Contact

Cateheze

Porunca Iubirii

Isus spală picioarele ucenicilor

În zilele noastre toată lumea vorbește despre iubire, toată lumea iubește și cu toate acestea Iubirea nu este iubită, așa cum obișnuia să spună Sf. Francisc de Assisi. Există iubiri și iubiri, într-un fel sunt iubiți părinții, altfel copiii, într-un mod se iubesc frații între ei, în alt fel iubește un tânăr pe o tânără și cu toate acestea, toți mai au câte ceva de învățat despre iubire. Întrebare: oare cum se iubesc creștinii, de vreme ce despre ei în primele veacuri ceilalți oameni spuneau „priviți-i cât de mult se iubesc”? (așa afirma Tertulian, marele învățat din sec. III dC)

Evanghelia din această duminică ni-l prezintă pe Isus care spune: „Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiți unii pe alții!” (In 13,34). Auzind aceste cuvinte, spontan ne întrebăm: ne poate porunci cineva ca să iubim? O iubire impusă e o caricatură, frustrant pentru cine iubește și înșelător pentru cel care este iubit. Și cu toate acestea Isus ne poruncește: Să vă iubiți unii pe alții! Ca să găsim sensul acestei porunci și să înțelegem rostul ei, primul lucru pe care trebuie să-l facem este acela de a găsi semnificația IUBIRII după logica EVANGHELIEI!

Dacă iubirea față de Dumnezeu este un dar, atunci e absolut necesar să medităm asupra obligației de a iubi, mai ales asupra obligației de a-l iubi pe aproapele nostru. Există o legătură strânsă între iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele: „Să-l iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău și din tot cugetul tău. Aceasta este cea mai mare și cea dintâi poruncă. Iar a doua este asemenea acesteia: Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Mt 22,37-39). Iubirea, după logica Evangheliei nu este o obligație, dar o necesitate pentru a trăi, așa cum aerul este o necesitate pentru a respira. Nu degeaba spunea Jacques Maritain: „Toți avem nevoie de multă iubire pentru a trăi bine”. Înțelesul duhovnicesc al acestei porunci a iubirii, date de Mântuitorul Cristos, este următorul: iubirea devine o poruncă pentru a da un sens fundamentului destinului lumii și al fiecărui om în parte: iubiți-vă unii pe alții, altfel va domni mereu regula celui mai puternic, a celui mai violent și a celui mai înșelător.

Papa Francisc binecuvântând persoanele cu handicap

Isus vorbește despre o iubire „nouă”, dar în ce constă această noutate de vreme ce porunca iubirii exista și în legea mozaică: „Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Lv 18,18)? Noutatea vine din cuvintele următoare. Isus nu spune doar să vă iubiți, pentru că acest lucru nu este suficient. Nu ajunge să iubești, pentru că aceasta ar putea fi doar o formă de posedare sau de dominare asupra celuilalt, o iubire care ia totul și nu dăruiește nimic. Sunt atâtea iubiri violente și disperate, iubiri triste și chiar distructive. Isus venind în lume schimbă totul, chiar și atunci când este vorba de iubire. Odată cu venirea Lui sunt schimbate obiectul, subiectul și motivul iubirii. Evanghelia adaugă la iubire o trăsătură cu totul specială: să vă iubiți unii pe alții, într-un raport de comuniune, față în față, tu per tu. Această iubire indică reciprocitatea: dai și primești iubire, iar aceasta noi numim fericire în această viață.

Nu iubim omenirea în general; se iubește acel om, acel copil, acel străin, acel chip, intrând într-o intimitate concretă; se iubește concret. Dar noutatea evanghelică nu se reduce numai la aceasta. Isus adaugă secretul care face ca iubirea creștină să se deosebească de celelalte iubiri: „așa cum v-am iubit eu pe voi, așa să vă iubiți unii pe alții” (In 13,35).

