineva trimis la tine, roagă-te pentru el. Din surplusul tău dă săracilor. Mergi la aceeași biserică și încearcă să fii acolo de real ajutor; nu insista, dacă ajutorul tău nu e dorit, nu fi trist, când talentul tău nu este folosit.” Iată și alte sfaturi practice, pentru exerciții spirituale de fiecare zi: „Fii întotdeauna simplu, vesel. Nu fi moralizator. Evită vorbele goale despre credință, biserică.” Cine trăiește astfel cu picioarele pe pământ, va găsi pe Dumnezeu. A descoperit călugărul în sine.
A sta alături cu simpatie (de Pierre Stutz)
La începutul Săptămânii Mari, în evanghelii (Ioan 12,1-8; Matei 26,6-13; Marcu 14,3-9) este relatat un fapt căruia i se acordă de obicei prea puțină atenție. O femeie (Maria din Betania) unge cu ulei de mare preț picioarele lui Isus și apoi i le șterge cu părul ei. Aici se găsește condensat ceea ce constituie însăși esența vieții lui Isus - drumul simpatiei, al compasiunii. Toată viața sa Isus a mers pe acest drum, pentru ca și noi să-l parcurgem în felul nostru. Cuvântul simpatie în limba greacă înseamnă suferință împreună cu cineva. Femeia cu vasul de nard este așadar și un simbol. După sentința de moarte hotărâtă asupra lui Isus, și înainte de trădarea lui Iuda, această femeie își urmează intuiția ei, într-o situație în care cuvintele sunt de prisos. În fața nedreptății și a neputinței, ea se exprimă printr-un gest plin de afecțiune și de speranță - o mărturie a ceea ce a învățat la școala vieții. Isus ia partea acestei femei, contrar atitudinii ucenicilor săi care o critică. Exemplul ei evidențiază încă mai mult orientarea fundamentală a trăirii credinței creștine: „Adevăr vă spun: tot ce ați făcut unuia dintre frații mei cei mai mici, mie mi-ați făcut” (Matei 25,40).
Săptămâna Mare ne încurajează să nu ne lăsăm unii pe alții singuri în speranțele spulberate, sau în planurile eșuate. Deși fiecare trebuie să meargă singur prin strâmtorile vieții, prin faptul că stăm alături, că suferim alături, se poate naște o viață nouă...
Cuvinte pentru a fi om (de Phil Bosmans)
Sensul crucii
Mai devreme sau mai târziu ne lovim de o barieră, de o problemă care ne transformă viața într-o cruce. Te îmbolnăvești. Ai un accident. Un om iubit moare. Trăiești un eșec profesional. Esti înșelat. Nu mai poți... Crucea devine o realitate în viața fiecăruia. Dar tot mai puțini fac față deoarece nu suportă greutatea crucii. Nu ai de ales... dar poți să porți crucea numai dacă înțelegi sensul ei.
Crucea te întoarce la adevăr. La adevărul că ești un om sărman, slab și vulnerabil. Te eliberează de acele lucruri care te sufocă. Este ca o antenă prin care poți recepționa un mesaj de la Dumnezeu. Nu vei fi liber de suferință... dar vei înțelege că suferința nu este lipsită de sens. Vei putea deveni din nou om.
Să înțelegem Biblia (de Anselm Grün)
Dumnezeu ne vorbește în Biblie. Și acolo sunt multe cuvinte de iubire. Eu trebuie numai să le las să pătrundă în inima mea.
Iubește-l pe aproapele tău ca pe tine însuți. Această poruncă ne îndeamnă să ne acceptăm mai întâi pe noi, așa cum suntem. Numai dacă ne acceptăm pe noi cu îngăduință, îl putem accepta și pe aproapele.
În alt loc este scris: „Cine nu-și poartă crucea și nu vine după mine nu poate fi discipolul meu.” (Luca 14,27) A purta crucea înseamnă a mă accepta cu toate contradicțiile mele, cu părțile bune și mai puțin bune. Cuvântul lui Isus despre lepădarea de sine vrea să ne îndemne să ne eliberăm de ego-ul nostru, care vrea să se folosească de tot și care se învârte mereu numai în jurul său. Ar trebui să ajungem de la ego-ul nostru la adevărata identitate, la sinele nostru, pe care să nu-l renegăm. Ar trebui să ne opunem, să ne eliberăm de puterea ego-ului, care ne transformă în sclavi. Isus la aceasta se referă, la faptul că trebuie să ne eliberăm lăuntric și să devenim astfel disponibili și „transparenți” pentru Spiritul lui Dumnezeu. Dacă cineva se pune în centru, va crea cu siguranță o impresie neplăcută. Cine devine însă permeabil pentru Spiritul lui Dumnezeu, acela va găsi mai ușor o relație bună cu oamenii. Egoistul își dăunează sieși.
În altă parte, în Sfânta Scriptură, Domnul îi spune apostolului Paul: „Îți este suficient harul meu, căci puterea mea se împlinește în slăbiciune.” (2Corinteni 12,9) Ce înseamnă aceasta? Paul voia să scape de „ghimpele” din trupul său, de boala sa, de slăbiciunea sa. De aceea l-a rugat pe Isus să-l elibereze. Dar Isus îi răspunde că harul pe care i-l dăruiește este de ajuns, că ajutorul Său tocmai în slăbiciunea lui își arătă întreaga forță, se desăvârșește. Cristos poate să acționeze în ciuda slăbiciunilor noastre, trecând peste ele.
Slăbiciunea nu ne împiedică să ne deschidem în fața lui Cristos, pentru ca apoi să-l mărturisim. Din contră, ne poate fi de ajutor. Renunțând la a ne mai pune pe noi în centrul atenției, reușim să transmitem mai bine spiritul adevărat al lui Cristos, care ne eliberează de presiunea amorului propriu, ne scapă de toate fricile, de temerile și sensibilitățile noastre. Putem, ca Sf. Paul, să-l rugăm pe Domnul să ne scape de frică și sensibilitate. Dar dacă încă mai suferim din cauza lor, nu e semn că Dumnezeu nu ne-a ascultat rugăciunea. El așteaptă să ne împăcăm cu ele și să transmitem spiritul Lui. Abia aceasta ne va elibera de ego-ul nostru, care deseori dorește numai să impresioneze. Ajungem la adevăratul sine, unde locuiește Dumnezeu.
Pavel a simțit că tocmai prin suferință, boală, slăbiciune intră în comuniune cu Isus cel răstignit și înviat. În acest fel, apostolul devine capabil să vestească misterul morții și al învierii lui Isus, nu numai prin cuvinte, dar prin întreaga sa viață, mai ales prin experiențele dificile și dureroase.
Să primim iubirea lui Dumnezeu (de Anselm Grün)
Mulți se plâng că nu simt iubirea lui Dumnezeu. Iubirea oamenilor o putem simți mult mai ușor. Când îmbrățișez pe cineva, simt iubirea. Dar iubirea lui Dumnezeu ar dori să ne îmbrățișeze și ea. Când bate vântul simt cum iubirea lui Dumnezeu mă mângâie duios. Când stau la soare îmi imaginez că iubirea lui Dumnezeu pătrunde în mine, mă încălzește și cuprinde, acceptă totul din mine. Un alt mod e respirația. Îmi pot imagina că iubirea lui Dumnezeu pătrunde în tot corpul meu.
Iubirea se exprimă și în cuvinte. Dacă cineva mă iubește, îmi spune cuvinte calde, pline de iubire.
Dumnezeu îmi vorbește în Biblie, iar acolo sunt multe cuvinte de iubire. Trebuie numai să le las să pătrundă în inima mea. Pot, de exemplu, să îmi repet cuvintele din Ieremia 31,3: „De departe mi s-a arătat Domnul și mi-a zis: te-am iubit cu o iubire veșnică și de aceea te-am atras cu bunătate.” În aceste cuvinte pot simți iubirea lui Dumnezeu. Trebuie să ne amintim mereu de această iubire, al cărei punct culminant este pentru noi creștinii, Euharistia. În împărtășanie ni se dăruiește Isus Cristos pentru a ne arăta iubirea sa. Dar aceasta nu se întâmplă automat, trebuie să-mi imaginez unirea cu Isus și trebuie să las în mod conștient să pătrundă, la împărtășanie, iubirea sa în mine.
În sacramente trăim mereu iubirea lui Cristos. Părinții Bisericii spun că El ne atinge și face ce a făcut oamenilor atunci: iartă, vindecă, oferă viață.
Dacă lăsăm cuvintele din Biblie să pătrundă în inima noastră, se va naște iubire și în inima noastră - o iubire care este mai profundă decât iubirea omenească, iubirea lui Dumnezeu, care se îndreaptă spre tot ce există, oameni, natură. Atunci simțim că acele cuvinte din 1Ioan 4,16 sunt adevărate: „Noi am cunoscut și am crezut în iubirea pe care Dumnezeu o are față de noi. Dumnezeu este iubire și cine rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu, iar Dumnezeu rămâne în el.”
Viziuni (de Franz Kamphaus)
Merită să ne întrebăm din când în când: ce îmi dă mie viață? Ce mă inspiră? Unde simt nu doar că „funcționez”, dar și că trăiesc cu adevărat? Ce mă entuziasmează? Răspunzând, ajungem la o neașteptată și rodnică constatare: există destule experiențe de trăit, dincolo de eul nostru limitat și de logica noastră...
Cu toții am trăit această realitate: încercăm să rezolvăm ceva, dăm de greu, ne împotmolim... și deodată se aprinde o lumină, ne vine o idee, întrezărim ceva. Se deschid noi orizonturi, ne depășim... Și nu puține sunt ocaziile când ne sunt dăruite asemenea experiențe, legate de greutățile pe care le întâmpinăm în viață. Vedem totul în negru... și deodată apare un izvor de lumină - un cuvânt, o întâlnire, o melodie - ca o cometă care străpunge întunericul.
Bănuiți ce înseamnă Rusaliile? Timpul deznădăjduirii, al vieții trăite fără Duhul Sfânt s-a terminat! Se deschid noi orizonturi, oameni din toate popoarele se unesc în „mișcarea internațională creștină”. Duhul Sfânt îi unește, formează cu ei o nouă comunitate. Și Petru, primul papă, spune ca o continuare la cele spuse de profetului Ioel: „Atunci, în zilele de pe urmă - spune Dumnezeu - voi revărsa din Duhul meu peste orice om. Și vor profeți fiii voștri și fiicele voastre, tinerii voștri vor avea viziuni, iar bătrânii voștri vor visa visuri.” (Fap 2,17) Cu alte cuvinte, femei și bărbați, tineri și vârstnici sunt cuprinși de puterea Duhului Sfânt, care are forța să schimbe lucrurile. Oamenii sunt diferiți... și totuși se înțeleg. Dumnezeu dorește fraternitatea poporului său? Este ceva de vis! Se simte acest lucru la noi? Ce știu tinerii despre visurile bătrânilor, dar bătrânii de visurile altor bătrâni? Cunosc bărbații viziunile femeilor și femeile viziunile bărbaților? Comunicăm unii cu alții?
Uneori mă întreb: ce aștept, de fapt? Observ că lumea mea mică se rezumă la cei patru pereți și că sunt mulțumit dacă totul funcționează. Mă întreb: aceasta este totul? Nu, nu se poate să fie așa. Văd Biblia în fața mea - o carte plină de speranță, de vise, de viziuni despre comuniunea euharistică a tuturor popoarelor, despre transformarea armelor în pluguri, despre Dumnezeu care șterge ca un tată lacrimile noastre... Viziunea creștină a vieții trebuie învățată, trăită, nu vine de la sine. Străinii nu devin prieteni, de la sine. Femeile și bărbații, tinerii și bătrânii nu vor putea trăi că frații, cu aceleași drepturi, așteptând ca aceasta să vină de la sine.
Mai avem viziuni? Sunt ele viziuni largi, comune, sau se opresc în propria curte? Mai avem putere pentru o re-viziune?
Cum să ne hrănim visurile și viziunile? Începând prin a fi deschiși față de ceea ce e nou și plini de o curiozitate benefică. Fără „poveștile cu vise” din Biblie, cu perspectivele lor vizionare, nu am fi astăzi aici, să sărbătorim Rusaliile, care ne leagă cu Cristos și între noi, să le sărbătorim mereu, dar altfel de fiecare dată. Astfel hrănim noi visurile și viziunile noastre...
Înălțarea Domnului Isus în noi (de Anselm Grün)
Sărbătoarea Înălțării vrea să ne îndrepte privirea spre ținta noastră - cerul. Să nu ne limităm la cele pământești ci să privim mai sus, la Isus, care deja este la Tatăl.
Ceea ce la prima vedere pare a fi un simplu îndemn, este în realitate o veste care eliberează. Pentru acela care poate considera cerul patria sa, multe lucruri capătă o altă importanță. Succesul, bogăția, sănătatea nu mai sunt pe primul loc și de aceea el poate înfrunta totul liniștit și fără frică. Dacă inima sa este deja la destinație, atunci drumul nu i se mai pare atât de anevoios, deoarece el se poate detașa de tot ceea ce întâlnește pe drum...
Carl Gustav Jung, renumitul psihiatru și psihanalist, crede că privirea spre Cristos, cel care a trecut deja pragul morții, îi face bine omului, îl menține psihic sănătos. Un astfel de om poate vedea chiar și în moarte o țintă pozitivă, iar acest lucru îl ține viu. Pentru Jung religia este o școală care ne educă pentru partea a doua a vieții. Înălțarea Domnului este sărbătoarea relevantă care ne conduce dincolo de realitățile acestei lumi, în locul acela unde devenim într-adevăr oameni.
Nu-l mai atingem pe Isus, ca persoană fizică, ci în spirit. El chiar este mai aproape de noi decât atunci când a trăit pe pământ, fiindcă atunci era lângă și printre oameni, dar acum este în noi. Atât timp cât trăiește un om lângă noi suntem fixați pe ceea ce vedem, dar misterul său deseori nu îl înțelegem. Cristos a trebuit să meargă la Tatăl, ca să nu rămânem fixați cu privirea pe persoana sa fizică. Dacă El se îndepărtează, putem interioriza tot ce a trăit, iar Cristos poate trăi (în sfârșit) în noi. Așadar, în această sărbătoare, să nu-l căutăm pe Cristos în cer, ci în noi!
Impulsuri pentru Postul Mare
Găsirea împlinirii (de Anselm Grün)
Dumnezeu mă acceptă necondiționat. De accea și eu pot să mă accept cu greșelile și slăbiciunile mele, cu părțile mele întunecate pe care nu doresc să le privesc.
