Ce este carisma franciscană?

Este o modalitate pentru a-l întâlni pe Dumnezeu

• Nu este vorba de o divinitate anonimă, dar de Dumnezeu Unul și Întreit: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt; pentru Francisc din Assisi și însoțitorii săi, Sfânta Treime este foarte importantă.
• Nu este vorba de un Dumnezeu de care trebuie să te temi, ci de un Tată milostiv, bun și iubitor de oameni.
• Un Dumnezeu care este Supremul Bine de la care vine tot binele, căruia îi aparține totul și în fața căruia suntem niște cerșetori și datornici de iubire.

Este o modalitate de a-l urma pe Isus Cristos

• Nu este vorba numai de a-l imita pe Cristos ci de a-l urma cu bucurie și dăruire, deoarece Isus Cristos este fratele nostru care a ales umilința și sărăcia, care a devenit apropiatul și prietenul celor păcătoși.
• Înseamnă contemplarea lui Isus în umanitatea sa: copilul de la Betleem, Domnul cel care a pătimit, a murit și a înviat, și care a rămas cu noi până la sfârșitul veacurilor, sub chipul pâinii în Sfânta Euharistie. Isus, omul care suferă din iubire față de cei păcătoși.

Tradiția franciscană îl contemplă pe Cristos ca fiind Cel dintâi voit și iubit de Dumnezeu dintre toate făpturile: „Toate au fost create prin El și pentru El” (Col 1,16).

Este o modalitate de a fi liberi datori lucrării Duhului Sfânt

Duhul Sfânt este cel care dă mărturie că suntem fiii lui Dumnezeu, dar și care „face noi toate lucrurile” (Ap 21,5): duhul profeților continuă să însuflețească Biserica și dă naștere la noi căi de evanghelizare, o nouă modalitate de a fi în lume. Tradiția franciscană este o tradiție profetică.

Libertatea fiilor lui Dumnezeu se trăiește în comuniune cu Biserica prin respectarea carismelor, având încredere în bunăvoința celorlalți.

Este o modalitate de a-l privi pe celălalt

• Toate făpturile sunt lucrarea lui Dumnezeu. Creaturile spirituale, adică oamenii, sunt prețioși în ochii lui Dumnezeu. Din acest motiv trebuie să fie respectate și privite cu bunăvoință.
• Trebuie să avem încredere știind că fiecare dintre noi poate deveni o persoană mai bună, se poate converti și poate deveni un sfânt prin Harul lui Dumnezeu.

Sfântul Bonaventura din Bagnoregio, un frate franciscan spunea: „Nimeni nu are puterea de a distruge în om imaginea lui Dumnezeu, o poate numai acoperi sau desfigura”.

Toți oamenii sunt iubiți de Dumnezeu, toți sunt răscumpărați de Cristos, toți sunt invitați să intre în comuniune cu persoanele din Sfânta Treime.

Francisc îi primea pe toți așa cum putem citi în biografia sa: el trăia fraternitatea universală.

Este o modalitate de a contempla creația

• Aceasta este caracteristica care apare cel mai des, atunci când cineva se întreabă cu privire la ceea ce este spiritul franciscan. Atenție: să nu confundăm această caracteristică cu optimismul, cu sentimentalismul, pentru că atitudinea lui Francisc față de lume și față de creaturi este o atitudine de credință.
• O credință într-un Dumnezeu creator care are un plan veșnic de iubire, de bunătate și de împărtășire cu oamenii.
• Dumnezeu a creat toate prin Cuvântul său: fiecare creatură poartă în sine o semnificație și un mesaj care ne trimite la autorul tuturor celor create.
• Omul este invitat să contemple creaturile ca fiind o oglindă în care se reflectă Puterea, Bunătatea și Frumusețea divină.
• Creația este locul mântuirii noastre: respectul față de lucrările lui Dumnezeu ne duc la respectul pentru toate creaturile spirituale care formează fraternitatea universală, ce se naște din unica filiație cu Dumnezeu.

Este o modalitate de a trăi Misterul Crucii

• Urmarea lui Cristos trece de la acest mister al răscumpărării nu ca o fatalitate nefericită, dar ca o voință de purificare, de primire a voinței lui Dumnezeu, de a participa la Misterul lui Cristos Răscumpărătorul. Contradicția, suferința, renunțarea nu sunt căutate în sine, dar sunt primite atunci când apar în viața oamenilor. Devin o ocazie de oferire de sine din iubire față de Dumnezeu și față de aproapele. Nimic nu ne poate lua bucuria de a trăi în comuniune cu Isus Cristos.

