10 Motive pentru a adora Sfânta Euharistie

• Pentru că numai Dumnezeu este vrednic de a primi toată lauda noastră și adorația noastră pentru totdeauna.
• Pentru a-i spune „mulțumesc” lui Dumnezeu pentru tot ceea ce ne-a dăruit încă de la începutul existenței noastre.
• Pentru a intra în taina iubirii lui Dumnezeu, care ni se revelează atunci când ne aflăm înaintea Lui.
• Pentru a mijloci în favoarea omenirii întregi.
• Pentru a ne reface și pentru a afla odihnă în Dumnezeu.
• Pentru a-i cere iertare pentru păcatele noastre și ale lumii întregi.
• Pentru a ne ruga pentru pace și dreptate în lume și pentru unitate între toți creștinii.
• Pentru a cere darul Duhului Sfânt pentru vestirea Evangheliei la toate popoarele.
• Pentru a ne ruga pentru dușmanii noștri și pentru a avea puterea de a-i ierta.
• Pentru a fi vindecați de orice boală, fizică și spirituală, și pentru a avea forța de a rezista împotriva Celui Rău.

Aceste rânduri au fost preluate din pagina de Facebook a parohiei noastre, unde au fost publicate de un suflet ales (anonim).

MEDITAȚII PASCALE

Pe calea propriei cruci

Postul Mare - Un timp de har, milostivire și împăcare

Am trăit împreună în aceste vremuri pandemice un timp de regăsire după multă absență, unul de smerenie statornică, unul de durere și altul de bucurie și slavă. Cu alte cuvinte, toate timpurile Postului Mare. Un timp de așteptare. Cât? 40 de zile lungi, atât cât a stat Isus Cristos în pustiu înaintea vieții lui publice. Timp în care a fost ispitit de diavol și aproape împins în abisuri, în fața prăpăstiilor vieții pământene. Acolo El a meditat asupra păcatelor omenești care sunt mai puternice și mai insidioase ca în Timpul de peste an. De ce? Fiindcă în acest Timp de post, care este un timp al harurilor divine primite prin Duhul Sfânt, care-l fac pe om puternic și rezistent în fața pericolelor care duc la pieire, omul devine, paradoxal, mai fragil și vulnerabil, pentru că atunci se ivesc cele mai mari tentații. Și cine va rezista până la sfârșit, acela se va număra printre învingătorii și câștigătorii cununii biruinței.

Credinciosul se pregătește întregul an pentru timpul Postului Mare, când trebuie să-și dea măsura iubirii sale pentru Mântuitorul care n-a precupețit nicio durere și nicio umilință în Jertfa Supremă de pe cruce, oferind Trupul și Sângele său prețios pentru răscumpărarea oamenilor. Și doar ei (oamenii) fuseseră cei care-l condamnaseră la moartea pe cruce. Să mori pentru cineva apropiat (tată, mamă, copil, frate, rudă, prieten bun) poate că este un act îndreptățit, dar să te jertfești pentru cineva care s-a dovedit nerecunoscător și te-a „vândut” este omenește de neconceput. Și totuși, la Dumnezeu, totul este posibil. Isus știa că toți cei care în Vinerea Sfântă strigau din răsputeri, ca să-i audă Pilat și întregul Sinedriu, „Răstignește-l! Răstignește-l!” n-ar fi meritat patima și moartea Sa. Dar Îndurarea Divină este mai mare decât Dreptatea și El a acceptat să-i ierte și să-și urmeze cursul misiunii pentru care venise pe pământ. Altminteri, omenirea ar fi rămas osândită pe veci.

În acest timp, putem privi cu stăruință la Crucea Mântuirii noastre și medita în modul cel mai serios la darurile pe care le-am primit de la Dumnezeu și la ceea ce am dat noi în schimbul acestor daruri. E o mare lecție de umilință oferită de Isus Cristos, care atinge punctul culminant în Joia Mare, joia spălării picioarelor noastre și totodată, joia instituirii Sfintei Euharistii care se păstrează în Biserică de circa două mii de ani. Și umilința este o valență importantă a iubirii, în sensul că nimic nu ți se pare de ajuns și nimic prea mult care să fie săvârșit în numele jertfei lui Isus și ca mulțumire pentru ceea ce a făcut El pentru creatura sa.

A-l ajuta pe om, a-i da de mâncare, a-i da apă la drum lung, a-i vindeca rănile, a-i oferi bani sau alte ajutoare, nu e atât de important ca a-ți oferi viața în locul aceluia care nici măcar nu-ți mulțumește. Pentru noi, ar fi de ajuns să-i întindem celui nevoiaș o mână, să-i oferim un umăr, o inimă, o lacrimă, un mic semn de bunăvoință care să-i arate că nu e singur, că suntem solidari cu nevoile lui materiale și spirituale. Unii sfinți au făcut-o. Să ne amintim de jertfa din lagărul nazist a preotului Maximilian Maria Kolbe, care s-a oferit să moară în buncărul morții în locul unui deținut care avea patru copii acasă. Ieșind la raport și spunând că e dispus să sufere el în buncăr, prin înfometare și însetare totală, părintele Maxilimian nu putea decât să-i surprindă și să-i facă atenți pe toți. Și ce-a făcut părintele Maximilian Kolbe în acest timp hotărâtor, până și-a dat el însuși duhul? Se văita, plângea, urla, bătea cu pumnii în zidul celulei morții, sperând să fie auzit și eliberat? Nu, dimpotrivă. Îi încuraja și îi susținea moral pe ceialți pedepsiți și azvârliți în ghearele morții. Mai mult, se ruga și susținea liturghii, cânta și-l preamărea pe Dumnezeu pentru lucrările Sale. Și glasul lui era auzit dincolo de zidurile carcerei, chiar dacă vocea lui era din ce în ce mai scăzută, până s-a stins definitiv. Iată lecția de iubire pentru fratele tău, pentru semenul care suferă la fel ca și tine.