Săptămâna 1
Să-i mulțumim lui Dumnezeu pentru istoria noastră personală. Mulți oameni nu sunt împăcați cu istoria vieții lor, îi acuză pe ceilalți și se simt nedreptățiți. Este întotdeauna mai comod să acuzăm părinții, profesorii sau biserica, decât să trăim cu ceea ce am primit.
Ar fi mai bine să ne spunem: aceasta este povestea mea. Am trăit lucruri frumoase, dar au existat și răniri și jigniri care m-au provocat și m-au făcut mai puternic. Dacă mă împac cu rănile mele, o să înțeleg că pe lângă durere, ele ascund și ceva prețios. Hildegard von Bingen spune că reușita devenirii noastre ca oameni depinde de reușita transformării rănilor noastre în perle. Ele rup masca în spatele căreia ne ascundem și ne pun în legătură cu adevăratul nostru sine și ne deschid spre Dumnezeu. Dacă le așez în fața lui Dumnezeu, voi trăi vindecarea sufletului meu. Rănile mă țin viu, mă împiedică să trăiesc superficial și conferă vieții mele profunzime. Împăcarea duce la gratitudine. Împăcat cu mine, pot să mulțumesc pentru povestea unică a vieții mele, să găsesc propriul drum și să-l urmez.
Exerciții
Așază-te în fața unei lumânări, a unei icoane sau în biserică. Imaginează-ți că te înconjoară Dumnezeu cel iubitor și vindecător. Meditează apoi în fața Lui asupra vieții tale. Pentru ce mulțumești? Ce amintiri dureroase îți vin în minte?
Imaginează-ți că iubirea lui Dumnezeu pătrunde în rănile tale și le transformă. Atinși de iubirea lui Dumnezeu, rănile încetează să mai doară și devin perle care te împodobesc. Atunci roagă-l pe Dumnezeu să-ți trimită spiritul împăcării, că să poți spune DA vieții tale.
A accepta ceea ce nu poate fi acceptat (de Anselm Grün)
Săptămâna a 2-a
Cel mai greu este, probabil, să ne iertăm pe noi înșine. Dacă am făcut o greșeală, ne facem reproșuri și nu putem trece peste eșecul nostru. Însă nu este întotdeauna vină, deseori sunt greșeli, omisiuni. De ce este atunci atât de greu să ne iertăm?
Evident, avem impresia că putem trăi toată viața nepătați și perfecți, în fața noastră și a celorlalți. Este o iluzie. Perfecționismul nostru nu admite nicio greșeală. Și dacă totuși se întâmplă, ne judecăm nemilos...
O femeie nu putea trece peste faptul că nu a fost prezentă când a murit mama ei, deși a îngrijit-o cu devotament ani la rând. Chiar în clipa morții s-a întâmplat că făcea cumpărături pentru ea. Nu putea să se ierte pentru asta... și viața ei a devenit un iad.
Noi putem să ne iertăm numai dacă credem în iertarea lui Dumnezeu. El ne iartă, ne spală vina, cum spune Psalmul 51,4: „Spală-mă cu desăvârșire de nelegiuirea mea și curăță-mă de păcatul meu!" Dacă Dumnezeu nu îmi mai reproșează vina, trebuie să încetez de a mă mai acuza. Dumnezeu mă acceptă necondiționat. De aceea, pot și eu să-mi accept greșelile, slăbiciunile, părțile mele întunecate... Încrederea în Dumnezeul cel milostiv este prima condiție ca noi să ne iertăm.
Ne amăgim că putem fi toată viața neprihăniți, fără pată. E greu să ne desprindem de imaginea acestui om perfect. Paul Tilich, teolog evanghelic, numește iertarea „acceptarea inacceptabilului". Când voi accepta inacceptabilul din mine, de-abia atunci voi trăi împăcarea cu mine...
Exerciții
Analizează reproșurile pe care ți le faci. Ce îți reproșezi? Încetează apoi să te mai acuzi sau să te scuzi.
Așază-te în fața lui Dumnezeu, în iubirea Sa îndurătoare, și încearcă să te ierți. Și vina ta va deveni o vină fericită! Ea te va face om între oameni, milostiv și blând, emanând împăcare. Nu trebuie să-i dovedești lui Dumnezeu nimic! El preferă să îi dai inima ta zdrobită. Nu o va disprețui! (cf. Psalmul 51,19)
Împăcarea cu Dumnezeu (de Anselm Grün)
Săptămâna a 3-a
Nu Dumnezeu trebuie să se împace cu noi, ci noi cu Dumnezeu.
Împăcarea pornește întotdeauna de la El. În Isus, Dumnezeu ne oferă o cale de împăcare, fiindcă noi ne-am separat de El. Am urmat propriile noastre căi și ne-am rătăcit. Ne vine greu să ne întoarcem și să ne apropiem de Dumnezeu pentru că ar răsturna viața noastră de până acum. Iată de ce este nevoie de vestea lui Isus, de persoana sa care împacă, pentru a renunța la rătăcirile noastre și a porni din nou spre Dumnezeu. Isus ne invită să ne deschidem iubirii lui Dumnezeu pentru a afla pace și încurajare...
Deseori îi reproșăm lui Dumnezeu despre felul cum a decurs viața noastră, eșecurile, suferința, boala. Până și Biblia îi cere cont lui Dumnezeu de ce omul are parte de boală și suferință... Dar în Vechiul Testament cel care se roagă nu se oprește numai la plângere, ci duce o luptă cu el însuși pentru a accepta ceea ce i s-a întâmplat...
Un alt aspect se referă la împăcarea cu acel Dumnezeu care nu corespunde imaginii noastre pe care ne-am făcut-o despre El: acel Dumnezeu atotputernic și milostiv care nu ar trebui să permită să sufăr. Dacă este atotputernic, ar trebui să mă scutească de asta. De ce nu o face?
Viața mă conduce mereu în situații prin care îl întâlnesc pe Dumnezeu altfel decât m-am așteptat. Atunci voi fi ca Iob care spune: „Urechea mea a auzit vorbindu-se despre tine, dar acum ochiul meu te-a văzut”.
În limba germană, termenul „împăcare”, inițial însemna a face pace, a liniști, a săruta. A mă împăca cu Dumnezeu înseamnă să vorbesc cu El despre viața mea, chiar să mă cert, dar apoi să fac pace cu El, să mă liniștesc, să-l sărut și să fiu de acord cu ceea ce vrea de la mine.
Exerciții
Ce imagine ți-ai făcut despre Dumnezeu? Ce îi reproșezi?
Scrie-i lui Dumnezeu o scrisoare, reproșează-i toate greutățile, dar întreabă-l care este intenția Sa. Apoi încearcă să-i scrii din nou și să-i spui că îl primești ca Domn al cerului și al pământului, și ca Domnul tău personal. Roagă-l să-ți dăruiască pacea inimii și împăcare.
Rugăciunea care vindecă (de Anselm Grün)
Săptămâna a 4-a
Uneori, oameni care caută sfat, consiliere îmi povestesc că încă nu s-au împăcat cu persoanele care i-au rănit. Experiențele neplăcute sunt ca niște pietre pe suflet care îi trag în jos și ei nu se pot elibera de ele. Nu reușesc să ierte. Acești oameni suferă din cauza incapacității lor de a ierta și simt că nu pot trăi deplin clipa prezentă, nu se pot întoarce cu adevărat la Dumnezeu. Această povară îi apasă și, uneori, devin depresivi. Un ajutor în asemenea situații poate fi meditarea cuvintelor pe care Isus le-a rostit pe cruce: „Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac” (Luca 23,34). Dacă mă rog pentru cineva care m-a rănit, cu cuvintele lui Isus, atunci nu mai port întreaga greutate a iertării celuilalt. Îl rog pe Tatăl să-l ierte!
Unii nu acceptă circumstanța că persoana care i-a rănit, el sau ea, poate nu știa ce face. Gândesc că aceasta știa exact ce face. Știa că poate răni. A făcut-o cu intenție... Dar poate că în adâncul sufletului chiar nu știa ce face. Poate era și ea dominată de propriile răniri. Era bolnavă și de aceea îi făcea și pe alții să sufere. Se simțea prea măruntă, așa că trebuia să-i înjosească pe alții. Dacă îmi imaginez asta, atunci persoana nu va mai avea putere asupra mea... Voi simți milă și nu voi mai fi dominat de resentimente față de ea.
Cei care l-au omorât pe Isus credeau că au dreptate și că împlinesc voința lui Dumnezeu. Poate că și unii care mă rănesc cred că au dreptate. Isus se distanțează de ei în rugăciune și se retrage în sine, unde nu poate fi rănit și e liber. Dacă mă retrag, rugându-mă, o jumătate de oră în rănile pe care mi le-a pricinuit cineva, atunci rugăciunea mă va conduce în spațiul interior de liniște, acolo unde locuiește Dumnezeu și nu pot fi rănit de nimeni. Rugăciunea schimbă relația mea cu celălalt. Rugăciunea lui Isus mă face capabil să iert din toată inima. În ciuda rănirii mele eu simt pace, iar din această pace se revarsă ceva și asupra celuilalt.
Exerciții
Scrie numele a trei persoane care te-au rănit. Cine îți vine spontan în minte? Nimeni? Atunci mulțumește-i lui Dumnezeu că ești împăcat cu tine și cu oamenii. Dar dacă îți vine în minte cineva, atunci roagă-te!
Dedică pentru fiecare persoană zece minute. Dacă totuși mai simți supărare, imaginează-ți că Isus pe cruce i-a iertat pe cei care l-au omorât. Să te rogi cu rugăciunea lui Isus și pentru aceia care îți vor răul. Și, rugându-te, să-i ierți!
Sacramentul Împăcării (de Anselm Grün)
Săptămâna a 5-a
Multora le este greu să se spovedească. Dar Biserica ne sfătuiește să ne spovedim în mod regulat, măcar în timpul perioadelor rânduite de post. În timp ce nimeni nu te obligă să te mărturisești, poate ți-ar face totuși bine să discuți odată cu un preot ceea ce te nemulțumește, unde te simți vinovat, unde viața ta nu decurge cum ți-ai imaginat. O spovadă este de mare ajutor să te împaci cu viața ta, să lași trecutul în urmă. Mulți spun că Dumnezeu îi iartă și fără spovadă... dar nu simt ușurare, pentru că fără mărturisire, dacă s-au făcut într-adevăr vinovați, le este greu să creadă în iertare...
Carl Gustav Jung, cunoscutul terapeut elvețian, crede că vina îl exclude discret pe om din comunitatea umană. De aceea omul vinovat are nevoie de o confirmare vizibilă, din partea unui membru al comunității, că este din nou primit. Cine s-a făcut într-adevăr vinovat are nevoie de un ritual extern, cu puterea de a pătrunde până în adâncul subconștientului... Aici, în subconștientul nostru, există blocaje care ne împiedică să credem în dragostea iertătoare a lui Dumnezeu. Ritualul reconcilierii, pe care îl „trăim” la spovadă prin participarea noastră sufletească, înlătură blocajele acestea și ne face să credem din adâncul sufletului că suntem acceptați necondiționat.
Când vorbim despre noi povestim de obicei despre faptele noastre mărețe. Dar acest lucru ne dăunează. Jung crede că pentru sănătatea omului este important ca el să renunțe la orgoliul său și să recunoască că este greșitor.
Un prieten adevărat este acela cu care poți vorbi și despre slăbiciunile tale. La spovadă poți vorbi deschis despre tine. Nu trebuie să te simți degradat, înjosit - povestește pur și simplu ceea ce nu poți accepta la tine, ce te nemulțumește la tine. Preotul nu te va evalua sau judeca. El va prezenta mărturisirea ta lui Dumnezeu și îți va da din partea lui iertarea, acceptarea necondiționată. Vei simți că iubirea lui vindecătoare te cuprinde, inclusiv părțile întunecate pe care nu le privești cu plăcere. Astfel, spovada te poate ridica sufletește, te poate elibera de nevoia de a te prezenta mai bun decât ești. Ai voie să fii așa cum ești. Ești acceptat și iubit de Dumnezeu în totalitate.
Exerciții
Când te pregătești pentru spovadă poți folosi un îndrumător, dar poți și să stai liniștit, să te asculți și să te cercetezi singur. Ești în concordanță cu tine? Ce te nemulțumește la tine? La ce „capitol” al vieții nu trăiești așa cum ai vrea? Unde ești pasiv, în loc să fii activ? Care e scopul vieții tale?
Poți încerca chiar să-i scrii o scrisoare lui Dumnezeu, în care să răspunzi la aceste întrebări, citește-o cu voce tare și apoi arde-o. Dacă e posibil spovedește-te, vorbește fără presiunea timpului despre tine... și vei trăi în dezlegare, căci ai lăsat trecutul în urmă și acum poate să se nască ceva nou în tine.
Crucea ca loc al împăcării (de Anselm Grün)
Săptămâna a 6-a
În acest timp și mai ales în Vinerea Sfântă ni se prezintă crucea ca loc al împăcării. Pe cruce Dumnezeu a împăcat lumea cu Sine. Așa mărturisim mereu la liturghie. Dar cum să înțelegem aceasta? În niciun caz nu trebuie să ne imaginăm că Dumnezeu, prin moartea Fiului Său, a fost îmbunat. Nu Dumnezeu, ci omul este cel îmbunat, împăcat. Dar cum putem fi noi împăcați prin cruce cu Dumnezeu?
Păcatul ne separă de Dumnezeu. Pe cruce, Isus a suportat nedreptatea, intrigile celor puternici, păcatele lumii și le-a transformat prin iubirea Sa. Păcatul a pierdut puterea zdrobitoare pe care o avea asupra omului. Crucea este un simbol al unității contrariilor: jos - sus, stânga - dreapta, conștient - subconștient. Isus a înfăptuit pe cruce împăcarea, prin faptul că a unit în Sine toate contradicțiile acestei lumi: cer și pământ, lumină și întuneric, bărbat și femeie, conștient și subconștient, bogat și sărac, tânăr și bătrân. Contradicțiile nu ne mai sfâșie. Sunt cuprinse de iubirea lui Dumnezeu. Sf. Ioan Evanghelistul a înțeles moartea lui Isus pe cruce astfel: Isus ne-a iubit până la sfârșit. El s-a aplecat în spălarea picioarelor până la praful lumii, pentru a ne vindeca punctul nostru vulnerabil, călcâiul lui Ahile... Moartea lui Isus pe cruce ia cu sine ceea ce e cel mai departe de Dumnezeu în lume, răutatea lumii - manifestată prin uciderea violentă a lui Isus - și o așază în Dumnezeu. Nu mai există nimic ce nu poate fi atins și transformat de iubirea lui Dumnezeu.