Caracteristica specifică a creștinului nu este iubirea, pentru că și înainte de venirea lui Cristos oamenii iubeau; nota specifică este capacitatea creștinului de a iubi asemenea lui Isus. Nu cât a iubit Isus, lucru imposibil pentru noi, dar cu stilul unic al lui Isus, care a schimbat orice logică: o iubire liberă și creativă. Isus a făcut lucruri pe care nimeni până la el nu le-a mai făcut: dacă eu v-am spălat picioarele, faceți și voi la fel, începând cu cei mai marginalizați, cu cei mai mici, cu cei din urmă. Isus este cel dintâi care iubește, chiar „dacă iese în pierdere”, iubește fără să facă calcule. Iată de ce Isus le spune discipolilor săi: „Prin aceasta vor recunoaște toți că sunteți discipolii mei: dacă aveți dragoste unii față de alții” (In 13,35). Cineva spunea: „nu e de ajuns să fim creștini, trebuie să fim și credibili” (Rosario Angelo Livatino, magistrat italian ucis de mafie). Să nu uităm că Dumnezeu nu se demonstrează, se arată!

Maica Tereza de Calcutta alături de femeile nevoiașe

Afirmam mai sus că Isus a schimbat subiectul, obiectul și motivul iubirii. A schimbat mai ales obiectul, ajutându-ne să înțelegem cine este aproapele pe care trebuie să-l iubim. Acesta nu mai este numai cel din neam cu noi, dar fiecare om, chiar și cel străin, ba mai mult chiar și dușmanul nostru: „Ați auzit că s-a spus: Să-l iubești pe aproapele tău și să-l urăști pe dușmanul tău. Eu însă vă spun: iubiți-i pe dușmanii voștri și rugați-vă pentru cei care vă persecută, ca să deveniți fiii Tatălui vostru care este în ceruri, care face să răsară soarele său peste cei răi și peste cei buni și să plouă peste cei drepți și peste cei nedrepți. Căci, dacă îi iubiți pe cei care vă iubesc, ce răsplată aveți? Oare nu fac același lucru și vameșii? Și dacă îi salutați numai pe frații voștri, ce faceți mai mult? Oare nu fac același lucru și păgânii?” (Mt 5,43-47). Iată, Isus a schimbat și motivul iubirii față de aproapele, adică semnificația termenului aproapele.

De fapt, aproapele nu este celălalt, sunt eu; nu este cel care îmi este aproape, dar cel care devine aproape. Prin parabola Bunului Samaritean, Isus demonstrează că nu trebuie să așteptăm pasiv, pentru ca pe strada noastră să apară aproapele, având în mână o placardă. Aproapele ești tu, adică cel care tu poți deveni.

Crucea Roșie oferind ajutor în Haiti

S-a schimbat mai ales criteriul sau măsura iubirii față de aproapele. Până la Isus modelul era iubirea de sine însuși: ca pe tine însuți. Cineva a afirmat că Dumnezeu nu ar fi atins același scop dacă ar fi spus: „Să-l iubești pe aproapele tău așa cum îl iubește Dumnezeu”, pentru că omul ar fi găsit o scuză că nu poate; atunci a spus: „Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Omul știe foarte bine în orice circumstanță ce înseamnă iubirea de sine; este o oglindă înaintea lui care nu-i îngăduie nici o cale de fugă. Tocmai de aceea Isus a înlocuit modelul, ca omul să nu fugă de responsabilitate: „Aceasta este porunca mea: să vă iubiți unii pe alții, așa cum v-am iubit eu pe voi” (In 15,12). Omul poate să se iubească pe sine însuși în mod greșit, adică să dorească răul, nu binele, să iubească viciul nu virtutea. Dacă un astfel de om iubește pe alții „ca pe sine însuși” și vrea pentru alții lucrurile pe care le vrea pentru sine, vai de persoana care este iubită în acest fel! Noi însă știm unde ne duce iubirea lui Isus: la adevăr, la bine, la Tatăl.