În acest timp de har, poate vei avea prilejul și tu, creștinule, să-ți ajuți fratele, să iei asupra ta poverile lui, „să-i speli picioarele”, adică să-i arăți unde greșește, să-l smulgi din cleștele păcatului, să-l iei de mână și să-i arăți drumul, calea spre biruință, având mereu în ochi și în suflet exemplul lui Isus Cristos, „care s-a nimicit pe sine luând fire de rob”, „fiind ascultător până la moarte și încă moartea pe cruce”, trăind plenar condiția de om, în afara păcatului. Nimeni nu-ți cere să-ți dai viața pentru confratele tău, deși chiar în zilele noastre, mai sunt cazuri de oameni sfinți. Nimeni nu-ți cere să flămânzești vreme de patruzeci de zile până la Învierea Domnului nostru Isus Cristos. Dar măcar să reflectezi profund și să te lepezi de unele deprinderi care îți pot distruge viața, provocând durere și lacrimi celor apropiați, ca să nu mai vorbim de pierderea propriului tău suflet.

Miercurea Cenușii, o zi însemnată, începutul Postului Mare, startul unei călătorii de 40 de zile, nu e numai un simbol, o presărare cu cenușa rezultată din arderea crenguțelor de finic din Duminica Floriilor, din anul ce a trecut, un semn exterior care să arate comunității creștine cât de buni credincioși suntem, ci semnalul de pornire pe calea propriei cruci. Prin asumarea crucii ne dovedim atașamentul, devotamentul pentru Isus Cristos, fără de care nu mai concepem să trăim. Semnul exterior al impunerii cenușii pe creștet, semn veterotestamentar, nu ar avea niciun sens fără convertirea adevărată, fără renunțarea la păcat, înfrânarea, mortificația noastră, paza ochilor, a gurii și a trupului, în tot acest timp. Nu putem trăi doar cu simboluri exterioare, fără o convertire interioară autentică, pentru că viața ar deveni doar de fațadă, de ochii lumii. Se cere să mergem, să pătrundem mai adânc în sensul acestui termen, devenit atât de cunoscut. Dincolo de dimensiunea materială (hrană, băutură), se cere postul privirii, al gesturilor, al tuturor acțiunilor noastre exterioare care cer cumpătare maximă.

Și aceasta se traduce prin lăsarea la o parte a tuturor disputelor, impunerii voinței proprii în fața celorlalți, a înverșunărilor, a orgoliilor proprii și ieșirea în întâmpinarea celorlalți semeni, nu cu ramuri de palmier și finic, nici cu flori sau alte daruri (deși nu sunt interzise), ci cu un salut, cu un semn de pace, cu bunăvoință și deschidere a inimii către Isus, modelul Jertfei smerite pentru noi, oamenii. Și după această perioadă de har, vom vedea câte roade de convertire și de credință s-au adunat în sufletul nostru, spre slava lui Dumnezeu și a Maicii Sale Preacurate. Așa să ne ajute Dumnezeu!

Adu-ți aminte...

Mântuirea aparține Domnului

Cenușa presărată pe capete în Miercurea Cenușii ne amintește faptul că suntem oameni, că am fost creați din țărână și tot acolo ne vom întoarce. Acesta este conținutul formulei sacramentale rostită de preotul celebrant, în timp ce dintr-o urnă scoate cu trei degete puțină cenușă ritualică și o presară pe fruntea sau chiar pe creștetul penitentului: „Adu-ți aminte că din țărână ești și în țărână te vei întoarce.” Iar penitentul răspunde: „Amin!”

Ritualul presărării cenușii are o semnificație adâncă, pe lângă aceea de a-i aminti creștinului despre crearea lui adamică, din lut însuflețit prin suflarea Duhului Sfânt. Și anume aceea de a-l considera pe om așa cum este și nu așa cum dorește să se înfățișeze în fața altarului, drept, cu fruntea sus, încrezător în bunătatea divină. El este privit de Dumnezeu cu mare înțelegere, așa cum este într-adevăr: cu lipsuri, cu scăderi și alunecări, cu erori și stângăcii. Dumnezeu este singurul care știe să privească omul pe dinăuntru. Și tot El știe să atingă profunzimile spiritului uman. El vede tot ce ne asuprește, tot ce ne îngrijorează, ne sperie și uneori ne doboară, așa încât să alergăm la Isus Cristos și la Măicuța Preacurată să le cerem adăpost, să le oferim ruga noastră și darurile noastre de bunătate, înțelegere, împăcare cu aproapele, dragoste frățească și dorința de a înfăptui binele.

Nu întotdeauna e ușor să realizezi toate acestea. E greu, dar nu împovărător, imposibil. Totul e să rămâi statornic în credință, oricâte alunecări s-ar ivi. Să te ridici și să pornești din nou la drum, până la ținta finală. Să ceri iertare lui Dumnezeu și să-ți propui să nu mai repeți greșeala. Aceasta este o componentă esențială a sacramentului Sfintei Spovezi. Și bineînțeles, să conștientizezi greșeala ta, abaterea de la poruncile lui Dumnezeu. A abandona drumul trasat de Creator pentru tine este deja o dovadă de nestatornicie, dacă nu chiar de necredință.