Mereu am legat crucea de iertarea păcatelor. Dar cum trebuie înțeles? Dumnezeu nu ne iartă fiindcă Isus a murit, ci fiindcă este un Dumnezeu care ne iubește necondiționat. Dar privirea spre cruce ne ajută să credem în iubirea iertătoare a lui Dumnezeu. Când vedem că Isus pe cruce îi iartă pe cei care l-au ucis, putem avea încredere că nu este nimic în noi ce nu poate fi iertat de Dumnezeu. Crucea nu determină iertarea, dar o mijlocește.
Privirea spre cruce ne ajută să ne acceptăm. Isus a murit și pentru mine. E o iubire personală. Și nu există nimic în mine exclus din această iubire. Astfel, meditarea crucii este mijlocul prin care iubirea lui Dumnezeu cel milostiv se revarsă în rănile mele, ca să pot crede din toată inima că vina mea este iertată. Eu aparțin lui Dumnezeu. Sunt iubit(ă) necondiționat. Nu trebuie să-i dovedesc nimic lui Dumnezeu.
Exerciții
Așază-te în fața unei cruci și meditează. Imaginează-ți că brațele larg deschise ale lui Isus sunt un gest de iubire. Isus ține brațele deschise pentru a te îmbrățișa. Privește-l pe acest Isus care a murit și pentru tine. Tu ești important pentru El. Isus ar fi putut să fugă de moartea violentă. Dar el și-a urmat drumul consecvent și din solidaritate cu tine. Și-a dat viața pentru noi și astfel a arătat ce poate să facă iubirea. Această iubire este personală, ți se adresează și ție.
Lasă această iubire să se reverse în sufletul tău, în toate contradicțiile, în toate abisurile inimii tale. Atunci trăirea acestei iubiri necondiționate te va asigura că ești acceptat. Nimic nu te poate separa de Dumnezeu.
Să căutăm ritualuri de împăcare în familie (de Anselm Grün)
Săptămâna a 7-a
Mulți suferă din cauza faptului că familia este dezbinată. De exemplu, într-o familie, fratele nu vorbește cu sora și fiecare încearcă să-și atragă mama de partea lui. Aceasta e sfâșiată în sufletul ei și nu știe ce să facă. Toate apelurile făcute de a se împăca între ei, măcar din datorie creștinească, nu au dat niciun rod. Situații ca aceasta sunt numeroase. Deseori, prin certuri legate de moștenire, se creează prăpăstii atât de adânci încât nimeni nu poate să treacă peste ele. În aceste cazuri rugăciunea făcută pentru membrii familiei este de mare ajutor, prin puterea de a zămisli în fiecare spiritul împăcării.
Deseori, inițiative mărunte pot ajuta să se aplaneze o ceartă veche. Odată, un tată de familie mi-a povestit despre obiceiul pe care îl avea de a trimite în fiecare an, de Crăciun și de ziua de naștere, o felicitare plină de iubire fiului său, care era certat cu familia și se îndepărtase de ea. Deși mama băiatului îi reproșa mereu că nu are sens, tatăl a continuat să păstreze obiceiul...
În fiecare familie există conflicte. Soții nu mai acordă atenție micilor jigniri zilnice și, deodată, apare agresiunea. Nu se mai înțeleg, sau apare un conflict în care sunt descătușate toate emoțiile acumulate. Iată un exemplu. O soție și un soț începuseră să se certe tot mai des. Când soțul se înfuria foarte tare, soția îi spunea: „Trebuie să mă ierți în numele lui Isus.” Aceasta nu este o practică bună. Un „ritual” mai bun am observat într-o altă familie. Întotdeauna când atmosfera era încărcată, unul dintre soți aprindea lumânarea de la nuntă. Era un semnal pentru celălalt că iubirea care îi leagă este mai importantă decât conflictul. Lumânarea creează o atmosferă care face posibilă îndreptarea inimii către celălalt, pentru a exprima părerea de rău și hotărârea de a rămâne în spiritul solidarității conjugale, în ciuda conflictului apărut.
Dacă în familie nu se discută despre sentimente, există pericolul ca prin jignirile deseori involuntare să se așeze un strat de praf peste legăturile de iubire. Nu-l mai vedem pe celălalt așa cum este, ci așa cum apare sub norul de praf...
Sfântul Benedict sfătuia pe stareții mănăstirilor să recite de două ori pe zi rugăciunea Tatăl Nostru pentru ca atmosfera dintre frați să se purifice.
Așadar, fiecare familie are nevoie de ritualuri de împăcare care să oprească poluarea emoțională și să facă posibilă viața în comuniune. Un asemenea act concret poate fi rugăciunea Tatăl Nostru, spusă împreună, sau binecuvântarea zilnică de către părinți a copiilor, prin însemnarea acestora cu semnul crucii.
Exerciții
Există mereu un timp potrivit pentru un ritual de împăcare în familie. Aprindeți o lumânare, iar tatăl sau mama să citească un text din Biblie, de exemplu din Matei 18,21-35 („Iertarea aproapelui” și „Parabola servitorului neîndurător”), sau din Luca 15,11-32 („Parabola tatălui îndurător. Fiul risipitor”). Apoi faceți o analiză retrospectivă.
Pentru ce trebuie să mulțumim, ce ne-a dăruit Dumnezeu? Ce ne bucură, când ne gândim la familia noastră, și ce nu a decurs bine? Pentru ce motive ar vrea cineva să-și ceară scuze? Unde a existat un conflict sau o nemulțumire? Ce putem face mai bine?
Ne este dor de lumină (de Anselm Grün)
În cel mai întunecat anotimp al anului, ne este dor de lumină. De aceea legăm Adventul de lumânări, care strălucesc și luminează tot mai mult cu fiecare săptămână ce trece, adăugând una câte una.
În antifonele cântate de la vespere (rugăciunea de seară a Bisericii), din ultimele zile de dinaintea Crăciunului, Isus este numit Luceafărul, simbolul luminii ce învinge noaptea și imagine pentru înnoirea vieții pe care o putem trăi zilnic.
Cristos este lumina adevărată! El este, după cum exprimă a doua scrisoare a Sfântului Petru, „o lumină ce strălucește în loc întunecos, până când se va lumina de ziuă și va răsări luceafărul de dimineață în inimile voastre” (2Pt 1,19). Dacă Cristos locuiește în inimă, atunci, cu lumina Sa, va străpunge întunericul din adâncul nostru.
Toți știm ce înseamnă frica de întuneric: de pildă, când nu mai suntem stăpâni peste sentimentele noastre sau când apar în noi himerele nopții, care ne sperie. Toți cunoaștem gaura întunecată a depresiei în care ne aflăm și din care nu mai putem ieși. Atunci ne este dor de lumină și vrem să răsară în inima noastră.
Această lumină ne este făgăduită de Crăciun, după cum este scris în cartea profetului Isaia: „Poporul care umbla în întuneric a văzut o lumină mare, peste cei care locuiau în ținutul umbrei morții a strălucit o lumină” (Is 9,1). Dumnezeu însuși ne va vizita în Cristos. El intră în lumea noastră ca un oaspete divin. Darul său este lumina în casele și în inimile noastre.
Aprinde o lumânare în camera ta și așază-te în tăcere. Privește cum lumina blândă luminează totul în camera ta. Imaginează-ți că de Crăciun, Cristos însuși aduce lumina sa gingașă în toate încăperile inimii tale, în frica ta, în neliniștea și superficialitatea ta, în furia și în gelozia ta. Închide ochii și privește cu ochii interiori cum lumina lumânării pătrunde în tine, în acele locuri unde ai nevoie de mai multă lumină.
Ai încredere în lumina aparent fragilă că va lumina întreaga ta viață și că va aduce în locuința și în familia ta misterul iubirii divine, ca să te simți cu adevărat acasă, acolo unde te afli. Fiindcă acasă suntem numai unde Dumnezeu ne vizitează cu lumină și iubire...
Cuvintele făgăduinței (de Anselm Grün)
Adventul este timpul când conștientizăm că tânjim după ceva mai mult decât oferă această lume. Dacă înăbușim acest dor, el se transformă în dependența de a fi recunoscut, de succes, de o relație, de alcool, mâncare, muncă, anorexie...
Noi credem că numai Dumnezeu poate să ne aducă împlinirea deplină. Nu se poate ca ținta noastră să fie doar o viață bună, succes, adaptare. Trebuie să existe mai mult...
În timpul adventului auzim mereu cuvintele făgăduinței ale profetului Isaia. Dacă le ascultăm cu toate facultățile noastre și avem încredere în ele, atunci simțim că Dumnezeu poate să transforme viața noastră, și o va face.
„În ziua aceea, va ieși o mlădiță din trunchiul lui Iese și un vlăstar se va ridica din rădăcinile lui... Atunci, lupul va sta cu mielul și leopardul se va culca împreună cu iedul... Nu vor face rău și nicio pagubă pe tot muntele meu cel sfânt; căci pământul va fi plin de cunoștința Domnului” (Isaia 11).
Poate și în tine este ceva retezat și te simți ca un trunchi de copac tăiat. Multe speranțe s-au dovedit iluzii și ai impresia că viața ta e numai un rest sărăcăcios din ceea ce ai visat. Poate o prietenie, poate o căsătorie eșuată, poate la servici ai fost retrogradat...
Dumnezeu promite că și din trunchiul tău va ieși o mlădiță nouă, roditoare. Viața ta nu e sterilă chiar dacă ai sentimentul că trăiești degeaba. Chiar acolo unde a fost retezat ceva există o șansă pentru ceva nou. Dacă viața ta prin harul lui Dumnezeu se înnoiește, atunci nu vei mai fi sfâșiat de lupta între iubire și agresiune, spirit și trup. Vei accepta și ceea ce este slab și rănit în tine...
Dacă am găsit liniștea interioară și suntem vindecați, atunci viața noastră devine mai bună și nu mai facem nimic rău. După aceasta tânjim în adâncul inimii. Poate credem că sunt doar vorbe frumoase. Suferim din cauza contradicțiilor din noi.
Însă când vine Dumnezeu - aceasta promite adventul - ne unim cu El și atunci lumea va fi plină de pace. Este o făgăduință nu numai pentru noi personal, ci și pentru lumea întreagă. Va veni vremea când nu vor mai fi conflicte, iar lumea îl va căuta pe Dumnezeu și îi va cânta laude. Dacă lăsăm ca aceste cuvinte să pătrundă în noi, speranța va crește iar Dumnezeu va umple și inima noastră goală și confuză. Dumnezeu va reînnoi lumea noastră întunecată și sfâșiată, cu lumina iubirii Sale. Să fim siguri de asta!
Adventul - Timpul așteptării (de Anselm Grün)
Adventul este timpul așteptării. Așa cum străjerul așteaptă ivirea zorilor, tot așa și sufletul nostru trebuie să-l aștepte pe Domnul.
„Străjerule, cât este ceasul?” Aceasta este întrebarea pe care Adventul o pune mereu. Prin această întrebare exprimăm dorința noastră: să se termine odată noaptea și să se facă zi, ca să putem vedea încotro duce drumul nostru, ca să ne dăm seama ce trebuie să facem, ca sensul vieții noastre să devină din nou clar...
Omul, chinuit de lipsa de sens, strigă această întrebare... Este asaltat de gânduri și abia așteaptă ca străjerul să anunțe sfârșitul nopții.
Străjerul profetului Isaia nu spune cât va mai dura noaptea. „Vine dimineața, vine și noaptea.” Dar noaptea nu durează veșnic. După fiecare noapte strălucesc zorii zilei, însă vine iarăși o noapte când în noi și în jurul nostru se face întuneric...
Adventul ne invită să devenim noi înșine străjeri în noapte. În antichitate, străjerii aveau sarcina de a-l păzi pe rege. Ședeau pe zidurile cetății ca să vadă dușmanul. Tot așa să încercăm și noi să vedem ce nu ne face bine și ce ne amenință. Să descoperim unde s-a furișat dușmanul: în orașul nostru, în interiorul nostru... căci el ne împiedică să trăim după voința lui Dumnezeu.
Dar să fim străjeri nu numai pentru noi, ci și pentru familia noastră, pentru comunitatea și țara noastră. Să fim sensibili la tendințele negative care apar în comunitatea sau societatea noastră.
Și un alt aspect important: nu trebuie să uităm că dacă nu veghează Dumnezeu, noi păzim în zadar. „Dacă Domnul n-ar păzi cetatea, în zadar ar veghea cel care o păzește." (Ps 127,1) Și Psalmul 121, la versetul 4 spune: „Iată, nu ațipește, nu doarme cel care-l păzește pe Israel!”
Dacă veghem și trăim cu atenție și cu grijă, putem să avem încrederea că Dumnezeu însuși veghează asupra noastră și ne ocrotește.
Fratele mereu bucuros (de Ladislau Boros)
„Bogăția mea e ceea ce am dăruit, iar ceea ce am dat altora este ceea ce posed”, spune o poetă.
Sărăcia creștină este o transformare a lumii. A dori mereu să ai este distrugător. Cu cât omul se sprijină pe ceea ce are, cu atât mai puțin este el însuși.
Numai cel sărac „posedă” cu adevărat lumea, prin atitudinea de dezlipire.
Cel sărac în duh trăiește fericirea lucrurilor, în libertate interioară...
Sf. Francisc de Assisi a trăit astfel. A fost un om fericit. Avea în el ceva tainic, ascuns, curat, fără intenția de a impune ceva. Sărăcia sa era acel „față în față” cu Dumnezeu. Din această atitudine a izvorât puterea de a se adresa întregii creații cu apelativul de frate și soră: fratele soare, fratele foc, sora moarte, fratele om...
Extazul dispozițiilor Tale (de Madeleine Delbrêl)
Dacă cineva care ne iubește ne cere ceva,
îi mulțumim că am putut să-i fim de ajutor.
Doamne, dacă ți-ar plăcea ca în timpul întregii noastre vieți,
să ceri un singur lucru de la noi,
nu am mai putea de încântare,
și dacă am împlini voința Ta,
acesta ar fi evenimentul destinului nostru.
Dar fiindcă Tu, în fiecare zi, în fiecare oră, în fiecare minut
ne faci onoarea aceasta,
ni se pare totul atât de firesc, că ne-am blazat deja și ne-am săturat.
Și, totuși, dacă am înțelege cât de neimaginabil este misterul Tău,
am rămâne uimiți,
dacă am zări aceste licăriri ale voinței Tale,
sarcinile noastre minuscule...
În ziua în care am înțelege aceasta,
am păși în viață ca un fel de profeți,
ca niște vizionari ai planurilor Tale,
ca executanți ai intervențiilor Tale.