Trebuie să-l imităm pe Isus, căci el ne spune: „cine mă urmează pe mine, nu va umbla în întuneric” (In 8,12). Să nu uităm cuvintele Sf. Paul: „Într-adevăr, pe când eram încă neputincioși, Cristos a murit la timpul hotărât pentru cei nelegiuiți” (Rom 5,6). Prin urmare, se înțelege în felul acesta ce vrea să spună Ioan evanghelistul prin acea afirmație aparent contradictorie: „Iubiților, nu vă scriu o poruncă nouă, ci porunca cea veche, pe care o aveți de la început; porunca veche este cuvântul pe care l-ați auzit” (1In 2,7).

pr. Cristian Blăjuț


Predica Papei Francisc
Isus este calea, dar mulți creștini sunt niște mumii și vagabonzi

Viața de credință „este un drum” și de-a lungul lui se întâlnesc diferite tipuri de creștini. Papa Francisc în mod succint a făcut o listă: creștini-mumie, creștini vagabonzi, creștini încăpățânați, creștini la jumătate de drum - aceia care sunt încântați de o priveliște minunată și rămân acolo înrădăcinați. Oameni care dintr-un motiv sau altul au uitat că unica „cale dreaptă” - așa cum o amintește Evanghelia de astăzi - este Isus, cel care îi confirmă lui Toma și lui Filip: „Eu sunt calea”, „cine m-a văzut pe mine, l-a văzut și pe Tatăl”.

„Mumii spirituale” - Papa Francisc examinează rând pe rând aceste tipologii de creștini confuzi, începând prima dată cu creștinul care spune „nu merg”, care dă ideea de a fi un pic îmbălsămat: „Un creștin care nu umblă, care nu parcurge calea, este un necreștin. Nu poate fi definit. Este un creștin «un pic păgân»: stă acolo, nemișcat, nu înaintează în viața creștinească, nu face să înflorească Fericirile în viața sa, nu săvârșește Opere de Milostivire... E nemișcat. Scuzați-mi comparația, dar este ca și cum «ar fi o mumie», o mumie spirituală. Și sunt creștini care sunt niște mumii spirituale. Nu fac nimic rău dar nu fac nici binele”.

„Cei încăpățânați și vagabonzi” - iată că mai sunt și creștini înverșunați, încăpățânați. Când se umblă, recunoaște Papa, se mai întâmplă să se greșească calea, dar asta nu înseamnă că este lucrul cel mai rău. Pentru Papa Francisc, „tragedia este atunci când creștinul e încăpățânat și continuă să spună «aceasta este calea» și nu lasă ca glasul Domnului să-i spună că a greșit calea și că trebuie să se întoarcă înapoi și să meargă pe calea cea dreaptă”. Apoi mai e și cea de-a treia categorie, cea a creștinilor „care merg, dar nu știu unde merg”: „sunt călători în viața de credință, vagabonzi. Viața lor e o călătorie pe aici pe acolo, și în felul acesta pierd frumusețea de a se apropia de Isus, pierd viața lui Isus. Pierd calea, pentru că umblă de aici acolo, iar acest mod de a trăi îi duce la o viață fără ieșire: a umbla prea mult face ca viața să devină un labirint din care nu mai găsești calea ca să ieși. Au pierdut chemarea lui Isus. Nu mai au busola pentru a ieși și prin urmare se învârt, se învârt și caută...”

„Mai sunt și o altă categorie de creștini care în chemarea lor de a parcurge calea sunt seduși de frumusețea unui lucru și se opresc la jumătatea drumului, fascinați de ceea ce văd, de acea idee, de acea propunere, de acel peisaj... Și se opresc acolo! Viața creștină nu este o fascinație: este un adevăr! Este Isus Cristos!”

Ceasul întrebărilor - observând această situație, continuă Papa Francisc, îți vin spontan în minte multe întrebări. „Drumul creștin pe care l-am început cu sacramentul Botezului cum merge? S-a oprit? Am greșit calea? Sunt mereu în căutare și nu știu încotro să mă îndrept, spiritual vorbind? Mă opresc în fața lucrurilor care îmi plac: mondenitatea, vanitatea sau merg mereu înainte, făcând concrete Fericirile și Operele de Milostivire?" Pentru că viața lui Isus, conclude Papa, „este mereu plină de mângâieri, de bucurii, dar și de cruci. Dar mereu cu pace în suflet".

Astăzi rămânem cu această întrebare, dar trebuie să ne-o punem și să medităm asupra ei: „Eu cum mă găsesc în acest drum de credință? M-am oprit, am greșit, vagabondez, mă opresc în fața lucrurilor exterioare care îmi plac, sau stau în fața lui Isus cel care mi-a spus: «Eu sunt calea»? Să-i cerem Duhului Sfânt să ne învețe să umblăm bine, mereu! Și când vom obosi, să ne odihnim puțin și apoi să continuăm drumul nostru. Să-i cerem acest har!”.