Cenușa de pe frunte ne ajută să conștientizăm condiția noastră de ființe create și dependența față de Cel care ne-a creat. Nu în sens de supunere oarbă, mecanică, implacabilă, ci în acela de creatură conștientă de rostul său. E bine să păstrezi un căuș, sau măcar câteva firișoare de cenușă pe care să le folosești ori de câte ori se ivește prilejul. Atunci imediat, semnificația acestui ritual având ca materie cenușa provenită din arderea crenguțelor de finic din Dumninica Floriilor, și formula sacramentală: „Adu-ți aminte că din țărână ești și în țărână te vei întoarce” te vor menține pe linia de plutire, în condiția de creștin adevărat, atent la toate mișcările vremii, la ispitele și provocările societății și ale anturajelor periculoase. Și vei depăși toate obstacolele care vor să te separe de Isus Cristos, Mântuitorul și Eliberatorul din chinga păcatului și a răului existențial care s-a înmulțit și a proliferat mai mult ca oricând.

Să ne amintim de Cartea lui Iona, a cincea în colecția celor douăsprezece cărți profetice minore din Vechiul Testament. Ea îl are în prim-plan pe Iona, fiul lui Amitai, chemat de Dumnezeu să profețească în Ninive distrugerea cetății, pentru că păcatele ninivitenilor ajunseseră până la fața Lui. În această carte se vorbește despre pocăința aspră pe care oamenii, de la cel mai mic până la cel mai mare și de la cel mai sărac până la rege, trebuiau să o împlinească, îmbrăcându-se în saci și presărându-și cenușă pe creștet, pentru ca Dumnezeu să nu pedepsească cetatea lor. Asta din cauză că ei uitaseră de poruncile Sale și trăiau după bunul lor plac, adică în păcate grele.

„Dumnezeu îi comandă lui Iona să prezică în orașul Ninive. Nevrând să meargă, Iona încearcă să evite comanda lui Dumnezeu ducându-se la Iope și apoi plecând la Tarsis. Începe furtuna pe mare. Marinarii descoperă repede că furtuna nu este una obișnuită și a apărut din cauza nesupunerii lui Iona în fața Domnului. Iona admite aceasta și spune că furtuna se va sfârși atunci când marinarii îl vor arunca peste bord. Marinarii încearcă să ducă corabia spre coastă dar, neputând, se simt forțați să îl arunce pe Iona. Când Iona se află în apă, marea se calmează. Iona este înghițit de către un pește mare.” (cf. Wikipedia)

Tema corăbiei și a furtunii pe mare va reveni și în alte capitole ale Sfintei Scripturi. De data aceasta ea are un final neașteptat, așa cum se poate citi în Biblie. Așadar, nu e întotdeauna lesne să ieși din confortul tău și să urmezi poruncile Domnului. Trebuie să depui un efort, pe care nu toți oamenii sunt dispuși să-l facă. Iona a ocolit sarcina pe care Dumnezeu i-o dăduse crezând că astfel va scăpa de obligația de a predica ninivitenilor despre pocăință și despre întoarcerea lor la Dumnezeu. Lipsă de încredere, comoditate, rea voință, teamă de nereușită?

Câți din creștinii de astăzi ar fi dispuși să îndeplinească prompt, poruncile și indicațiile lui Dumnezeu? În burta chitului („peștelui”) care-l înghițise după ce marinarii de pe corabie l-au aruncat în mare, Iona a avut suficient timp să mediteze la greșeala și nesupunerea lui. Trei zile cât a stat Iona în burta peștelui prefigurează tot atâtea zile cât a stat și Isus Cristos în șeol, înainte de glorioasa lui înviere. Toate acestea ne-ar putea da de gândit. Pentru că oricât ne-am eschiva, oricât am fugi de voința lui Dumnezeu, până la urmă tot la El ne vom întoarce, pentru că El ne iubește pe toți. Ceea ce e de dorit pentru toți.

Cezarina Adamescu

Misiunea de Martor al Cuvântului

„Oricine va da mărturie pentru mine înaintea oamenilor, voi da și eu mărturie pentru el înaintea Tatălui meu cel din ceruri.”  (Mt 10,32)

Mai mult decât oricare persoană, creștinul catolic tinde spre a se forma ca Om nou. Nu este vorba despre un orizont al vieții sale pământene, pe care să și-l întrezărească. Omul nou nu poate fi nici mitul proferat în trecut, întrucât îi lipseau cele necesare pentru a deveni cu adevărat nou, adică Om împlinit, Om desăvârșit. Dacă am dori să înțelegem semnificația acestor atribute de nedespărțit: „nou, împlinit și desăvârșit”, care rezumă idealul nostru uman, trebuie să ne întoarcem la Sfântul Apostol Paul și să credem împreună cu el, să credem în „Isus Cristos - cel de ieri și de astăzi - același în vecii vecilor” (Evr, 8). Prin El, întreg trecutul omenesc se recapitulează în noi, urmând prin noi, cu noi, un mers infailibil. Prin El, aceia care ne preced ne rămân prezenți, împreună cu iubirea lor și cu păcatele lor; așteptând din partea noastră ca noi să cooperăm la dezrobirea lor; dorind, de asemenea, prin caritatea lor, să facă să rodească și caritatea noastră, în vederea unor noi creșteri.