Nimic nu ar fi mediocru, fiindcă totul e proiectat de Tine,
nimic nu ar fi prea greu, fiindcă toate au rădăcina în Tine,
nimic nu ar fi trist, fiindcă totul este voit de Tine,
nimic nu ar fi plictisitor, fiindcă totul ar vorbi de iubirea Ta.
Noi toți suntem predestinați pentru extaz,
toți suntem chemați să știm ce Îți place să facem,
toți suntem chemați să știm ce vrei de la noi în fiecare clipă:
oameni, de care ai puțină nevoie,
oameni, ale căror gesturi Ți-ar lipsi
dacă am refuza să le facem.
Ghemul de ață pentru cârpit, scrisoarea ce trebuie scrisă,
copilul care trebuie luat în brațe, soțul care trebuie înveselit,
migrena care trebuie suportată:
toate sunt trambuline către extaz,
toate sunt punți din sărmana noastră viață
către tărâmul liniștit al mulțumirii Tale.
Balul ascultării (de Madeleine Delbrêl)
Mă gândesc la regele David care dansa...
Dacă există mulți oameni care sunt ca sfinții fără a dansa, există și mulți sfinți care simțeau nevoia să danseze, atât de bucuroși erau că trăiesc: de pildă, Sf. Tereza cu castanetele, Sf. Ioan al Crucii cu pruncul Isus în brațe, sau Sf. Francisc în fața papei.
Dacă am fi mulțumiți de tine, Doamne, nu am rezista plăcerii de a dansa, care se revarsă în lume! Și am putea ghici chiar ce dans ai dori să executăm, potrivit cu planul tău.
Bănuiesc, că te-ai săturat Doamne de oamenii care spun tot timpul că te slujesc, dar cu o atitudine de locotenent, care te cunosc, dar cu o alură de profesor, sau care caută să ajungă la tine după reguli sportive... Într-o zi, când doreai altceva, l-ai inventat pe Sfântul Francisc...
Acum e rândul nostru să ne lăsăm inventați de tine pentru a deveni oameni veseli, care își dansează viața cu tine.
Dacă vrea cineva să fie un bun dansator, nu are voie să știe unde se îndreaptă; trebuie numai să urmeze, să asculte și să nu se încăpățâneze să ceară explicații despre pașii pe care dorești să-i facă...
Vino, Doamne, invită-ne! Suntem gata să dansăm valsul muncii, al frigului, al căldurii... Arată-ne locul nostru exact în acest bal ciudat al ascultării... Ajută-ne să ne trăim existența nu ca pe un joc de șah, în care totul este calculat; nu ca pe o problemă dificilă de rezolvat, ci ca o sărbătoare fără sfârșit, unde te întâlnim mereu pe tine, ca un bal, în brațele harului tău, în timp ce ne cuprinde muzica iubirii.
Viața deplină (de Benedict al XVI-lea, papă)
Aceasta este marea promisiune a lui Isus: viața deplină. Dar ce este aceasta? Isus ne spune: „Eu sunt poarta. Dacă cineva intră prin mine, va fi mântuit. Va intra și va ieși și va găsi pășune.” (Ioan 10,9) Așadar, exprimându-se alegoric, Isus promite că va oferi întotdeauna ceea ce au nevoie oile pentru a trăi - pășunile cele grase pe care se găsesc izvoarele vieții. Dar omul de ce are nevoie pentru a trăi?
Omul trăiește din adevăr și din faptul că este iubit. El are nevoie de Dumnezeu, care îi va deveni apropiat și îi va arăta sensul vieții. Desigur, omul are nevoie și de pâine, ca hrană pentru trup, dar în adâncul sufletului are nevoie de cuvinte de iubire, de Dumnezeu. Cine i le dă, îi oferă și viața deplină. Astfel sunt descătușate forțele prin care este transformat pământul, universul, pentru el și pentru alții, iar acest lucru este posibil numai împreună cu ceilalți, în comuniune.
Omul tânjește până la urmă numai după viața deplină, care este „împărăția lui Dumnezeu”, tocmai fiindcă nu este numai o fericire privată, ci unitatea dintre Dumnezeu și lume, „lumea corectă”. Numai omul care se încredințează cu totul lui Dumnezeu găsește adevărata libertate, marea și creativa libertate a binelui. Omul care se încredințează lui Dumnezeu nu devine mai mic, ci mai mare - ajunge să devină el însuși. Omul care se încredințează lui Dumnezeu nu se îndepărtează de ceilalți prin retragerea într-o mântuire privată. Din contră, abia atunci se trezește într-adevăr inima sa și devine o persoană sensibilă, deschisă, binevoitoare.
Arta de a trăi (de Anselm Grün)
În ce constă arta de a trăi? Pentru Anselm Grün răspunsul e simplu: a trăi cu moderație, cu dreaptă măsură, chibzuință, cumpătare și echilibru. A trăi e o artă: înseamnă a da o atenție sporită la ceea ce e esențial în viață, la ceea ce are valoare cu adevărat și a te elibera de reziduurile inutile. Înseamnă a împăca două lucruri: picioarele pe pământ și deschiderea. A trăi bine înfipți în pământ și liberi. Legați de pământ și îndreptați spre cer. Anselm Grün amintește o vorbă înțeleaptă atribuită Sf. Anton Abate: „Dacă vezi un călugăr tânăr că tinde din toate puterile spre Rai, apucă-l strâns de picioare și adu-l înapoi pe pământ, că nu-i folosește la nimic”.
Cuceritorul Raiului, duhovnicesc dar departe de lume, se pierde numai în închipuirile sale nebune. Dar și cine rămâne prea lipit de pământ nu poate să aducă cerul în el. „Duhovnicie cu picioarele pe pământ”, așa definește Anselm Grün alternativa la aceste comportamente. Aceasta e definiția sintetică pe care o dă artei de a trăi. În spatele ei se află o experiență psihologică: fericirea și nefericirea își au rădăcinile în viața noastră. Cine vrea să trăiască fericit, nu trebuie cu tot dinadinsul să revoluționeze lumea sau să-și potrivească circumstanțele exterioare după mofturile și închipuirile proprii.
Privește în interiorul tău, cunoaște-te pe tine însuți! Drumul spre fericire e înspre interior, cel puțin la început. Înlăuntrul nostru se află orice lucru spre care tânjim deopotrivă cu tot ceea ce ne stârnește frica. Inima noastră este humus-ul în care este sădită sămânța fericirii. Dorul după Rai și după viața veșnică este așa de înrădăcinat în noi, că nu poate fi smuls în niciun fel: acesta este adevărul obiectiv chiar dacă e învelit, mascat, înăbușit sau ascuns. Cine nu-și dă seama de misterul de dincolo, pierde șansa vieții sale: de „a trăi în toată plinătatea”.
A trăi în plinătate: această formulare exprimă faptul că Raiul poate fi aflat deja pe pământ în viața de zi cu zi, aici și acum. Mai înseamnă că putem accepta liniștiți limitele noastre. Trăim cu nădejdea că ceea ce experimentăm deja acum se va realiza pe deplin. Tensiunea între așteptare și realizare ne ține vii aici pe pământ: va veni și ziua când această tensiune va dispărea și toate așteptările noastre vor fi împlinite. Gândul la moarte n-ar trebui să mă sperie, dimpotrivă, ar trebui să trezească în mine un sentiment de mulțumire pentru că îmi este permis să trăiesc și, analizând mai adânc, aș putea trăi chiar acum mai conștiincios, mai bine și mai frumos.
Iată, deci, că fericirea și nefericirea au și o rădăcină spirituală. Concret, înseamnă a surprinde momentele când veșnicia intră în timp, când orice frenezie și toate contradicțiile dispar. Raportul cu „dincolo” este fundamental. Este ceea ce determină valoarea mea originală. Este terenul pe care mă simt bine și îmi dă siguranță. Fără cerul de deasupra noastră ne lipsește și pământul de sub picioare. Poate fi folositoare o asemănare: un copac cu rădăcinile bine înfipte în pământ își trage puterea și din ramuri, din „rădăcinile aeriene”, din întreptarea lor către cer. Această tendință spre transcendent ne pune în legătură cu o putere care transformă totul. Este punctul decisiv întrucât puterea pe care o primim de acolo nu e altceva decât iubirea ce poate să-mi facă viața mai puternică, mai sacră și de neatins. Cine realizează acestea, poate trăi altfel.
Chiar dacă pentru o astfel de viață nu există rețete și indicații formulate sistematic, felul acesta de a vedea lucrurile are urmări foarte practice în viața de zi cu zi cu privire la raportul cu noi înșine, cu ceilalți, la structurarea timpului și a agendei de peste zi. Pentru Anselm Grün miezul fericirii este: fii tu însuți, dar fără a fi obsedat de egoul tău. Nu-ți fă iluzii. Acceptă că nu ești un erou și nu te lua prea în serios. Străduiește-te să lucrezi cu slăbiciunile tale, dar nu te înfuria asupra lor. Detașează-te. Acceptă-te cu limitele și contradicțiile tale. Numai dacă ești tolerant cu tine însuți poți merge înainte, doar atunci devii uman. Cine este milostiv cu sine însuși poate să fie bun și cu ceilalți.
Esența fericirii
Miezul fericirii: fii ceea ce ești. Fii tolerant și bun cu tine însuți. Erasmus din Rotterdam spune că nucleul fericirii constă în „a voi să fii ceea ce ești”.
În tinerețea mea m-am străduit să imit câteva modele celebre. Voiam cu orice preț să fiu cult și să am minte ascuțită la fel ca marele teolog Karl Rahner, iar visul meu era să cânt asemenea strălucitului tenor Fritz Wunderlich. Firește, astăzi știu că cine se orientează numai după stele poate să piardă ușor contactul cu realitatea. Dar este la fel de adevărat că și modelele au un rost. Desigur, în cursul vieții ele se vor schimba și e bine așa. Dar, în orice caz, au un rol motivațional. Un model mă stimulează întotdeauna să lucrez cu mine și să cresc lăuntric. Dar dacă mă fixez asupra lui, nu voi fi niciodată mulțumit de mine.
Astăzi sunt mulțumit de ceea ce sunt. Bineînțeles că din când în când îmi mai vin gânduri de tipul: „Tare mult aș vrea să mă exprim ca Sf. Augustin sau ca Erhart Kästner”. Sau: „O, dacă aș ști să intervin într-un colocviu la fel de clar ca duhovnicul meu care mă supraveghează!” Dar când îmi dau seama de aceasta încerc să intru în mine și să-mi spun: „Eu sunt eu și e bine așa cum sunt. Fac ceea ce mi se potrivește”.
Când reușesc să fiu în armonie cu mine însumi și să accept cu gratitudine capacitățile pe care mi le-a dat Dumnezeu, dar și să fiu mulțumit de limitele pe care le conștientizez, atunci simt ce înseamnă adevărata fericire. Mai mult: în aceste condiții pot spune că sunt fericit. E bine așa cum e. Stau așezat, îmi trag sufletul, inspir și expir, mă bucur de viață, mă percep în unicitatea mea. În acel moment gust viața, gust fericirea. Nu sunt obligat să schimb nimic cu forța și cu înverșunare, și nu trebuie să fiu întotdeauna sever cu mine. Sunt așa cum sunt, cum m-a plăsmuit și m-a alcătuit Dumnezeu, ocrotit de dragostea lui și acceptat necondiționat. Astfel în mine domnește pacea și totul se desfășoară bine.
Erasmus din Rotterdam, marele umanist și cunoscător de oameni, a știut să sintetizeze aceasta într-o singură propoziție.
Totul se află în tine
„De ceea ce fugi și după ceea ce tânjești: ambele se află în tine”, spune conducătorul spiritual indian Anthony de Mello. Într-adevăr mulți oameni fug de ei înșiși. Fug de fricile lor sau de sentimentele de vină. Fug din fața situațiilor amenințătoare și din fața conflictelor cu ceilalți. Dar de tot ceea ce fug se află înlăuntrul lor. Nu pot fugi de ei înșiși, fiindcă poartă totul cu ei.
Îmi amintește de omul care încerca să fugă de propria umbră. Alerga mai repede pentru a scăpa de propria umbră, dar imediat ce întorcea capul, o zărea din nou: nu putea să scape de ea. A continuat să alerge mai departe, până a căzut mort. La fel de puțin putem să ne debarasăm și noi de ceea ce căutăm să scăpăm. Totul se află în noi. A fugi nu e o soluție și nu duce la nimic. În felul acesta nu ne vom elibera niciodată. Nu ne rămâne decât să ne oprim și să ne împăcăm cu ceea ce este în noi.
Primul pas înspre împăcare e de a îngădui ca, de ceea ce dorim să scăpăm, să rămână în noi. Nu dăm nicio evaluare. Este așa cum este și e permis să fie astfel. Al doilea pas este să fim înțelegători cu partea din noi pe care o refuzăm. Este a mea, îmi aparține și chiar și partea aceasta trebuie iubită.
Dar în noi nu există numai această reacție dictată de frică; tot în noi se află și dorința de infinit: dorința după o patrie fără granițe, dorința de a fi ocrotiți și iubiți, care ne pun în mișcare. Nu putem stinge dorul de infinit. Este urma pe care Dumnezeu a lăsat-o în inima noastră pentru a ne aminti de el. Năzuința către infinit este în noi ca o putere ce ne duce dincolo de lumea noastră.
Și de ceea ce ne este dor se află dintodeauna în noi. Dorim succesul, dragostea, recunoașterea, pacea, patria. Toate acestea sunt deja în mine. În mine se află iubirea. Trebuie numai să o percep. În mine este patria. Dacă cel mai profund mister al vieții locuiește în mine, pot să mă simt acasă înlăuntrul meu. În mine se află succesul. Cînd mă accept așa cum sunt simt o energie debordantă. În fond ce este succesul? Este clipa când reușesc ceva: atunci sunt fericit. Deci, fericirea este deja în mine. Nu trebuie să o cumpăr sau să o ating prin succesul exterior. E necesar să fiu doar în armonie cu mine, să mă bucur de ceea ce iese din mine. Când simt armonia, mă umplu de bucurie, un fel de putere care nu depinde de nimic, dar care iradiază în afară.
Și recunoașterea personală se găsește tot în mine. Dacă îmi apreciez valoarea, nu trebuie să mai alerg după alte aprecieri: în acel moment aprecierea celorlalți nu mai este atât de importantă.
Concluzia lui Anthony de Mello, citată la început, ne invită să observăm cu atenție dorințele noastre cele mai profunde, să ne oprim des pentru a reflecta și a ne asigura că tot ceea dorim cu ardoare se află deja în noi. Dacă mă opresc și îmi ascult glasul interior, găsesc în mine totul. Acesta este adevărul cel mai profund al existenței mele: Dumnezeu este în mine; tot ceea ce doresc cu înfocare se află în inima mea. E vorba de a nu fugi din fața acestei realități, ci de a ne opri și de a o înfrunta. Chiar dacă sună paradoxal, tocmai răgazul și tihna sunt punctul de plecare pentru orice progres uman și spiritual.