(după NEWS.VA, 4 mai 2016)

traducere de  pr. Cristian Blăjuț


Cu mintea în inimă. Terapia prin rugă

rugăciune

Este știut dintotdeauna că rugăciunea a adus omului nu numai împlinirea cererii adresate divinității, dar a fost și o modalitate de potolire a restriștilor sufletești, de liniștire și de calmare a sistemului nervos, de obținere a păcii interioare și în genere, a unei stări de bine. Rugăciunea poate avea ca urmare și tămăduirea de boli trupești și sufletești, o mărturisesc duhovnicii, preoții, monahii și creștinii practicanți. Rugăciunea - respirația sufletului, este oxigenul de care are nevoie creștinul pentru a exista în viața pământeană și mai cu seamă în eternitate.

Fie că ne rugăm cu propriile noastre cuvinte, fie cu rugăcini scrise și introduse în canonul liturgic, fie cu rugăciuni pentru diferitele momente ale zilei - dimineața, seara - sau cu rugăciuni la timp de boală, de necaz, de restriște sufletească, fie că ne rugăm doar pentru noi sau pentru cei dragi, suspinele noastre sunt bine primite și ascultate cu luare aminte de Dumnezeu și adeseori ele au ca rezultat împlinirea dorințelor și cererilor adresate de noi divinității. Condiția esențială, însă, este să avem încredere și să perseverăm, chiar dacă nu ni se împlinesc imediat toate cererile.

Rugăciunea este o convorbire intimă a omului cu Dumnezeu, ori cu sfinții din cer, mijlocitorii noștri. Dar în același timp, rugăciunea poate să fie și colectivă, așa cum este rugăciunea poporului din ritualul Sfintei Liturghii sau rugăciunile pentru cauze comune: pacea în lume, scăparea din unele dezastre, molime, rugăciuni pentru anumite persoane bolnave, pentru beatificarea unui sfânt ori pentru persoanele defuncte. Este minunat să te rogi pentru tine, dar e și mai minunat să te rogi pentru aproapele tău. Iar adevărata performanță creștinească este de a te ruga pentru dușmani, pentru cei ce ți-au făcut rău, pentru cei care te urăsc și te invidiază. Adresarea în rugăciune lui Dumnezeu sau sfinților, îi dă încredere omului că va primi, mai devreme sau mai târziu, un răspuns așteptat și speranța că acest răspuns va fi în favoarea lui.

O tânără mamă, care tocmai născuse un băiețel, mărturisea odată că tot timpul travaliului a strigat către Dumnezeu și Măicuța Domnului și doar așa a putut suporta durerile și a născut în condiții normale. Ea se întreba cum or fi suportând durerile facerii femeile care nu cred în Dumnezeu sau nu practică rugăciunea, pentru că nu au de ce să se sprijine, în efortul lor de a aduce pe lume un om. Și dacă nu ai scara care urcă la cer, cum o să te poți înălța? Dacă nu la Dumnezeu să apelezi, atunci la cine?

Sfântul apostol Petru i-a spus Domnului Isus Cristos, atunci când ucenicii au vrut să se împrăștie și să-l părăsească pe Învățător: „La cine să mergem, Doamne? Tu ai cuvintele vieții veșnice!”. Dumnezeu este temelia solidă pe care omul se sprijină în călătoria lui prin „valea de lacrimi”, așa cum îndeobște este cunoscută lumea pământească.

Modul de a te ruga este în principiu aceleași, nu diferă mult de la o religie la alta. Rugăciunea este cel mai adesea adresarea unei cereri sau a unui mesaj de mulțumire pentru darurile primite, într-o atitudine de smerenie trupească (așezat în genunchi sau prosternat la pământ). Dar există și o formă mai adâncă, cum este de exemplu rugăciunea inimii întâlnită în monahismul oriental: „Doamne Isus Cristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul!”. Practicată necontenit de către monahi și pustnici, ea ajunge să nu mai fie rostită cu buzele, ci doar gândită, însușită o dată cu respirația. Cum spun marii duhovnici ai Bisericii, se tinde spre o rugăciune în care Duhul Sfânt să se roage pentru tine cu suspine negrăite. Aceasta este o treaptă foarte înaltă a rugăciunii, atinsă după mult „exercițiu”, e o rugăciune rostită cu atâta putere și credință încât se ajunge la această performanță: nu se mai roagă omul, ci Duhul, în timp ce omul săvârșește alte activități, cu mintea coborâtă în inimă.