Ca urmare, nu vom mai aprecia așa-zisul „umanism social”, concepție care în fapt nu eliberează adevărul de eroare, dar vom găsi mult mai atractivă credința creștină catolică, care îl respinge în numele adevăratei mântuiri sociale. Creștinul aduce învățătura catolică spre sine, încercând să împlinească în sine nemărginitele dorințe pe care Dumnezeu le-a depus în sufletul său și, mai ales, acea nevoie de unitate spirituală și socială, de unire sfântă între oameni. Este unica modalitate de transmitere a Harului lui Dumnezeu în sufletele noastre, suflete ce trăiesc în trup de carne, Har care este vizibil și real în lumea noastră trecătoare. Harul catolic nu este dăruit numai unor aleși, el este dăruit tuturor celor care sunt capabili de a îmbrățișa în viața lor starea contemplativă, aceea care îi poartă la mântuirea personală.

Noi nu știm ce ne rezervă viitorul, dar știm prea bine că „jocul” libertăților noastre lumești poate să contracareze intențiile divine. Secolul nostru care se consideră creștin, dar și „post-modern” (sic!), dacă se va deturna deliberat de la dreapta credință, va fi mai rău decât un secol eretic. Credința catolică, care este în ea însăși o forță, nu va renunța niciodată la constanta sa exigență. Aceasta pentru că nu s-a născut pentru altceva decât pentru a răspândi pretutindeni domnia lui Cristos, pentru a face ca toți oamenii să participe la mântuirea salvatoare. Ea nu poate uita profețiile care au condus mersul său și au întreținut speranța sa.

Ierusalimul ceresc se construiește din „pietre vii”, precum „vii” sunt și „pietrele” utilizate pentru eșafodajele sale, cele care îl consolidează prin toți membrii familiei omenești în diversitatea inteligențelor și a funcțiilor lor, și care se bucură de o esențială egalitate în fața lui Dumnezeu. Există o lege a inteligenței spirituale, o lege care nu este autentică și sigură dacă rămâne o cale solitară și nu devine o aplicare a sufletului după ritmul vital al Bisericii Catolice, o interiorizare a Liturgiei sale, o participare la Misterul lui Dumnezeu. „Biserica nu s-a născut decât pentru a face să participe toți oamenii la salutara Mântuire, răspândind pretutindeni domnia lui Cristos”, afirma Papa Pius al XI-lea (Rerum Ecclesiae, p.65).

Într-un asemenea context doctrinar, apare tot mai clar că misiunea catolicului nu poate fi „evadarea” ci „conlucrarea”, indicându-se astfel responsabilitatea lui de a contribui împreună cu semenii la lucrarea lui Dumnezeu în lume și între oameni. Petru Damiani, prelat italian din secolul al XI-lea și Doctor al Bisericii, definea raporturile dintre Biserică, în calitatea sa de Trup mistic, și fiecare dintre membrele sale, astfel: „Biserica este pe de-a-ntregul în fiecare” (PL 145,235), arătând în felul acesta că între ele există o unitate de nedespărțit.

Speranța pe care o punea în inima oamenilor apostolul Paul, prin care îi câștiga pentru Cristos, era o speranță într-o mântuire socială. Ea era și este speranța mântuirii comunității, condiție a mântuirii fiecăruia dintre membrii ei. Sufletul însă nu este îndrumat de către Logos și nu devine „mireasa” lui decât în lăcașul pe care el însuși l-a construit, căci Învățătorul lăuntric nu se revelează decât celui care primește cuvântul lui Cristos transmis prin predica ecleziastică. La fel cum fiecare om este un microcosmos, adică o mică lume, fiecare dintre credincioși apare ca o mică Biserică, atunci când în taina unității ascunse primește sacramentele mântuirii, care sunt conferite de Dumnezeu Bisericii universale însăși. Dacă omul primește sacramentele comune întregii Biserici, ce-l împiedică oare pe acel om să poată proclama el însuși cuvintele comune Bisericii, în virtutea faptului că sacramentele primite au mai multă importanță decât cuvintele? În pofida numărului nostru una suntem cu Cristos, fiecare avem în El întregul nostru, și îi rămânem mereu aproape prin sacramentul inviolabil al unității.

Putem ușor observa cum, în cazul celui în care harul lui Cristos triumfă asupra păcatului, interioritatea spirituală urmează, prin mărturisirea harului primit, să se unească cu plenitudinea spiritului catolic, universal și unitar. Se spune atunci despre acela „că a primit Duhul lui Dumnezeu și că Duhul lui Dumnezeu rămâne în el”. În sânul unei lumi tot mai opace și chiar ostile, el regăsește unitatea pierdută și recunoaște că în Cristos credincioșii sunt cu adevărat prezenți unul pentru altul și că pentru aceia care trăiesc din iubirea Sa binele fiecăruia devine binele tuturor.

În acest sens, după cum ne învață Sfânta Ecaterina din Siena (sec. XIV), Doctor al Bisericii: „Orice suflet, cultivându-și vița, o cultivă și pe aceea a aproapelui său. Atât una, cât și cealaltă, sunt într-atât de unite, încât niciuna nu poate să facă vreun bine sau să se vatăme pe sine, fără ca, în același timp, să facă vreun bine sau să îl vatăme pe aproapele. Voi toți împreună nu formați decât o singură viță universală” (Dialog, c.24). Deși trăiesc vieți diferite, membrii Bisericii Catolice, unic Trup al lui Cristos, născuți într-un singur Botez și întăriți de un singur Duh, mărturisesc credința lor în comuniunea Bisericii, aduc mărturia fiecăruia și a tuturor în integritatea credinței și a carității. În acest spirit ei răspund chemării Apostolului Neamurilor: „Să nu fie dezbinare în trup, ci mădularele să se îngrijească la fel unele de altele” (1Cor 12,25).