Rămâi în tine
Sfântul Benedict vede în stabilitas, în perseverență, în a rămâne într-un loc, remediul pentru boala timpului său, epoca invaziilor barbare, a nesiguranței și a mișcării continue. Stabilitas înseamnă pentru el a rămâne în comunitatea în care s-a intrat. Pentru a putea crește, copacul are nevoie să prindă rădăcini. Transplantarea continuă împiedică dezvoltarea sa.
Stabilitas înseamnă în primul rând a rămâne în sine, a rămâne în propria chilie monahală, adică într-un spațiu limitat, înaintea Domnului. Iată ce spune Abba Serapion: „Fiule, dacă vrei să faci progrese spirituale, rămâi în chilia ta și fii atent la tine și la munca mâinilor tale. Rămânerea în chilie îți aduce mai mult folos decât a ieși din ea”.
O veche istorioară a părinților pustiei, care și astăzi mai este actuală, ne spune că un frate s-a dus odată la abatele Moise și a cerut un cuvânt de învățătură. Bătrânul abate i-a zis: „Du-te și rămâi în chilia ta și ea te va învăța totul”.
O altă apoftegmă a sfinților părinți, cu un adânc adevăr psihologic, amintește că la un moment dat un călugăr i-a mărturisit părintelui Arsenie: „Gândurile mă chinuie. Ele îmi spun: nu ești capabil să postești și să muncești; vizitează măcar bolnavii, fiindcă și asta înseamnă dragoste”. Bătrânul părinte, care a recunoscut sămânța demonilor, i-a spus: „Mergi, mănâncă, bea, dormi și nu munci. Numai un lucru să nu faci: nu părăsi chilia”. El știa că rămânerea în chilie îi va reda călugărului liniștea.
Ce ne spun textele acestea vechi? Monahul poate să facă tot ce vrea. Nu e necesar să practice asceza. Nu are nevoie nici măcar să se roage, însă trebuie să rămână în chilia sa. Numai atunci se va schimba ceva în el: se va face ordine. Se va confrunta cu tot haosul interior din el și va renunța să mai fugă.
Un spațiu înlăuntrul meu
A te plânge, astăzi este la ordinea zilei. Unul se plânge că trebuie să muncească mult, un altul că nu mai poate face față așteptărilor celorlalți, altul că se simte abandonat în proiectele sale și în ceea ce realizează. Viața de fiecare zi oferă prilejuri pentru tot felul de plângeri. Însă noi valorăm mult mai mult decât calculatoarele în împlinirea datoriilor noastre și suntem capabili de a gestiona crize sau de a soluționa conflicte.
Există înlăuntrul nostru un spațiu unde problemele zilnice nu au acces, un loc unde putem să ne tragem sufletul, fiindcă acolo Dumnezeu însuși ne eliberează de sub dominația oamenilor și de sub stăpânirea egoului nostru supradimensionat, de sub puterea autoacuzărilor și a autoreproșurilor. În acest spațiu, da, mă pot întâlni cu defectele mele, dar fără a mă identifica cu ele. Da, am vina mea, dar eu nu mă identific cu ea. În acest spațiu tot ceea ce mă îngrijorează se abordează dintr-o nouă perspectivă. Nicidecum nu poate avea ultimul cuvânt... Pot să aprob tot ceea ce se află în mine. În acest spațiu nu trebuie să mai lupt împotriva slăbiciunilor mele și să le înving, numai eu știu cu ce preț... Știu că în acest spațiu nimic nu mă poate domina. Dat fiind faptul că aici nimeni nu mă poate invada, am voie să fiu blând și bun cu mine însumi.
Cunoaște-te pe tine însuți
„La ce ne folosește să putem călători pe Lună, dacă nu reușim să trecem peste prăpastia care ne separă de noi înșine? Aceasta este cea mai importantă dintre toate expedițiile; fără ea, celelalte nu numai că nu au nicio valoare, dar sunt și distrugătoare.” Călugărul trapist și autorul de texte spirituale Thomas Merton a formulat acest avertisment imediat după aterizarea primului om pe Lună, care a fascinat lumea, când optimistele utopii tehnice au dat frâu liber fanteziei fără limite.
Au trecut câteva decenii de când a fost pronunțată această cugetare și, totuși, ea continuă să rămână valabilă și astăzi. De curând, o femeie mi-a povestit despre fostul ei prieten, un întreprinzător de succes, care a părăsit-o când a rămas însărcinată cu el. Acest bărbat e admirat de foarte mulți. Dar nici măcar nu își dă seama de felul cum tratează femeile, de îndată ce acestea îi afectează imaginea. Se simte cât de departe este acest om de el însuși. În profesia lui urmărește proiecte ambițioase. Pune în mișcare jumătate de lume, dar nu găsește drumul către sine. Nu atinge punctul său slab, pe care îl ascunde celorlalți prin succesele sale. Atâta timp cât nu va fi trecut prăpastia care îl separă de sinele său adevărat, din el nu va emana niciodată o binecuvântare adevărată. Îi va răni mereu pe oameni. Trebuie să-i înjosească pe ceilalți, pentru a putea crede în propria măreție. Trebuie să-i adune în jurul său pe „piticii admiratori”, cum i-a numit odată terapeutul Albert Görres din München. Și refuză tot ceea ce l-ar putea ajuta să-și recunoască propriul său sine adevărat. Astfel, acțiunile sale, deși la prima vedere par a fi pline de succes, vor continua să distrugă mereu alte persoane și nu vor fi de folos nici lumii.
Să nu fii înfumurat
Toți fondatorii de religii și înțelepții tuturor tradițiilor spirituale ale omenirii ne indică drumuri asemănătoare ale artei de a trăi. Înțelepciunea lor are un izvor comun din care se adapă orice om, orice cultură și orice religie. În viață sunt trei lucruri distrugătoare: mânia, lăcomia și aroganța (supraevaluarea, părerea exagerat de bună despre sine sau înfumurarea). Acest adevăr a fost formulat de Mahomed. Rămâne valabil și astăzi, la fel ca acum aproape o mie cinci sute de ani și își găsește corespondentul în învățăturile psihologice ale părinților pustiei, care au trăit înaintea lui Mahomed.
Cele trei lucruri pe care Mahomed le vede ca distrugătoare de viață corespund celor trei părți ale sufletului din care izvorăsc cele nouă vicii capitale. Acestea au fost descrise în secolul al IV-lea, în tratatul său, de către Evagrie Ponticul, poate cel mai important dintre scriitorii monahi creștini. În concordanță cu filozofia greacă, Evagrie distinge trei părți ale sufletului uman: partea poftitoare (concupiscentia), partea mânioasă sau irascibilă și partea înțelegătoare sau rațională. Fiecărei părți îi corespund trei patimi, inițial fără nicio conotație pozitivă sau negativă, dar care se pot transforma în vicii, dacă omul nu le supraveghează și nu e atent.
Partea poftitoare de care vorbește Evagrie, în analiza lui Mahomed corespunde lăcomiei. Lăcomia se poate referi la mâncare (îmbuibare), la sexualitate (desfrânare) și la dorința exagerată de a acumula bunuri materiale (avariție). Cine este lacom nu se poate bucura nici de mâncare, nici de sexualitate, nici de bunuri materiale. El trebuie să înfulece din ce în ce mai mult, pentru a ascunde golul său interior. Are nevoie tot timpul de noi contacte sexuale pentru a se simți viu în gerul său emoțional. Este dominat de bunurile materiale pe care le posedă. Nu poate să se odihnească pentru că este mânat de dorința de a acumula tot mai mult, în loc să se bucure de ceea ce are și să fie mulțumit.
În partea irascibilă Evagrie distinge între tristețe, mânie și akedie (apatie, lene, neorânduială, nestatornicie). Toate aceste trei atitudini greșite sunt în legătură cu furia reprimată. Agresivitatea poate fi și o forță pozitivă, dar dacă mă scufund în ea, se transformă fie în depresie (tristețe, autocompătimire), fie în ranchiună (ură ascunsă și dorință de răzbunare), fie în amărăciune; nu îmi găsesc liniștea și agresivitatea mă poartă de ici-colo, fiindcă nu știu să gestionez în mod adecvat energia agresivității mele.
În partea rațională, Evagrie citează trei pericole pentru ființa umană: slava deșartă, invidia și mândria. Mahomed le sintetizează pe toate trei în viciul aroganței. Cine se consideră mai presus decât este (supraestimare, părere exagerat de bună despre sine), nu e conștient de sine și se autodistruge. Refuză să-și privească realitatea în față și să o accepte. Înfumurarea sa va avea drept consecință prăbușirea de pe piedestalul imaginii prea exagerate despre sine și fărâmițarea în bucăți.
Comoara din tine
Basmul despre cele trei limbi ne arată printr-o imagine frumoasă, cum putem să înfruntăm pasiunile și emoțiile noastre. În acest basm, un nobil își trimite fiul la un maestru într-un oraș străin, ca să învețe ceva util. Peste un an el se întoarce, după ce a învățat limba câinilor care latră. Mânios, tatăl îl trimite la un alt maestru. Dar nici aici nu satisface așteptările și dorințele tatălui: mai întâi învață limba broaștelor și apoi limba păsărilor. Nemulțumit, tatăl poruncește să fie omorât.
Servitorilor li se face milă de el și astfel reușește să fugă. Ajunge la un castel unde ar vrea să înnopteze, dar stăpânul nu-i poate oferi decât turnul în care se află câini sălbatici care latră. Fiului nu-i este frică și vorbește prietenos cu aceștia. Ei îi destăinuie că sunt atât de înfiorători doar pentru că păzesc o comoară. Apoi îl ajută să dezgroape comoara și dispar.
Mergând mai departe spre sud, tânărul trece pe lângă o baltă, în care broaștele vorbesc despre el. La Roma, tocmai a murit papa. Cardinalii se pun de acord ca, înainte de alegerea noului papă, să aștepte de la Dumnezeu o minune prin care să indice alesul. Tocmai în clipa aceea tânărul intră în biserică și doi porumbei albi se așază pe umerii lui. Aceasta este minunea pentru cardinali, și îl aleg papă. Aici, figura papei este simbolul capacității de a-i călăuzi pe ceilalți în viață.
În alte cuvinte: mai întâi trebuie să înțelegem limba câinilor care latră și limba broaștelor, pentru a putea vorbi limba duhului. Acolo unde, înlăuntrul nostru, latră câinii, se află și comoara. E important ca în viața noastră să înțelegem limbajul acestor forțe elementare și să descoperim comoara pe care o reprezintă. Poate să fie o mare forță eliberatoare faptul de a nu ne mai rușina că există în noi agresivitate și probleme. Acolo unde o persoană are cele mai multe probleme, tocmai acolo ar putea să întâlnească și imaginea pe care Dumnezeu și-a făcut-o despre ea.
Întâlnește-te cu tine
Întâlnirea cu sine este una dintre sarcinile cele mai importante pentru toți cei care au început un parcurs spiritual. Pentru călugării din vechime, condiția necesară pentru a-l întâlni pe Dumnezeu era întâlnirea cu sine și cunoașterea de sine: „Dacă vrei să-l cunoști pe Dumnezeu, mai întâi cunoaște-te pe tine însuți”.
Cine nu se cunoaște pe sine, va proiecta în Dumnezeu dorințele și așteptările din subconștientul său, împreună cu toate nevoile sale reprimate. Cine acționează astfel adoră propriile fantezii și nu intră în legătură cu adevăratul Dumnezeu, care este întotdeauna totalmente altul. Cunoașterea de noi înșine ne eliberează de iluziile noastre și ne permite să avem o privire clară și obiectivă asupra acestei realități complet diferite. Dumnezeu nu mai rămâne atunci o fantezie a sufletului, ci apare ca cel adevărat, ca cel care vine spre noi.
E o înțelepciune veche, că viața spirituală constă în primul rând în faptul de a gestiona corect și a stăpâni pornirile sufletului, de a te elibera de gândurile dominate de emoții și a ajunge la starea de libertate interioară.
Este vorba din nou de a nu judeca sentimentele, ci de a le accepta și de a le lua în considerare. E important să port întotdeauna un dialog cu sentimentele și emoțiile mele, pentru a valorifica forța pozitivă din ele, pentru viața mea interioară. Viața spirituală poate să izvorască numai dacă acordăm atenție și acceptăm sentimentele. De altfel acest lucru e dovedit și de respirația noastră, care are o structură integrativă, în procesul său de desfășurare unind capul cu inima și abdomenul, raționalitatea, sentimentele și vitalitatea. Respirația, cu modul său de funcționare, ne arată felul în care ajungem la umanitatea noastră. A primi, a accepta, a lăsa de la sine, a le pune pe toate împreună și a reînnoi - toate acestea le experimentăm clipă de clipă prin procesul de respirație cu cele două mișcări ale sale: inspirația și expirația.
Făurește-ți propria viață
Fiecare om își poate pune întrebarea: care este izvorul meu de energie? De unde mă adap? Care sunt rădăcinile mele? Ce anume caracterizează gândurile și sentimentele mele? Acest impuls poate avea efect pozitiv în viața fiecăruia: privește cu recunoștință la ceea ce ai primit de la oamenii care au fost înaintea ta, la ideile pe care le aduc alții în lumea aceasta.
Și prin tine vrea să strălucească ceva nou. Dumnezeu este cel mereu nou. A hotărât și prin tine un început nou. Vrea să aducă prin tine cuvinte noi, gânduri și soluții noi în lumea aceasta. Construiește-ți viața într-un mod nou, așa cum Dumnezeul cel mereu nou crede că ești capabil să o faci.
Învață să-ți trăiești viața în așa fel ca ea să devină izvor de inspirație pentru alții. Ai curajul de a-ți trăi viața. Nu ești legat de șablonul modelelor tale de viață, care își înfing în tine cuiele lor ascuțite. Un înger va sparge și tiparele existenței tale, în așa fel încât să poți trăi viața ta. Nu ești condamnat să retrăiești situațiile dureroase din copilărie. Cercul s-a rupt. Ești liber. Trăiește de acum din înțelepciunea pe care Dumnezeu ți-a dăruit-o și ție.