Rugăciunea este cea mai scurtă cale a omului către Dumnezeu, fie că e adresată direct, fie prin mijlocirea sfinților. Ea este miezul vieții creștine. Dacă într-adevăr sufletul ar trebui să fie cântărit în Cer, fără doar și poate că rugăciunile făcute în viață, cu credință și smerenie, ar atârna în balanță în favoarea omului. De cele mai multe ori creștinul motivează că nu a avut timp să facă rugăciuni, nici dimineața, nici în timpul zilei, când aleargă după necesitățile materiale, nici seara, când cade mort de oboseală și nu mai poate rosti nici un cuvânt. Dar în ordinele religioase rugăciunea face parte din însuși programul de viață: „Ora et labora” - „Roagă-te și muncește”. În același timp s-a demonstrat că se pot foarte bine împleti munca și rugăciunea. Ori, dacă ziua este închinată în întregime lui Dumnezeu, atunci omul nici nu mai trebuie să se roage, pentru că toate activitățile sale se îndreaptă spre Dumnezeu și Lui îi sunt oferite. Dumnezeu știe cel mai bine cererile și nevoile noastre. El ne dă nu neapărat ceea ce îi cerem, ci ceea ce avem nevoie, la timpul potrivit (și nu când vrem noi), ca să înaintăm pe drumul de spiritualitate propus de El.

Nenumărați sunt sfinții care au adus mărturii despre viața de rugăciune, de la Sfinții Părinți, precum Ignațiu din Antiohia („Teoforul”), Vasile cel Mare, Grigore din Nazianz („Teologul”), Ioan Climac („Scărarul”), și până la sfinții din zilele noastre. Nichifor Crainic a compus rugăciuni și poeme admirabile în închisoare, care stau mărturie despre suferința omului și despre ajutorul lui Dumnezeu. Nenumărați sunt și poeții creștini români care au scris poeme-rugăciuni: de la Dosoftei, mitropolitul Moldovei din secolul al XVII-lea, până la poetul mistic Ioan Alexandru și la Daniel Turcea, în zilele noastre.

Înaintând pe calea rugăciunii în viața spirituală, creștinul de azi, prins între starea de urgență a trăirii și starea de necesitate a supraviețuirii, veșnic împărțit între muncă și alte obligații sociale, va avea plăcuta surprindere de a descoperi o lume mirifică, unde se poate refugia atunci când e obosit, plictisit, stresat, agasat de multiplele sarcini, de tumultul vieții cotidiene, dar care, îi poate conferi și promisiunea mântuirii sufletești, la care aspiră fiecare.

În exercitarea rugăciunii, un rol preponderent îl are crucea. Fie purtată, fie săvârșită ca semn al închinării, fie reprezentând personalitatea unui defunct - în cimitir, crucea este începutul și capătul rugăciunii. Ea este prezentă în întreaga viață a omului, încă de la naștere, fiind și însemn al celor șapte sacramente sau Sfinte Taine creștine: Botezul, Mirul, Spovada, Euharistia, Ungerea Bolnavilor, Preoția și Căsătoria.

Cezarina Adamescu

rugăciunea cea mai bună
Istoric Parohie Biserica parohială Preoți Sfânta Liturghie Administrare sacramente Cateheze Ore de religie Vizite pastorale Servicii sociale Terțiari franciscani Însoțitori în misiune FCJ Tineri și copii Corul bisericesc Îndurarea Divină Regina Cerului Viață de credință Carisma franciscană Carisma ignațiană Reflecții, cugetări Colecția de articole Evenimente Album foto Album video Filiala Foltești
CatolicaGalațicatolicagalati@gmail.com Data:01.01.2015 Număr accesări:0000001