Apartenența la Dumnezeu, dependența deosebită față de El, permanenta disponibilitate de a primi învățăturile Lui sunt izvorul unei bucurii perene, sunt temelia siguranței vieții. „În El este totul” ne spune același apostol în Epistola către Romani, referindu-se la Dumnezeu în realitatea Lui nevăzută și la Cristos, Dumnezeu-Omul, care a unit în Sine și unește întreaga creație, împlinind-o. Martor credincios este cel care dă mărturie adevărului, dă mărturie celor văzute și nevăzute, dă mărturie prin cuvânt și faptă, dă mărturie prin sine. Mărturia creștinului catolic dă o altă dimensiune a cunoașterii lui Dumnezeu, ca și a cunoașterii lumii în Dumnezeu. Martor devine persoana care a experimentat și care experimentează viața având în centrul ei pe „Fiul, care este spre pieptul Tatălui” (In 1,18). Martorul va trebui să fie angajat să ducă lumea spre Dumnezeu, să stea mărturie în tot ce face și spune. Cristos, Domnul nostru, cheamă continuu martori, ne caută pe toți, pe care ne vrea martori, ne caută pe toți, pe care ne vrea profeți. Întreaga Biserică este clădită pe temeiul apostolilor și profeților.

În centrul mărturiei, ca principală dimensiune a existenței creștine se află proclamarea: “Duhul Adevărului, care purcede de la Tatăl, el vă va da mărturie despre mine. Și voi veți da mărturie, pentru că de la început sunteți cu mine”(In 15,26). Mărturia se dă prin cuvânt, care este vestire și profeție. Mărturia se dă prin fapte, care constituie reazem și acoperire pentru mărturia cuvintelor. Cuvintele și faptele trebuie să cuprindă întreaga existență a persoanei-martor, să devină mărturie de viață. Ele trebuie să pornească de la Sacramentul Euharistiei, mărturia tainică a iubirii cu care ne-a iubit Domnul nostru, să fie exersate necontenit și să dăinuie, pentru ca toți să fim vrednici să-L primim pe El.

Martor al Cuvântului înseamnă a te hrăni cu acest Cuvânt. El exprimă pedagogia divină, cere slujire, ca rod al rugăciunii împotriva superficialității. Lumea așteaptă de la Biserică mărturia slujirii după modelul Mariei. Ea a fost cel mai de seamă martor al lui Cristos. Ea a fost martorul fundamental al istoriei mântuirii. Iar Ioan Botezătorul, „făclia care arde” după cum l-a numit Isus, și care a venit ca să dea mărturie despre Lumină, reprezintă exemplu de mărturie supremă. Un martor din zilele noastre, însă, nu mai trebuie să fie „glasul care strigă în pustiu”. El trebuie însă să fie tot unul care mărturisește despre Lumină, dar numai prin frumusețea slujirii.

Cristos a adus pe pământ imnul de slavă cântat în Cer. El se ruga neîncetat. Nu poți fi martorul lui Cristos fără rugăciune, care este deschidere spre Duhul Sfânt, izvorul și baza mărturiei noastre. Deschiderea permanentă este condiția constitutivă pentru a împlini ceea ce s-a spus: „îmi veți fi martori” (Fap 1,8). La chemarea lui Cristos: „vino cu mine”, să răspundem prin a-i fi imitatori, reproducând în noi trăsăturile Lui. Trebuie să învățăm rugăciunea de la cei care au învățat rugăciunea de la Cristos. Preotul care se roagă devine mărturie vie a ceea ce este rugăciunea. El adună poporul lui Dumnezeu prin puterea Cuvântului și a Sacramentului, precum și prin puterea propriei slujiri. Preotul este primul martor în comunitatea sa, instrument dăruit al Domnului, educator al credinței, cel care unește și clădește comunitatea credincioșilor.

Rugăciunea personală este o rugăciune a tăcerii, în care ne străduim să ne deschidem privirii lui Dumnezeu. Deși ea nu schimbă întotdeauna realitatea din jurul nostru, ea ne schimbă pe noi, pentru a schimba această lume. Să-i îngăduim deci Duhului Sfânt să lucreze în noi. Să ne lăsăm transformați în Duhul Sfânt, trăind și fiind formați după Chipul lui Cristos. El va modela și umanitatea noastră, va deveni sursa unui nou și adevărat umanism, umanismul de la Duhul Sfânt.

Este un păcat să te împotrivești adevărului și dreptății. Păcatul reprezintă o anti-mărturie față de Viață, față de dăruirea Harului, față de cel care este lăcașul Duhului Sfânt. Reculegerea și mărturia confesionalului sunt izvorul stării de fericire și de bucurie. Confesionalul este martorul harului Domnului nostru Isus Cristos. În Sacramentul Pocăinței, unde lucrează Duhul Sfânt, trebuie să ne căutăm harul și sfințirea! Ea este urmată firesc de contactul viu cu Cristos, cu Euharistia, cu Cuvântul lui Dumnezeu. Iată punctul de sprijin în orice experiență de viață și în biruirea dificultăților inerente. Această bucurie este darul lui Dumnezeu, pe care să-l implorăm, păstrând permanent o deplină disponibilitate a inimii. Iată misiunea unui adevărat Martor al Cuvântului!