Rămâi pe poziție
Toți avem părțile noastre întunecate. Care „zmeu” te va ataca, ce forță negativă te amenință că te va înghiți? E vorba cumva de sentimente depresive sau de persoane de care nu te poți apăra fiindcă atacă latura ta vulnerabilă? Puterea se află în tine: și tu te poți apăra. A te apăra nu înseamnă a duce o luptă de putere cu cel care te atacă, ci este vorba de a rămâne pe poziție, de a fi rezistent, a sta drept, vertical, de a te susține pe tine și de a fi de partea ta. Și ai nevoie de agresivitate și de furie pentru a te apăra, pentru ca atacurile celuilalt să nu te rănească. Dacă ești în legătură cu forța ta interioară, ceilalți nu vor avea nicio putere asupra ta. Cu această forță vei putea înlătura toate gândurile și sentimentele care ar vrea să te tragă în jos.
Toți avem nevoie de o puternică ancorare. Pentru a simți propria ta rezistență, poți face următorul exercițiu: ridică-te în picioare, relaxat, cu gambele puțin îndepărtate, cam până în dreptul șoldurilor, și spune cu voce tare: „Am coloană vertebrală, pot sta vertical, mă pot susține și îmi pot purta de grijă. Stau de partea mea”. Ascultă înlăuntrul tău dacă aceste cuvinte corespund poziției tale. Apoi, cu gambele strâns alăturate și cu umerii bine ridicați, repetă aceleași cuvinte. În sfârșit, așază-te cu picioarele larg îndepărtate, ca un cowboy din filmele western, și meditează asupra acestor cuvinte înlăuntrul tău. Vei nota, că ultimele două poziții sunt în contrast cu cuvintele. Cine stă prea încordat și cine se agață strâns și plin de teamă de sine, nu poate avea o stabilitate adevărată. Iar cine vrea să-și dovedească puterea prin postura picioarelor larg îndepărtate, nici nu va observa cât de ușor poate fi dezechilibrat.
Cine are centrul de greutate în sine sau mai bine spus în Dumnezeu, e bine ancorat, are stabilitate și stă pe poziție, fără a se agăța cu disperare de sine. Vede limpede și clar în sine. Este așa cum este. Se menține pe poziție. E adevărat!
Acceptarea gândurilor
Cele mai multe cauze psihice ale neliniștii oamenilor arată că lipsa de liniște nu poate fi înlăturată numai prin schimbări exterioare. Numai cine se așază cu mult calm în fața propriei neliniști, analizează cauzele și caută căi pentru a ajunge la armonia cu sine, va găsi liniștea spre care tânjește.
Dacă suport neliniștea mea interioară și o observ cu atenție, poate aș putea descoperi ce se ascunde în ea. Îmi dau seama că ea are un sens: vrea să mă elibereze de iluzia perfecționismului și de faptul că pot deține totul sub control prin disciplină. Neliniștea îmi dovedește neputința. Dacă o accept, sufletul meu se va purifica și îmi va da o nouă claritate interioară. Voi simți în neliniștea mea o profundă pace interioară. Neliniștea, deci, are dreptul să existe.
Nu suntem răspunzători pentru gândurile care apar în noi, ci numai de modul în care le gestionăm. Prin urmare nu suntem răi când anumite gânduri ne atacă. Nu suntem noi cei care le formulăm, ele vin din exterior.
Doar această distincție dintre noi ca indivizi și gândurile care se năpustesc asupra noastră ne dă posibilitatea de a le gestiona corect. Nu ne vom mai învinovăți atunci imediat, dacă apar în noi, de pildă, ura sau gelozia, ci vom reflecta mai degrabă cum să reacționăm astfel încât să nu ne stăpânească.
Dezamăgirea ca o șansă
Dezamăgirile fac parte din viața noastră: familia noastră ne dezamăgește, profesia noastră ne dezamăgește. Suntem dezamăgiți de noi. Ne-am făcut iluzii despre noi și despre alții. Ne-am înșelat. A recunoaște e dureros. Mulți evită această recunoaștere dureroasă cu bună știință. Dar în felul acesta fug la nesfârșit de ei înșiși. Nu vor avea liniște niciodată. Dacă vom cerceta cu atenție dorințele noastre cele mai profunde vom observa că tot ceea ce întreprindem, munca noastră nu satisface așteptările noastre. E bine să ne împăcăm cu această idee. Atunci vom fi în acord cu noi înșine, cu defectele și slăbiciunile noastre. În fond, nu trebuie să ne fim suficienți și să depindem numai de noi.
Cu vreo 30 de ani în urmă am urmat un curs de formare, de „antrenament la sensibilitate”. În timpul cursului am conștientizat nevoile nesatisfăcute din propria copilărie. S-a declanșat în mine o criză. Am avut impresia că am fost nedreptățit. Însă, într-un concediu, în timp ce ședeam singur pe malul unui lac și observam valurile, m-a cuprins deodată o pace adâncă. Brusc, am avut puterea de a accepta toate nevoile neîmplinite. Mi-am spus: „E bine că nu te-ai saturat. Acest lucru te menține treaz și viu, te lasă deschis către Dumnezeu. Poate ai fi devenit și tu un burghez și ai fi trăit cât de cât împlinit. Dar nu ai fi descoperit niciodată vocația ta adevărată”. Consider că vocația mea este de a menține vie setea arzătoare a inimii mele, astfel încât să rămân deschis către Dumnezeu și să am spațiu în inima mea și pentru oameni.
Inima mare este aceea care are loc și pentru oameni. Nu judecă. A experimentat viața cu dezamăgirile sale și a acceptat-o. Nu s-a închis în ea, ci a primit dezamăgirile ca o trambulină către măreția lui Dumnezeu. Tocmai pentru că a acceptat cu sinceritate situația sa, a crescut în ea setea de Dumnezeu. În acest proces și inima a devenit mai mare.
Descoperă adevăratul tău chip
Un principiu de bază pe drumul vieții noastre este: „Nu te lăsa condiționat de alții. Nu-i lăsa pe ceilalți să hotărască în locul tău drumul pe care trebuie să-l parcurgi. Mergi pe drumul tău. Devino tu însuți. Descoperă forma autentică și necontaminată pe care Dumnezeu ți-a atribuit-o. Și ai curajul de a trăi aspectul tău original care îți este propriu”. Cine erai înainte de a primi educația de la părinții tăi? Cine ai fost în Dumnezeu, înainte de a te naște? Amintește-ți de nucleul tău divin. Dacă intri în legătură cu el, poți parcurge liber drumul tău.
Nu întotdeauna arătăm fața noastră adevărată, de multe ori nici măcar nu o cunoaștem. Ori, sarcina vieții mele și a vieții tale este tocmai asta: descoperă fața ta adevărată! Eliberează-te de toate imaginile toxice pe care le-ai trăit de-a lungul vieții, de imaginile false despre tine și de ideile bolnave despre Dumnezeu. Când vei recunoaște adevăratul tău chip prin chipul lui Isus, atunci o putere binefăcătoare se va răspândi prin tine în mediul în care trăiești.
Învață să descoperi în fiecare om chipul lui Isus. Cine vede fața lui Isus în semenul său, îl va ajuta să se elibereze de măștile care i-au fost impuse și care îi ascund adevărata față. Încearcă să-i ajuți pe oameni să-și descopere chipul lor autentic, conducându-i astfel spre sinele lor adevărat.
Despre rostul fricii
Frica are un sens și vrea să-mi spună ceva. Fără frică nu aș avea măsură, aș pretinde continuu prea mult de la mine. Deseori frica mă blochează. Dar dacă stau de vorbă cu ea, poate să-mi indice o atitudine greșită față de viață. De cele mai multe ori frica provine dintr-un ideal de perfecțiune. Mi-e frică să mă fac de râs sau să comit o greșeală. Nu am curajul să vorbesc în public de teama de a mă bâlbâi, sau de teama de a nu fi apreciat. Îmi este frică să citesc în fața celorlalți, fiindcă aș putea să mă încurc. În astfel de cazuri frica indică întotdeauna așteptări exagerate.
În spatele perfecționismului se află frica adâncă de propria lipsă de valoare. Dorim să dovedim valoarea noastră muncind peste măsură. Chiar și când suntem lăudați, nu ne este suficient. De aceea facem din ce în ce mai mult, fiindcă dorința de afirmare este fără limite. Nu ne este niciodată îndeajuns recunoașterea pe care o primim, motiv pentru care lucrăm până la epuizare, fără a găsi niciodată pacea interioară.
În ultimă instanță orgoliul este acela care provoacă frica. Prin urmare, aș putea purta discuția cu frica mea în direcția smereniei. M-aș putea împăca cu limitele mele, cu slăbiciunile și greșelile mele. „Am voie să mă fac de râs. Nu e necesar să știu totul.”
Dar există și temeri care nu indică o atitudine greșită față de viață, ci sunt legate în mod necesar de natura umană. De pildă, există frica de singurătate, frica de a pierde (pe cineva drag sau ceva important pentru mine), frica de moarte. În fiecare om există frica de moarte. La unii însă e foarte mare. În aceste cazuri ar fi important să vorbim cu frica aceasta. „Da, voi muri în orice caz." Frica mă poate ajuta să mă resemnez în fața morții și să admit că sunt muritor. Dacă pătrund în adâncimea fricii și o accept, atunci pot simți în ea o pace adâncă. Frica se transformă în liniște, libertate și pace.
În spatele măștii
Într-un interviu, oferit cu ocazia împlinirii vârstei de 90 de ani, filozoful ateist Ernst Bloch afirma: „Am descoperit de-a lungul vieții că dorul de infinit este singura calitate sinceră a ființei umane”. Omul poate să mintă în toate. În orice lucru se poate strecura ceva fals și neautentic. Dragostea poate fi simulată. Politețea poate fi deprinsă numai prin educație. Ajutorul oferit celorlalți poate avea motive egoiste. Numai în cazul dorului de infinit nu există posibile manipulări. Ființa umană e dornică de infinit.
Deseori văd persoane care simt necesitatea de a picta în culorile cele mai nuanțate tot ceea ce fac. Dacă povestesc despre concediu, totul a fost minunat. Dacă au frecventat un curs, a fost cea mai profundă experiență pe care au trăit-o vreodată. Uneori am suspiciunea că trebuie să învăluie totul într-o lumină atât de roz pentru a ascunde dezamăgirea lor. În realitate, viața lor e mediocră. În concediu au avut loc multe neînțelegeri cu partenerul, dar celorlalți trebuie să le spună că a fost fantastic. E necesar, într-un anumit sens, a ne demonstra nouă că tot ceea ce facem e corect. Însă în spatele măștii realitatea e alta.
Dorința de infinit mă face să-mi privesc viața în adevăr. Nu trebuie să exagerez și nu trebuie să dovedesc nimănui ce experiențe profunde am trăit și ce pași de gigant am făcut pe drumul meu spiritual. Mă accept așa cum sunt, mediocru, dar și în căutare, luptând cu sau fără succes, sensibil sau insensibil, spiritual și în același timp superficial. Pot să iau în considerație viața mea așa cum este fiindcă dorul de infinit trece dincolo de viața aceasta. În dorința de infinit nu mai manipulez nimic: există și atât. Numai unde există dorință de infinit există viață adevărată; doar când o accept sunt pe urmele vieții și-mi descopăr vigoarea și energia. Iar pe urmele vitalității îl descopăr pe Dumnezeu.
Spiritualitatea și arta unei vieți trăite în profunzime pentru mine constau în faptul de a urma propriul meu imbold, de a-mi asculta dorința de infinit și de a mă lăsa condus de ea spre nemărginire, libertate, dragoste și viață.
Ascultă-ți năzuințele
Prin visuri (aspirație, năzuință) Dumnezeu îmi vorbește, îmi arată adevărul și aspectele personale pe care le-am dat la o parte; aspirațiile îmi arată întotdeauna drumul pe care trebuie să merg. În ele, Dumnezeu îmi dă indicații pentru viață și îmi cere să le ascult. Ne arată ce trebuie să decidem și ne ajută să găsim orientarea în viața noastră.
În indicația clară se află ceva eliberator, fără echivoc. Visul nu e o fantezie abstractă, ci ne privește nemijlocit. Are efecte asupra acțiunilor noastre, se materializează în fapte concrete în lumea aceasta, influențează decizii importante și evoluții istorice. Pune în mișcare evenimente dense de urmări. Există aspirații în care mă confrunt cu propriul meu adevăr lăuntric, însă uneori e vorba și de năzuințe religioase și supranaturale în care se aprinde o lumină sau Dumnezeu mi se adresează direct. Aspirațiile îmi dovedesc că nu contează a trăi numai corect, ci și de a permite bogăției și imensității din sufletul meu să existe, de a mă lăsa întotdeauna condus de Dumnezeu pe propriul meu drum. Ele ne spun când să pornim spre țărmuri noi și când să ne întoarcem acasă.
Uneori, în aspirație se arată o altă lume, o lume plină de viață și culoare. Tocmai la oameni care trăiesc într-un mediu apăsător, limitat sau strâmt, fiindcă sunt condiționați și sub presiunea celorlalți, se deschide o asemenea imensitate, în care cel ce visează se simte liber și plin de fantezie. În aceste cazuri, visul se dovedește a fi lada cu zestre interioară pe care nimeni nu ne-o poate fura.
Privire spre interior
„Cine privește spre afară visează. Cine se privește înlăuntru se trezește.” Aproape nimeni nu a reflectat atât de mult asupra semnificației viselor și asupra drumului de străbătut către sinele nostru ca psihanalistul elvețian Carl Gustav Jung, autorul acestui aforism, la prima vedere paradoxal.
În istoria creștinismului există numeroase mișcări de reînnoire (trezvie). Sunt manifestări ale unor persoane care afirmă o stare nouă, aceea de a se fi trezit. Sfântul Pavel îi îndeamnă pe romani: „Este deja ceasul să vă treziți din somn” (Rom 13,11). El înțelege viața creștină ca o trezire din somn, ca o întoarcere conștientă spre mântuirea pe care Dumnezeu ne-a oferit-o în Isus Cristos.
C.G. Jung a dezvoltat o interpretare proprie despre trezire. Cine privește numai spre exterior, trăiește de fapt într-o lume a viselor. Se păcălește pe sine. Nu vede esențialul. A ne trezi înseamnă a privi înlăuntrul nostru, în sufletul nostru. Privește spre interior cine acordă atenție viselor sale și imaginilor care îi apar în vis; acestea îi descoperă lucruri importante despre sufletul său. Privește înlăuntrul său cel ce este atent la mișcările și impulsurile fine care se fac auzite în inima sa de îndată ce face liniște și ascultă în tăcere ceea ce îi spune inima. Deseori, spunem că oamenii introvertiți sunt niște visători și că ar fi rupți de realitate.