Este o modalitate de a fi fericiți

• Bucuria de a exista este o formă de acțiune a harului ca dar al bunătății lui Dumnezeu.
• Simplitatea de a trăi, încrederea în alții și mai ales capacitatea de abandonare în mâinile lui Dumnezeu procură inimii pacea.
• Evanghelia ca regulă de viață permite de a pune în ordine toate lucrurile și toate evenimentele, revitalizându-le.
• A împărți cu bucurie cu ceilalți este o formă de caritate. Implică și mila față de cei care suferă. A-l urma pe Cristos presupune o voință zilnică de a rectifica viața proprie: este o convertire continuă care nu se opune căutării fericirii.

Este o modalitate de a se situa în Biserică și de a o iubi

• Cei botezați formează Biserica lui Cristos: nu se împart în responsabili și popor.
• Reprezintă întreaga prezență a lui Cristos cel înviat la care aderăm pentru sfințirea noastră.
• Francisc ne invită să iubim Biserica și pe toți cei care o alcătuiesc, o animează și o conduc.
• În venerarea preoților, Francisc nu stimează pe omul păcătos, dar pe Cel care acționează prin ei.
• Biserica este într-o continuă schimbare sub acțiunea Duhului Sfânt. A intra în această schimbare, a o permite înseamnă convertire, a se lăsa călăuziți de Duhul Sfânt.

Sfântul Francisc de Assisi: „În numele Domnului! Toți aceia care îl iubesc pe Domnul din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul, și din toată puterea lor (cf. Mc 12,30) și își iubesc aproapele ca pe ei înșiși (cf. Mt 22,39), care își urăsc trupul cu viciile și păcatele sale și primesc trupul și sângele Domnului nostru Isus Cristos și fac roade vrednice de pocăință (cf. Lc 3,8); o, cât de fericiți și binecuvântați sunt cei care fac astfel de fapte și perseverează în ele, căci Duhul Domnului se va odihni peste ei (cf. Is 11,2) și își va face la ei sălaș și locuință (cf. In 14,23), iar ei sunt fiii Tatălui ceresc (cf. Mt 5,45), ale cărui fapte le
împlinesc” (Din Scrisoarea către credincioși, Izvoarele Franciscane, 2, p.87).

pr. Cristian Blăjuț - OFMConv

Sfântul Francisc - Model paradigmatic în urmarea lui Cristos

Cartea părintelui Ștefan Acatrinei, Sfântul Francisc și Sfânta Clara (Editura „Serafica”, Roman, 2005) ar putea fi numită „O incursiune în epopeea mișcării minoritice”. S-ar crede că nimic nu mai poate fi descoperit legat de universul franciscan. Cercetătorii au mult de colindat, pe cărări uneori bătătorite, alteori neumblate, încât își pot epuiza toate resursele de apă vie, trezindu-se în hățișurile istoriei, învăluiți în ceața miturilor, a legendelor înflorite, exagerate și uneori mistificate după dimensiunea admirației și pietății față de sfântul favorit. Cu toate acestea, mereu se vor găsi spirite cercetătoare, fascinate de filonul de lumină freatic care să aducă un plus de aer proaspăt printre prăfuitele manuscrise ale hagiografilor. Este ceea ce face autorul lucrării de mai sus, părintele Ștefan Acatrinei (O.F.M.Conv) care, cu asiduitate și răbdare, ne introduce în acest univers fascinant ce a dat naștere unuia dintre cei mai remarcabili sfinți, care și-a pus amprenta definitiv nu numai pe spiritualitatea Evului Mediu, dar și a timpurilor moderne.

Urmărim dinamica dezvoltării numerice și spirituale a istoriei Ordinului Franciscan pe parcursul a circa opt veacuri, în drumul său spre Cetatea din Ceruri, având ca suport promisiunea Testament a Seraficului Părinte Francisc, făcută tuturor acelor care vor intra în Ordin din timpurile sale până la sfârșitul veacurilor: „Cine ține seama de acestea, să fie binecuvântat în cer de Tatăl preaînalt și să aibă parte încă de pe pământ de binecuvântarea preaiubitului Său Fiu, împreună cu Sfântul Spirit Mângâietorul și cu toate tăriile cerului și cu toți sfinții” (Test, 40) – promisiunea transformată în binecuvântare, care se regăsește și în Testamentul din Siena: „Scrie, că îi binecuvântez pe toți frații mei, care sunt în Ordin și care vor veni până la sfârșitul lumii...” (Test. din Siena, 1).