Trebuie să devenim martori ai istoriei mântuirii după modelul Mariei, prin umilință, prin adorație și bucurie în Dumnezeu. Îl adorăm pe Dumnezeu cu toată inima când suntem martori ai familiei după același model, acela al Mariei din Nazaret. Să nu ne lipsească nici o clipă mărturia sfântă a Învierii lui Cristos. Nu în felul politicienilor sau al ideologilor fariseici; ei doresc să rezolve problemele lumii la dimensiunea vremelniciei, nu vor să pășească sincer împreună cu Cristos spre slavă. „Vedeți – ne spune Apostolul Neamurilor – să nu vă subjuge cineva prin filozofie și speculații fără sens după tradiția oamenilor, după învățăturile de la început ale lumii, și nu după Cristos” (Col 2,9). Martor al Învierii este doar persoana care trăiește în așteptarea pascală. Să ne străduim ca lucrarea pascală să ne însoțească în totul, să reflectăm întruna: oare modul meu de a gândi este pascal?

„Îmi este teamă că astăzi ar putea exista cineva, care să se predice pe sine, care vorbind de Isus dorește să-și facă un renume, care expunând ideile altuia caută propria glorie sau propriul câștig, care proiectându-se în afara lui se risipește în vânt.”  (Isacco della Stella, sec. XI)

Cel ce iubește Biserica și se dăruiește pe sine și forțele sale exprimă iubirea de fiu și de Martor al Cuvântului. El venerează Biserica și se identifică cu ea. Cu cât este mai mare iubirea, cu atât mai mare este și slujirea. Nu este important modul cum se lucrează, importantă este conștiința misiunii pe care o îndeplinește. Chiar când observă propriile lor limite, când suferă dezamăgiri provocate de alții, persecuții de tot felul, Martorii Cuvântului să fie convinși că sunt realmente oameni ai Bisericii!

Dumnezeu ca plenitudine a Adevărului se oferă omului. El este în misterul său Cuvânt, și prin Cuvânt stabilește legături cu omul. Această inițiativă, absolut liberă, corespunde orientării spirituale la fel de libere a omului spre Adevăr. Martor este cel care vorbește în numele lui Dumnezeu, transmite în limbaj omenesc Adevărul Lui, cel puțin în limitele ființei omenești. Rămâne ca fiecare să înțeleagă realitatea ca purtătoare a Cuvântului lui Dumnezeu, pentru a-i aduce mărturie. Aici este punctul în care se regăsește un Martor al Cuvântului în plenitudinea Adevărului și a Iubirii. Aici își află reazemul pentru intențiile și faptele sale. De aici provine Harul, pe care un martor îl caută. Lumea așteaptă de la întreaga Biserică o mărturie a serviciului după modelul Mariei.

Cuvântul lui Dumnezeu creează, formează religia; el este izvorul care nu se epuizează. Sfânta Scriptură este în același timp purificare, sfințire, biruire împotriva celui rău. Inima credinciosului, deschisă întrebărilor, nevoilor, situațiilor întâmpinate trebuie umplută de Cuvântul lui Dumnezeu, rostit în Sfânta Scriptură.

„Nu te teme! Eu sunt cel dintâi și cel de pe urmă... Eu am cheile...” (Ap 1,17-18). Cristos împarte cu Petru, cu Biserica aceste chei ale Împărăției Cerurilor, puterea de legare și de dezlegare. Sunt „cheile” cunoașterii, prin care Evanghelia este promovată în întregime, fără omisiuni, deformări sau exagerări. Creștinii catolici au nevoie de o predică corectă, simțită și pătrunsă de charisma adevărului. „Vai mie dacă nu vestesc Evanghelia” (1Cor 16). Sunt „cheile” puterii în Biserică, care vin de la Cristos, primite de la Tatăl, și care au caracter de slujire, „chei” ce nu încetează de a fi puterea de care Biserica contemporană are atâta nevoie. Atât „cheile” cunoașterii, cât și „cheile” puterii atrag după sine povara responsabilității păstorilor Bisericii din zilele noastre.

În calitate de preoți, ei sunt îndrumătorii comunităților parohiale, sarcină care implică înrădăcinare și îndreptățire în fidela păstorire a lui Cristos. Înrădăcinarea se înfăptuiește temeinic prin întreaga lor conștiință și atitudine, prin îndrumarea oamenilor în toate problemele, atât prin gândire, cât prin exemplu, atât prin poruncă, cât mai ales prin conduita însoțită de rugăciune. Puterea și vocația preoților cere generozitate și curaj, slujire și iubire. Angajarea păstorilor Bisericii decurge din misterul îndreptățirii, realizată prin Cristos din prioritatea Harului. Responsabilitatea face parte din îndreptățirea lor, din dreptatea slujită în raport cu Unicul și Supremul Păstor al sufletelor.

„Fraților, așadar, după cum l-ați primit pe Cristos Isus, Domnul, tot așa să umblați, în El, înrădăcinați și zidiți în El, întăriți în credință, așa cum ați fost învățați, prisosind în mulțumire” (Col 2,6-8). Iată mesajul potrivit celor ce aleg să devină Martori ai Cuvântului! Să ne rugăm pentru toți credincioșii care vor să trăiască ca Martori ai Cuvântului, ca Duhul Sfânt al adevărului, dreptății, înțelepciunii și carității să sădească în inima lor multă mărinimie, sinceră smerenie, detașarea de orice simțământ al importanței triumfaliste sau al autosuficienței în misiunea asumată! Așa să ne ajute Bunul Dumnezeu!