Însă C.G. Jung descrie în propoziția sa nu oameni introvertiți care se retrag în ei înșiși, ci oameni care sunt absorbiți de realitatea exterioară, dar care au curajul să privească înlăuntrul lor. Jung a experimentat personal acest lucru. Fiind un psihiatru de succes, a intrat într-o criză profundă care l-a constrâns să se privească înăuntru și să se confrunte cu hăul din sufletul său. Și tocmai perioada în care nu a putut să fie activ în exterior, trebuind să se confrunte cu imaginile sale interioare, l-a condus la descoperirile esențiale ale gândirii sale și l-a făcut unul din cei mai influenți psihiatri ai secolului trecut.
Integrarea îmbogățește
Toți avem nevoie să cunoaștem și să conștientizăm părțile noastre obscure. Poți recunoaște partea ta întunecată dacă analizezi reacțiile tale necontrolate. Astfel înveți să te cunoști mai bine. De fiecare dată când reacționezi nepotrivit, ceea ce tu respingi înlăuntrul tău se va revanșa. Sau, analizează cu atenție ce defecte și înspre cine se îndreaptă criticile tale. „Ceea ce nu este în noi, nu ne enervează”, afirmă Hermann Hesse.
A integra partea obscură nu înseamnă a da frâu liber tuturor dorințelor și nevoilor care au fost
înăbușite. Partea obscură trebuie mai întâi recunoscută. Numai dacă te apleci cu dragoste către ea, ea va începe să-ți
slujească. Te va elibera de limitele tale. Agresivitatea înăbușită te va ajuta să înțelegi mai bine cât te poți
întinde. Nevoile tale refulate te vor învăța să fii bun cu tine. Unora le este teamă, că partea întunecată îi va
domina de îndată ce o integrează. Adevărul e că partea obscură pe care o integrezi îți va sluji și îți va îmbogăți
viața.
Fii bun cu tine
A fi bun cu tine înseamnă în primul rând să fii milostiv cu tine. A fi bun cu mine înseamnă să fiu empatic cu mine, să mă compătimesc. Înseamnă să mă apropii de copilul rănit din mine și să am milă de el; să privesc rănile mele interioare cu privirea miloasă a inimii și să răspund cu o empatie sinceră. Înseamnă să nu mă înfurii în fața slăbiciunilor mele, ci să mă apropii plin de iubire față de ele și să le compătimesc. Mizeria lor se va transforma numai sub o privire duioasă. Așadar, a fi bun cu mine nu înseamnă altceva decât să-mi deschid inima față de acele părți din mine unde domnește nefericirea și singurătatea. Dacă învăț arta de a mă comporta cu blândețe și duioșie față de părțile mizerabile din mine, tocmai această mizerie va putea deveni un izvor de binecuvântare și fântâna unei fericiri mai adânci.
A fi bun cu tine nu înseamnă să te scuzi mereu, în orice situație și fără a vedea propriile greșeli. Dar nici extrema cealaltă: nu-i folosește nimănui să se acuze mereu și numai pe sine, să fie măcinat de sentimente de vinovăție și să vadă în el numai răul.
Acceptă că nu ești un erou. Nu te lăsa paralizat de greșelile și slăbiciunile tale. Privește-le, nu le înlătura, admite de a fi greșitor și lucrează la slăbiciunile tale. Dar nu te crampona de ele. Dă-le drumul. Lasă-le libere. Dacă Dumnezeu te iartă, ai și tu voie să te ierți pe tine. Fii milostiv cu tine.
O cale a duioșiei
Nu pot să mă rog fără a mă confrunta cu propria mea realitate. În rugăciune întâlnesc părțile mele întunecate, furia mea înăbușită, dezamăgirea, rănile din trecut, frica, nemulțumirea, tristețea, singurătatea mea. A mă ruga, pentru mine înseamnă a-i oferi lui Dumnezeu adevărul despre mine. Numai când mă prezint așa cum sunt, cu adevărata mea față, aflu în rugăciune pace și liniște interioară. Ceea ce îi ascund lui Dumnezeu, mă va priva de vitalitate. Nu voi avea posibilitatea de a-l experimenta, dacă îi ofer numai latura mea bună. Dacă cineva îmi spune că nu simte prezența lui Dumnezeu, mereu întreb: dar pe tine te simți? Nu poți să-l simți, dacă nu te percepi pe tine. Oferă-i Domnului și părțile tale întunecate și vei simți un schimb de flux între tine și Dumnezeu.
Dacă îi ofer lui Dumnezeu tot ceea ce este în mine, voi putea experimenta că sunt iubit necondiționat. Voi simți o prezență tămăduitoare și plină de iubire care mă învăluie. Dumnezeu nu mă judecă și nu mă condamnă și astfel mă eliberează de instanța judecătoare din mine, de super-eul hipercritic care evaluează orice parte din mine. A te ruga înseamnă să renunți la orice fel de judecată și să ai încrederea unui copil. Știu că sunt acceptat. Acest lucru mă ajută să învăț să mă accept și să mă iubesc. Dacă mă știu iubit în totalitate, atunci sunt intact și complet în ciuda rupturii mele. Iubirea lui Dumnezeu unește ceea ce e sfâșiat și rebel în mine. Dacă vărs balsamul iubirii lui Dumnezeu peste rănile mele și nu le zgândăresc, ele se vor putea vindeca. Astăzi există tendința de a te comporta în mod foarte agresiv cu propriile răni, de a le analiza, de a le descoperi și de a le produce din nou.
Rugăciunea e o cale blândă, a duioșiei: privesc rănile mele fără a le chinui și am încredere că o iubire vindecătoare le va atinge și le va pătrunde. Voi simți că sunt intact și complet, în ciuda rănilor mele.
Fiecare lucru are timpul său
„Voi aveți ceasurile, noi avem timpul.” Se spune că un bătrân indian ar fi dat acest răspuns unui om de afaceri alb, foarte energic. În spatele acestui răspuns stă un înțeles adânc: cum trebuie să ne raportăm față de exigențele și posibilitățile vieții. E atât de evident că viziunea mecanicistă și viziunea spirituală despre modul de a înțelege timpul nu se potrivesc și sunt în contrast.
Grecii deosebesc între chrónos și kairós. Chrónos este timpul care poate fi măsurat. Nu degeaba vorbim despre cronometru, instrument de măsurare a timpului. În occident ne supunem timpului măsurabil. Stabilim întâlniri la ora exactă, privim tot timpul la ceas, verificăm dacă celalalt e punctual sau dacă noi ajungem la timpul stabilit. Totul trebuie rezolvat într-un anumit interval de timp. Timpul măsurabil ne obligă să comprimăm viața noastră într-un corset foarte strâmt. Zeul lui Chrónos e un tiran.
Indienii, în schimb, îi aduc omagiu zeului Kairós. Kairós este momentul potrivit, timpul binevenit. În timp ce chrónos indică timpul cantitativ, kairós definește o calitate specială a timpului. Este clipa pe care o surprind, pe care aleg să o trăiesc și în care sunt cu totul prezent. Evident, pentru indieni timpul înseamnă momentul potrivit. Își acordă timp. Îl savurează. Îl trăiesc. Cine se supune dictaturii lui Chrónos, trăiește timpul nu ca ceva binevenit și ca o binefacere, ci ca o tiranie.
Indienii percep timpul. Dacă sunt prezent în clipă, trăiesc timpul. Uneori timpul se oprește. Simt că acum e momentul bun pentru a mă opri sau pentru a face ceva, pentru a lăsa să crească ceva sau pentru a lua o hotărâre. Înțeleptul Vechiului Testament, care în Cartea lui Qohelet împletește înțelepciunea Greciei cu cea din Israel, afirmă cu privire la acest fel de timp: „Pentru toate există o vreme și un timp, pentru toate cele plăcute sub ceruri. Este un timp pentru a te naște și un timp pentru a muri; un timp pentru a planta și un timp pentru a smulge ce s-a plantat; un timp pentru a ucide și un timp pentru a vindeca; un timp pentru a dărâma și un timp pentru a construi; un timp pentru a plânge și un timp pentru a râde; un timp pentru a geme și un timp pentru a dansa.” (Cartea lui Qohelet 3,1-4).
A simți timpul
„Toți încearcă să omoare timpul și nimeni nu vrea să moară.” În acest proverb francez e formulată o frază paradoxală. Omorâm timpul, dar prin aceasta vrem să ocolim moartea. Omorâm timpul, pentru a nu întâlni moartea. Unii o fac sărind de la un canal de televizor la altul, alții prin activități fără sens, alții prin vorbe goale și inutile. Se vorbește despre banalități, numai ca să treacă timpul. Nu se dorește a simți timpul, fiindcă odată cu timpul s-ar percepe și finitudinea. Prin ea, moartea pătrunde în existența noastră. Moartea este adevărata limită. Preferăm să omorâm timpul decât să privim moartea în față. Dar numai cine o înfruntă, va percepe și va trăi timpul în mod conștient.
Moartea ne arată ce este cu adevărat important. Nu putem lua nimic cu noi: nici succesul, nici bunurile materiale și nici persoanele pe care le iubim. Putem numai să întindem mâinile noastre goale și să ne abandonăm în brațe iubitoare. În fața morții putem trăi liniștiți, păstrând distanța corectă față de lucruri. Munca noastră, bunurile materiale, oamenii din jurul nostru, totul capătă dreapta măsură. A trăi cu moartea mai înseamnă și a trăi conștient prezentul, acum; a-și da seama că viața, până la urmă, e un dar. Nu depinde de eforturile noastre.
Timpul viu îi reușește numai celui ce își dă seama de moarte. Timpul este mort, când moartea este înlăturată.
Încetinește ritmul
„Cel care are încredere, nu se va pripi.” (Isaia 28,16)
Nu doar în economie, în toate sectoarele de activitate ritmul accelerează din ce în ce mai mult. Oamenii înțelepți însă optează pentru încetinirea ritmului. În spatele acestui comportament se recunoaște faptul că ființa umană se îmbolnăvește dacă viața sa devine tot mai rapidă. Profetul Isaia a înțeles deja în urmă cu 2700 de ani, că motivul acestei accelerări și a grabei este lipsa de credință. Cine crede lasă lucrurile cum sunt și are încredere în creșterea care se află în natura lucrurilor. O plantă crește după legile ei propri. Și omul are ritmul său, adecvat existenței sale. Dacă acest ritm devine din ce în ce mai rapid, sufletul nu mai ține pasul și se tulbură.
Cine crede că trebuie să devină din ce în ce mai iute, de fapt este împins de frică. Cauza accelerării este frica. Cine se teme nu poate să stea locului și nu are răbdare. El trebuie să rezolve totul, fiindcă altfel lucrurile i-ar scăpa de sub control. Nu are încredere decât în ceea ce face el. Îi este frică de micile pauze și întreruperi ale vieții de zi cu zi: în acele momente ar trebui să se confrunte cu el însuși. Dar tocmai acest lucru nu-l suportă, de aceea trebuie să fie mereu activ și să facă întotdeauna ceva pentru a nu simți frica și neliniștea din inima sa.
Timp dăruit
„Se pierde cea mai mare parte a timpului când se dorește a câștiga timp.” Cine a spus aceste cuvinte a fost un om înțelept.
Timpul înseamnă bani. Acesta este motoul zilelor noastre. Munca este împărțită pe minute. În timpul scurt al unei zile de muncă încercăm să facem de toate, astfel încât să fie cât mai productiv posibil. Însă cei mai mulți oameni nu știu ce să facă și cum să folosească timpul liber. Nu știu să-l savureze și înghesuie în el cât mai multe „evenimente”. Și în timpul liber trebuie să se întâmple ceva. Trebuie folosit și el. Dacă analizăm cu atenție felul cum îl folosim, observăm că, de fapt, e vorba de alte activități sau de distracție. Însă multele activități, deseori, nu dau niciun rezultat, iar distracțiile nu ne ajută să găsim adevărata liniște. Oamenii nu au tihnă nici în timpul lor liber. Sunt cu gândul aiurea. Fug din fața propriului adevăr. Pacea o găsește numai acela care se confruntă cu realitatea sa interioară și o acceptă așa cum este.
Cine vrea să câștige timp nu trebuie să dezvolte nicio strategie, așa cum se obișnuiește astăzi în management. În schimb, câștigă mult mai mult timp cine este cu totul prezent în fiecare clipă. Pentru acesta fiecare moment este un timp împlinit. Fie că muncește sau nu face nimic, că citește sau ascultă muzică, că se plimbă sau se joacă cu copiii săi, este cu totul absorbit de ceea ce face. Simte că timpul e un cadou, pentru el totul este un timp primit în dar. Nu trebuie să rupă timpul liber din timpul de muncă, pentru că fiecare moment e timp liber, timp pentru a trăi.
Arta de a îmbătrâni (de Anselm Grün)
Anselm Grün, cunoscutul teolog și psiholog german, călugăr benedictin, ne încurajează să ne confruntăm cu propria îmbătrânire. El ne prezintă provocările și ne arată cum această perioadă poate deveni o perioadă de creștere și maturizare.
Cine se bucură când îmbătrânește?
Teologul și autorul spiritual Henri Nouwen, la începutul cărții sale despre îmbătrânire, relatează o legendă din Bali (Indonezia).
Într-un sat izolat, poporul obișnuia să sacrifice bărbații bătrâni și să-i mănânce. Într-una din zile, când nu mai era niciun bătrân în sat și băștinașii au vrut să construiască o casă, nu mai știa nimeni cum trebuie așezați corect buștenii. Atunci un tânăr, care îl ascunsese pe bunicul său, la promisiunea că nu vor mai mânca bătrânii, l-a adus pe bunicul său și el le-a explicat cum trebuie amplasați buștenii.
Această legendă este astăzi mai actuală decât oricând, fiindcă și noi suntem în pericolul de a-i „mânca” pe bătrânii noștri.
Multe publicații și dezbateri publice văd în bătrâni o povară pentru generația următoare. Legenda din Bali ne arată că nu trebuie să sacrificăm bătrânii pe altarul calculelor financiare. Avem nevoie și azi de oameni bătrâni, care să ne învețe cum să îmbinăm fragmentele vieții noastre. Moise, în drumul spre țara promisă, îndreaptă privirea poporului său spre oamenii bătrâni: „Adu-ți aminte de zilele din vechime, socotește anii, generație după generație, întreabă-l pe tatăl tău și îți va povesti, pe bătrânii tăi și îți vor spune!” (Deuteronom 32,7)
Astăzi însă tinerețea este singurul ideal. Avem nevoie în societatea noastră să înțelegem sensul bătrâneții și să privim propria îmbătrânire ca pe ceva pozitiv. Este o artă a îmbătrâni frumos și bine.