Mesajul care se desprinde din lucrare este o propunere de viață, nu atât a diverselor comunități, cât a fiecărui creștin în parte, este o provocare la convertire, la schimbarea radicală a vieții, de înaintare pe calea desăvârșirii. Se știe, viața religioasă este o carismă, îmbrățișarea și statornicia în această condiție de viață e un har deosebit. Un ordin religios face parte din corpul social al Bisericii cu tot cu doctrina sa, constituțiunile sale organice, cu tradițiile sale, iar aceasta nu anulează esența dinamică a Ordinului. Principiul reînnoirii dinamice include și revenirea repetată la izvoare, la „aspirațiile originare, la spiritul și idealul fondatorului” (Carisma franciscană, Mesagerul Sfântului Anton, iulie 1995).

Fără îndoială că spiritualitatea franciscană este una dintre cele mai fascinante forme de înaintare pe calea cunoașterii și desăvârșirii religioase, după exemplul reprezentantului său, formă care exercită o atracție deosebită nu numai în rândul creștinilor, de aproape opt secole, dar și al necreștinilor. Ea se întemeiază pe carisma celui care a propus contemporanilor său un mod de viață atât de simplu în aparență, încât, nu numai că uimea, dar această uimire se transforma aproape întotdeauna în perplexitate. În realitate însă, a te apropia de Dumnezeu pe calea simplității, nu este un lucru atât de lesne de înfăptuit, cu atât mai mult cu cât oamenii, îndeobște, caută lucruri care nu au nimic de-a face cu simplitatea și smerenia franciscană.

Calea propusă de Sfântul Francisc constituie o adevărată răsturnare de valori și ierarhii, așa cum este și calea propusă de Isus Cristos, și nu e de mirare că Francisc însuși s-a socotit „novellus pazzus in mundo” (un nou „nebun” în lume). Calea simplității și a smereniei reflectă originalitatea și specificitatea vocației sale. Impactul pe care acest mod de slujire l-a avut asupra contemporanilor ca și a generațiilor succesive demonstrează, dacă mai era nevoie, viabilitatea demersului său spiritual, cel mai răspândit în întreaga lume. Însă, în ce măsură carisma franciscană este un „modus vivendi” pentru tânărul creștin și cum poate fi actualizată această carismă în condițiile puse la dispoziție omului din societatea de consum, și în chip deosebit, cât de fideli pot rămâne votului de sărăcie frații franciscani - la aceste întrebări și încă la altele, la fel de incitante, încearcă să ne răspundă și să ne convingă cu stăruință autorul lucrării, el însuși un atent păstrător al celor trei nestemate franciscane: sărăcia, castitatea și ascultarea.

Abordarea în cheie teologică a vieții și carismei autentic franciscane sporește și suscită interesul de lectură. Iar rezultatele acestei cercetări și exegeze teologice, alcătuindu-se într-un tot semnificativ, servesc comunitatea, avându-și izvorul în trecut, activând în prezent și proiectându-și efectele în viitor. Se cuvine o mică precizare: rândurile de față sunt doar un punct de vedere personal al cititorului însetat și nu se constituie într-o referință critică, întrucât nu pot emite judecăți de valoare, ferme asupra unei lucrări teologice de o asemenea anvergură. Această prezentare poate cel mult să constituie un îndemn la o lectură fundamentală, necesară, plăcută, utilă, constructivă în procesul de edificare a persoanei și pentru înaintarea pe o cale luminoasă spre atât de râvnita desăvârșire creștină.

„Dă-ți seama că, oricine ai fi, ești iubit” - poate că de la aceste cuvinte, transformate în motto, ale Papei Paul al II-lea, ar trebui începută prezentarea de față, căci această carte îți conferă un sentiment tainic de încredere dacă nu în tine, cel puțin față de uriașa forță care se degajă din starea de copil al lui Dumnezeu și sentimentul stenic al apartenenței la marea familie. Și ție nu-ți va rămâne altceva de făcut decât să te lași condus de mână prin această lume, în acest univers, către noi poteci care ți se deschid și te cheamă.