Ionel Gheorghiu

Schimb de daruri
Spovedanie publică, într-o tabletă spirituală

Cum aș putea să așez în balanță imensele daruri cu care Tu m-ai binecuvântat încă de pe când nu eram? Căci Tu mi-ai dat, Doamne, hrana maternă și apa vieții pe care am alunecat, țipând, la venirea în lume. Mi-ai dat suflul cald, respirarea din nări, palpitul din inimă, mi-ai dat un trup armonios și întreg, o gură să țipe, să zâmbească, să murmure cuvinte plăcute. Mi-ai dat ochi înzestrați cu vedere, să privesc lumea înconjurătoare, să Te recunosc în toate alcătuirile pământului și ale cerului îndepărtat, în toate alcătuirile apei adânci și albastre.

Mi-ai dat priveliștea verdelui odihnitor care înmiresmează pădurile, munții, câmpiile, cerul cu aștrii lui nenumărați și necunoscuți, vântul bătând cu putere sau doar adiind frunzele arborilor. M-ai înzestrat cu simțire adâncă și delicată ca să pot să mă bucur de toate aceste comori gratuite! Membre drepte și lungi precum ale ciutei mi-ai dat, să alerg în voie prin crânguri. Trup mlădios ca o trestie. Totul, totul a fost neînchipuit de frumos de la naștere.

Avem haina albă a Ta și eram neprihănită. Surâdeam lumii din jur, surâdeam viețuitoarelor casei, lucrurilor mici și sărace pe care puteam să le cuprind cu privirea. Apoi mi-ai lăsat liberă închipuirea, să pot construi edificii, castele, grădini... Toate mi le-ai dat Doamne, și erau atât de plăcute! Mi-ai zis: Ia-le, sunt ale tale toate acestea. Păstrează-le-n pace și dă-le și altora. Înmulțește toate aceste daruri, presară-le ca pe semințe și ele vor încolți, vor înflori, vor da roade... Și ele îți vor prisosi, iar ce-i de prisos, leapădă de la tine.

Nu-ți aduna darurile, nu le stivui, nu le strânge pentru mai târziu. Căci numai dăruindu-le tu, le vei dobândi mai apoi, cu mult mai sporite. Nu te zgârci, nu socoti, nu aduna și nu scădea, căci nu tu trebuie să ții socoteala, așa mi-ai spus. Poartă-te ca un custode care are în grijă o mare comoară și trebuie apoi s-o facă să strălucească. Pentru ca împărțind-o, să capete alta, mereu mai aleasă, mereu mai bogată, mai altfel.

Câte surâsuri mi-ai dat, Doamne, în lunga mea viață? Chiar și atunci când greșeam, Tu surâdeai cu înțelegere și bunăvoință! De câte ori m-ai iertat? De câte ori mi-ai dat Sângele Tău, drept ispășire pentru neglijențele mele, pentru trădările mele? Câte picături s-au scurs, Doamne, pe piatra din Ghetsimani, pentru mine? Dar la stâlpul unde soldații Te biciuiau cu nemilă? Dar pe Calvar, când crucea Te rănea, apăsându-Ți umerii? Dar la Crucea Golgotei, când au țâșnit șuvoaie din mâini și din picioare? Dar sub lancea soldatului care Ți-a străpuns Inima-Ți Preasfântă? Câte șuvițe au fost la picioarele crucii, strânse cu grijă de Maica Ta Preacurată, păstrate apoi ca relicvă? Dar pe giulgiul cel sfânt, câte urme de cuie și bice?

Iată ce mi-ai dat Tu Doamne, și multe altele încă, de care nici eu uneori nu sunt conștientă!

Și eu, ce-Ți dau în schimb? Durere și bice, cuie și lanțuri... Și câteva lacrime plate izvodite nu pentru Tine, ci pentru păcatele mele pe care uneori le deplâng, cu spaima atavică de a nu Te mai putea dobândi, merita, în viața veșnică... de cele mai multe ori le ignor sau mă fac că nu-mi aduc aminte de ele... Sunt de-ajuns câteva lacrimi? Câteva rugăciuni spuse-n grabă, întrerupte de gânduri diverse, de vorbe-n răspăr, de gesturi deșarte? Câteva jertfe umile sunt comparabile cu Jertfa Supremă?

Nu sunt vrednică a mă jertfi, a suporta, a suferi nimic pentru Tine, măcar o renunțare, un mic semn că sunt recunoscătoare Acelui care și-a dat, nici mai mult, nici mai puțin decât Viața Sa, ca să mă răscumpere. Cu câtă jenă îngenunchez lângă Cruce! Cu cât chin mă prostern la picioarele Tale! Tu cum ai putut să speli picioarele altora și eu nici măcar nu pot să-i iert, aducându-mi aminte de toate ofensele, netrecând nimic cu vederea? Mă obsedează orice mică ofensă, neținând cont că aceasta îmi poate aduce merite pentru cer, dacă o îndur cu răbdare.

Știai că vei fi trădat mișelește și știai și de către cine! Și totuși ai stat la masă cu el, l-ai numit „prieten”, ai împărțit cu el pâinea și vinul întruchipând Trupul Preasfânt și Sângele Tău Preacurat jertfit pentru cei ce trădează. Ar trebui să ne urăști de moarte, pe noi care ți-am făcut atâta rău. Dar Tu nu ești capabil de ură. Tu ne iubești, orice ți-am face. Și mereu Te jertfești pentru noi, oricât de nemernici am fi, oricâte ofense ți-am aduce.