Există câteva reguli pentru a învăța aceasta: acceptarea, detașarea, depășirea egoului și a egoismului. Cine vrea să învețe această artă trebuie să învețe virtuțile bătrâneții: calmul, răbdarea, blândețea, libertatea. Dar fiecare trebuie să găsească propria cale, să reacționeze la boală, la pierderi, la experiența propriilor limitări și neputințe.
Bătrânețea se poate compara cu toamna și iarna din natură. Toamna se asociază cu lumina blândă a soarelui, cu recolta și cu savurarea darurilor creației. În toamna vieții este important să vedem frumosul și să ne bucurăm de el. Și iarna are frumusețea și liniștea ei, cu un farmec aparte. În arta îmbătrânirii încercăm să avem o toamnă frumoasă și rodnică, o iarnă liniștită, încălzită de iubire. Dar atât toamna cât și iarna pot aduce experiențe negative, furtuni, ger și izolare.
Arta de a îmbătrâni presupune să acceptăm toamna și iarna cu frumusețea și asperitățile lor, și să descoperim iubirea ce poate transforma și încălzi orice etapă a vieții.
Calmul
Scriitorul Manfred Hausmann a numit calmul „virtutea maturității”.
Calmul nu se referă la oamenii care s-au săturat de viață și se izolează. Liniștea stoică și indiferența izvorăsc mai degrabă din sărăcia emoțională, iar suprimarea sentimentelor ar trebui numită resemnare, dispreț față de lume.
Calmul are legătură cu detașarea. Când ne confruntăm cu boala sau cu moartea, să ne desprindem de noi și să ne încredințăm lui Dumnezeu: vom dobândi pacea interioară.
Calmul mai înseamnă a lăsa lucrurile așa cum sunt. Nu trebuie să schimb lucrurile sau oamenii. Îi las așa cum sunt...
Omul în vârstă care acceptă cu încredere îmbătrânirea îi atrage pe cei din jur, fiindcă aceștia simt că nu sunt judecați, chiar dacă sunt imperfecți și greșitori.
Calmul presupune timp pentru discuție, pentru întâlnire. Să nu ne lăsăm dominați de timp și de nevoia de a face totul repede. Dacă ne acordăm timp, ne vom elibera de presiunea lui, vom avea timp pentru noi și pentru Dumnezeu, ne vom odihni sufletul.
Din păcate, deseori ne agităm și ne supărăm din nimicuri...
Cine se odihnește în sine e calm, îi acceptă pe ceilalți în diversitatea lor, fără a-i judeca. Calmul cere să mă întorc mereu în sinele meu și să-i las pe ceilalți așa cum sunt, acolo unde sunt. Calmul mai presupune și eliberarea de așteptările și pretențiile față de noi, de presiunea de a realiza mereu ceva, de a ne compara cu alții. Dacă ne gândim mereu ce cred ceilalți despre noi, nu vom fi capabili să ne concentrăm asupra a ceea ce facem.
Calm este numai acela care nu judecă nici pe alții, nici pe sine și își îndreaptă privirea spre interiorul său.
Meditație de Crăciun
(de Anselm Grün)
Evanghelistul Luca prezintă nașterea lui Isus pe drum, pe un pământ străin. Isus este pelerinul divin care coboară din cer pentru a ne însoți pe drumul nostru și pentru a ne reaminti iarăși că suntem de obârșie divină. Nu suntem numai oamenii acestui pământ, ci și oameni ai cerului; acum suntem pe drum împreună cu Isus și ne îndreptăm spre Rai.
Părinții lui Isus trăiesc experiența celor străini, casele oamenilor rămân închise pentru ei, n-au loc...
Imaginea nașterii lui Isus poate fi o imagine a condiției umane. Locuim aici, dar patria noastră este în cer. Casele sunt prea strâmte pentru noi. Casa sufletului nostru este mult mai mare pentru că în ea locuiește Dumnezeu.
Noi împodobim casele de Crăciun fiindcă Dumnezeu însuși locuiește printre noi și vrea să se nască în noi. Iar dacă Dumnezeu este cu noi nu ne mai simțim străini, cerul se deschide deasupra pământului și ne atinge.
Reflecție despre Advent
(de Anselm Grün)
Adventul este timpul nostalgiei. Nostalgia este dorința plină de iubire față de tot ceea ce umple adâncul inimii noastre și o poate face fericită. Pentru Sf. Augustin, nostalgia este condiția de fond a ființei umane. Ființa umană, prin natura sa, are dor de Dumnezeu. Nu este întotdeauna evident, dar în fiecare dorință pământească răsună acest dor extrem de Dumnezeu. Dacă vreau să am succes, să am ceva sau să fiu bogat, dorința mea merge mult mai departe decât pot eu atinge. Nu există nimic în măsură să potolească în întregime dorința mea. Chiar de aș poseda toate bunurile din lume, nimic din acestea nu pot să-mi dea pacea deplină. Chiar dacă aș atinge toate obiectivele propuse, încă voi mai simți nostalgia după Dumnezeu. Sf. Augustin a exprimat-o bine în formula clasică: „Neliniștită este inima mea Dumnezeule, până ce nu se va odihni în tine!”
Întreabă-te întotdeauna în timpul Adventului, care este cu adevărat cea mai profundă dorință a ta. Dacă intri în contact cu nostalgia ta, inima ți se va lărgi. Te vei simți liber, chiar dacă totul în jurul tău devine un spațiu care ți se pare că te limitează. Când cânt melodiile de advent sau ascult textele profetului Isaia, las ca acele cuvinte să pătrundă în mine, astfel încât să-mi trezească nostalgia. Nostalgia ne va conduce la izvorul vieții care curge în noi.
Oare nu ne ardea inima în noi...
Încotro călătorim azi, mâine sau în general? La această întrebare ne răspunde Evanghelia. Doi ucenici deprimați sunt pe drum, nici urmă de Paște. Pentru ei încă nu e Paște. Părăsesc locul crucii unde au eșuat planurile lor și au îngropat speranța. Ei știu ce s-a întâmplat cu Isus, știu ce a făcut, povestesc despre asta, dar s-au înfundat: Isus, pe cruce, a eșuat.
Și noi suntem uneori dezamăgiți de Dumnezeu, de biserică și plecăm.
În timp ce mergeau, li se alătură Isus. La început nu îl recunosc, sunt orbi, cum de multe ori ni se întâmplă și nouă. Trebuie să-l cunoască din nou. El le explică Sfânta Scriptură, întreabă, ascultă, îi provoacă la meditație, deschide noi perspective, le deschide ochii. Isus parcurge drumul lor lung, prin valea deznădejdii.
În drumul lung al credinței, trebuie să avem răbdare cu noi și cu ceilalți, părinții cu copiii. E încurajator să știm că îl întâlnim pe Isus, nu la sfârșitul drumului, ci chiar pe parcurs. „Este seară și ziua e de acum pe sfârșite: rămâi cu noi” îl roagă insistent ucenicii. Cine cunoaște noaptea vieții, înțelege.
A fi invitat în casă la masă e ca un cadou al cerului. La frângerea pâinii îl recunoasc. Isus li se dăruiește ca hrană. Frângerea pâinii, împărtășirea vieții: prin aceasta este recunoscut Isus. Atunci li se deschid ochii și inima. Atunci se transformă nu numai pâinea, ci și inimile: din obosite și „de plumb” ele se transformă din nou în inimi arzătoare...
Să îndepărtăm piatra
(Meditații pascale de Anselm Grün)
Mintea nu poate să înțeleagă Învierea, numai iubirea crede în ea. Ioan crede, dar fără a-l întâlni pe cel înviat. Acest lucru îi este rezervat doar Mariei Magdalena. Ea stă în fața mormântului și plânge. Vede doi îngeri în haine albe, dar durerea ei este atât de mare încât lumina lor nu poate să ajungă la ea. Abia când Isus o strigă pe nume, când atinge cu iubirea sa inima ei, îl recunoaște. E nevoie de durerea pe care o trăiește Maria pentru a-l putea întâlni pe cel înviat. Cuvântul lui de iubire ajunge la ea dincolo de moarte. Iubirea e mai puternică decât moartea. Povestea ei, care iubește, dar și suferă, vrea să ne încurajeze să avem încredere în „Maria din fiecare dintre noi” care poate să-l întâlnească pe cel înviat.
Femeile vor să-l îmbălsămeze pe Isus, dar el nu se lasă îmbălsămat: a înviat. Primul semn al învierii este piatra care a fost îndepărtată de dinaintea mormântului. Piatra din fața mormântului reprezintă toate pietrele care ne acoperă și ne împiedică să trăim și să înflorim; pietrele ne blochează și nu ne permit să ne ridicăm, să ieșim din noi și să mergem spre ceilalți. O astfel de piatră poate fi grija exagerată pentru viitorul nostru, frica de eșec sau frica de a spune ceea ce simțim (pentru că ne facem de râs și pierdem aprecierea sau recunoașterea celorlalți). Chiar și unii oameni pot să fie pietre grele care ne blochează drumul spre viață. Dar îngerii învierii sunt lângă noi, lângă mormântul din noi. Ei ne vestesc că Dumnezeu poate să transforme întunericul în lumină și să înflorească viața. Oamenii pătrunși de lumina lui Dumnezeu ne pot deschide ochii pentru a vedea învierea lui Isus în noi: a înviat din frica mea, din rănile mele, din tristețea și din autocompătimirea mea.
Învierea înseamnă că Dumnezeu poate să transforme trecutul meu în viață nouă. Credința în înviere ne ajută să trăim învierea în jurul nostru, să descoperim valențe noi în oamenii pe care i-am abandonat. Reînviem relații, dialoguri care nu funcționau; comunicăm unii cu alții reconstruind astfel comunitatea.
Despre viață și moarte
(de Franz Kamphaus)
Viața și moartea: aceasta este realitatea umană. Drumul vieții se desfășoară de la naștere spre moarte. Paștele sau Învierea arată direcția opusă, de la moarte la viață. O viață fără de moarte, dar dincolo de ea. Nu putem vorbi despre Paște-Înviere fără a ne aminti de moarte. La toți ne vine ceasul. Toți trebuie să murim odată. Dar cum suport aceasta? Ce fac când mă confrunt cu problema morții?
Mulți dintre noi se gândesc la viața veșnică ca la o „rezervă” a vieții pământești, de care se ocupă Dumnezeu. E ca și cum moartea și pătimirea din Vinerea Mare sunt doar o „pană”, nu așa de serioasă, fiindcă Învierea oricum rezolvă totul. Dar problema morții nu se rezolvă atât de simplu. Rănile lui Isus sunt semnul de recunoaștere pentru ucenicii săi. Rănile nu dispar. De Paște, viața și misiunea lui Isus sunt îndeplinite: o viață trăită nu pentru sine, ci pentru noi. El a murit pentru noi.
Cine crede cu adevărat în Isus, pentru acela se schimbă ceva, dar nu în altă viață, ci aici și acum. Nu mai este atras de bunurile materiale. Va începe să împartă, să-și împartășească viața sa. Aceasta poate fi dureros pentru că moare ceva din noi. Dar numai cine știe să accepte să moară astfel pentru El, va învăța să trăiască. Nu va tăcea când vede nedreptatea și cruzimea. Se va ridica în numele Aceluia care a înviat de la moarte la viață. Unde moartea își pierde puterea, începe libertatea de a iubi și de a trăi.
Exerciții pentru viață
(de Andrea Schwarz)
Dacă Postul Mare este un exercițiu pentru o viață adevărată, atunci nu putem să nu vorbim despre Duminica Floriilor, momentul când în viață se trece brusc de la „Osana” la răstignire.
Ne străduim cu mult idealism și angajare să trăim mai bine, riscăm. Uneori însă planurile eșuează, suntem opriți. Din starea de euforie cădem în abisul eșecului, al disperării. Și Isus cade. Este atât de mult om, că nu este scutit de această experiență și este atât de mult Dumnezeu, că din dragoste alege să fie solidar cu noi, oamenii. Un Dumnezeu care coboară în suferință și durere, în singurătate și frică, fiindcă nu vrea să ne lase singuri când cădem, ne împiedicăm, când moartea aparent ne învinge.
Vinerea Mare e ziua în care El dă totul. De aceea nu trebuie să fugim de întuneric, de eșec sau de singurătate în viața noastră. Aceasta este realitatea vieții noastre: nimeni, nici măcar Dumnezeu, nu ne scutește de suferință și de moarte. Dar în întuneric, în moarte, El este cu noi. Ne va șterge lacrimile. Nu ne împiedică să plângem. Nu a promis aceasta niciodată. Vinerea Mare e o sărbătoare întunecată. Dumnezeu este cu noi și luptă pentru noi tocmai atunci când suferim cel mai mult.
Îngerul Încredințării
Anselm Grün ♦ 50 de îngeri pentru un an
A se încredința poate suna a nepăsare, pasivitate sau resemnare. Cine nu se angajează activ și nu are control asupra vieții sale, e purtat de valurile ei ici-colo. Îngerul încredințării nu dorește o astfel de atitudine. Dimpotrivă, el dorește să dăm curs propunerilor pe care viața le oferă și să nu dăm înapoi.
Mulți se agață de propria imagine, de obiceiuri, de bunuri, de renume sau de succes. Îngerul încredințării vrea să ne învețe arta de a ne lăsa în grija lui Dumnezeu. În ultimă instanță, asta înseamnă a ne încredința viața: a ne lăsa în voia lui Dumnezeu. Nu ne aflăm în lume la voia întâmplării. Cineva (Dumnezeu) a dorit să fim aici. Această convingere ne eliberează de griji inutile precum: raportarea doar la noi înșine, afirmarea personală cu orice preț, reușita, sănătatea sau aprecierea din partea celorlalți. În această atitudine este nu numai încredere, dar și o mare libertate interioară.
Încrederea în Dumnezeu știe că nu trebuie să rezolvăm noi totul. Mulți oameni cred că pentru a-și atinge idealurile lor, totul depinde de ei. În viață însă, sosește și momentul când omul înțelege că nu le poate face pe toate și nu poate obține tot ceea ce își dorește. Paradoxal, ca viața noastră să reușească, tocmai în momentele de neputință trebuie să deschidem mâinile și să ne lăsăm în grija îngerului căruia i-am fost încredințați de Dumnezeu. Nu e o atitudine de resemnare, ci de libertate.
Știm că nu putem atinge toate țintele noastre; deseori e doar ambiție personală, nicidecum voința lui Dumnezeu. De aceea, mă încredințez lui Dumnezeu. Știu că El va avea grijă. În esență, aceasta e credința creștinilor: libertatea pe care ne-a dobândit-o Cristos (Gal 5,1).
Reflecțiile și cugetările au fost traduse de doamna profesoară Maria Turtă și revizuite de părintele Cristian Dumea.