Cât timp, cât timp, Doamne trece, până să-mi aduc aminte de Tine? Din 24 de ore, dăruite de Tine, câte secunde îți rezerv, părându-mi și așa mult prea multe? Și Tu te pui la dispoziția mea, zi și noapte. Mă ții în viață, mă aperi, îmi insufli gânduri curate, mă ții de mână să nu alunec, mă sprijini de umeri ca să nu cad, mă ții la piept când mă clatin!

Cu câtă ușurință fug înapoi, la ale mele, departe de Tine! Cât mai departe de Tine, cât mai aproape de lume! Lumea care mă atrage în mrejele ei, precum un magnet – pilitura de fier. Și eu nu mă pot opune. Măcar să încerc un gest de rezistență, cât de cât, să mă împotrivesc acestui trup pe care-l îndestulez cu de toate la cea mai mică cerință. Să nu-i fie foame, sete sau frig, să nu sufere nici o durere. Imediat iau măsuri de salvare, de precauție, îl apăr, îl învelesc, îl îndestulez cu pastile, cu bunătăți, cu somn dulce, cu imagini plăcute, cu gesturi molcome și echivoce de amăgitoare ispită! Cât de departe sunt atunci de Tine, Isuse! Cât de departe sunt când mă întristez că n-am bani, că n-am destulă căldură, destui prieteni, destulă mâncare și băutură, trai bun la serviciu, surprize plăcute, călătorii agreabile, muzică, dans, râsete, glume, cunoștințe care imediat mă incită!

Măcar o dată să mă fi împotrivit acestor plăcute ispite, acestor prilejuri de aproape! Să fac ceva pentru Tine, o renunțare cât de mică. Să mă lipsesc de o plimbare, de o conversație, de un astfel de prilej de aproape! Ba le și provoc uneori când mi se pare că viața mea e plictisitoare. Puțin divertisment nu strică. Nu pot renunța la nimic și mai strig către Tine să mă iubești cât mai mult! Cu ce preț? Pentru ce Te-ai apleca asupra inimii mele călduțe și nerecunoscătoare? Pentru ce ai sta de vorbă cu mine? Pentru ce ai veni să mă locuiești în inima mea, unde nu este loc decât pentru oameni? Mereu ocupată e inima mea, Doamne, n-am loc pentru Tine. Aș vrea dar nu pot, e mereu aglomerație mare, e înghesuială multă, ba un prieten, ba o cunoștință plăcută... Ba o amintire acaparatoare care nu-mi lasă loc de nimic altceva, nici măcar de o rugă în taină.

Câți prieteni nu mi-ai trimis Tu să mă atragă la Tine! Câți sfinți nu s-au nevoit în genunchi pentru mine, pentru întoarcerea mea din abisul deșertăciunii! Câți îngeri nu mi-au stat în preajmă și nu m-au invitat să-i urmez până la Tine! N-aveam ochi, n-aveam picioare, n-aveam mâini, n-aveam buze, n-aveam inimă, n-aveam urechi să aud cum mă strigi prin prietenii Tăi, să mă întorc precum fiul rătăcitor, prăfuit, flămând, însetat, zdrențăros, în casa Tatălui său, de pe cărările lumii! M-ai fi primit, m-ai fi curățat, m-ai fi spălat în Sângele Mielului, dăruindu-mi din nou cămașa neprihănirii, m-ai fi făcut din nou, prietena Ta cea mai scumpă. Dar eu mereu refuzam fiindcă aveam, de fiecare dată altceva de făcut, mult mai urgent, mult mai important, mult mai atractiv...

De ce nu Te superi Doamne, pe mine? Și cât mă mai îngădui, deși de atâtea ori ți-am pus răbdarea la încercare? Nu obosești să mă chemi și să mă aștepți la infinit pe mine, care mai preget?... Nu te-ai săturat de capriciile și slăbiciunile mele? Nu ți-e lehamite de trădările mele fără număr, care valorează mai puțin de 30 de arginți? Nu te scârbești de-o făptură așa slabă și lesne alunecătoare în păcat? Cât timp îmi vei mai ține Poarta deschisă? Cât timp îmi vei mai ține candela aprinsă, Isuse? Cât timp îmi vei mai arăta drumul cel drept pentru ca eu să pornesc mereu pe o altă cărare? Nu te dor îndeajuns loviturile mele? Spinii și șfichiul de bici nu ți-au ars spinarea de ajuns? Până când mă vei chema din nou alături de Tine? Până când vei uita tot ce fac, iertându-mă și iubindu-mă iar și iară? Până când mă vei numi: draga mea, prietena mea, iubita mea, sora mea mult dorită?

Iartă-mă Doamne pentru infinita trădare, pentru faptul de a Te lovi de moarte prin indiferența și nepăsarea mea. Iartă-mă și nu mă duce la osândă, ci mai îngăduie-mă, încă o zi, încă o lună, încă un an, cât vei vrea Tu, până harul Tău mă va podidi pe de-a-ntregul, până când aripa îngerului mă va duce la Cer, să Te aflu, căci știu că Tu mă iubești necondiționat, și-Ți verși Sângele Sfânt pentru mine! Dar nu voia mea, ci voia Ta să se împlinească, Isuse! Divinei Tale Milostiviri mă închin, oceanului Tău de Îndurare, unde ființa mea se află ca o coajă de nucă, în bătaia valurilor! Căci ce e o coajă de nucă într-un ocean de milostivire?

Asta îmi dai și asta îți dau, Doamne Isuse!

Cezarina Adamescu