Pentru a ne face o imagine adecvată, cât mai aproape de adevăr, se cuvine o trecere în revistă a principalelor teme abordate de autor, care vizează trăsăturile specifice ale spiritualității franciscane, reflectate în viața și scrierile Sfântului Francisc și ale Sfintei Clara și, în mod deosebit, carisma sărăciei, a ascultării, a castității, a umilinței, urmarea lui Cristos în suferință, legătura cu Sfinții Părinți și cu mediul monahal al timpului respectiv, dimensiuni majore ale spirtualității primei minorități franciscane. Autorul nu se mulțumește cu o privire exhaustivă, panoramică, ci încearcă să pătrundă în miezul fenomenului franciscan care a dat naștere unui Ordin atât de răspândit în lume. Francisc a fost înainte de toate un miez de foc care a ars continuu și s-a mistuit până la sfârșit din iubire față de Acela pe care dorea să-L imite și cu care voia să se identifice în suferință. Nu e de mirare, așadar, că el continuă să împrăștie scântei de iubire pentru Isus și acum și, neîndoios, până la sfârșitul veacurilor, atrăgând ca un magnet zeci de generații de creștini evlavioși. Autorul vrea să explice în paginile cărții în ce constă, de fapt, această uimitoare forță de atracție.

Sfântul Francisc este o apariție marcantă în istorie într-o perioadă de mari transformări pe toate planurile în lumea europeană. Aspectele istorice în care s-a dezvoltat Ordinul sunt legate de Evul Mediu, respectiv sfârșitul secolului al XII-lea și începutul secolului al XIII-lea, perioadă marcată de un profund progres la toate nivelurile, după opinia comună a istoricilor acestei perioade fecunde. Sfântul Francisc nu poate fi rupt din contextul timpului său, de arealul în care s-a născut și a crescut, cu toate că nimbul său strălucește peste timpuri și spații, transgresând istoria, lumea aceasta și lumea de dincolo.

Secolul XII - epocă zbuciumată și foarte încordată din istoria Europei și a Bisericii orientale, obosită de scindări și lupte intestine pentru glorie și putere, are la bază o societate caracterizată pe de o parte de mentalitatea profitului imediat, a acumulării de capital, de abuzul banilor, iar pe de altă parte, de noi forme de sărăcie și violență. Paralel cu dezvoltarea socio-economică se poate vorbi și de o dezvoltare a spiritualității și pietății populare, concretizată în pelerinaje, schimburi de idei, creșterea nivelului cultural al întregii societăți.

Pentru a-l integra în acest context și pentru a sublinia nota de prospețime, noutatea stilului de viață, fascinația și puternica atracție pe care o exercita el ca persoană precum și Ordinul proaspăt înființat, autorul lucrării oferă o panoramă a situației socio-politico-ecleziastice a Europei acelei epoci și, în chip deosebit, aspectul convertirii atât de spectaculoase a lui Francisc, devenit în scurt timp dintr-unul din cei mai înstăriți tineri ai orașului, un om dezlipit total de cele materiale, disprețuind tot ce-l îndepărta de Isus Cristos Răstignit, modelul suprem al sărăciei și nimicirii de sine.

Noul stil de viață, atât de uimitor prin simplitatea și naturalețea sa, a avut ca urmare o schimbare radicală de mentalitate în societatea acelui timp, determinând pe mulți tineri la alegeri radicale și definitive precum și focalizarea în jurul persoanei lui Francisc a nucleului primei fraternități. Nici că se poate un fenomen mai paradoxal în esența sa, dar Dumnezeu, care conduce cu grijă paternă pașii tuturor, de așa ceva avea nevoie în timpurile acelea, când se punea atât preț pe bunurile și prosperitatea materială - o dezlipire totală de acestea. Și Francisc a fost omul providențial, venit la timp să schimbe viața multora dintre semenii care se îndepărtaseră de mesajul evanghelic. Și această întoarcere la izvoarele creștine a fost fără precedent.

Toate acestea pe fondul unui progres rapid în toate domeniile vieții care a creat premisele unei îmbogățiri rapide a păturilor sociale feudale, făcând trecerea de la sistemul feudal la cel burghez. Ne este oferită, așadar, o amplă frescă istorică, socială și politică ce prezintă amurgul epocii feudale și zorii unei noi epoci, în care rolul principal îl are burghezia, cu tot ceea ce a adus ea: înflorirea comerțului, renașterea orașelor, schimbarea raporturilor sociale și acel iz de libertate care nu incumbă neapărat descătușarea de vechile forme de aservire, ci dobândirea unor noi forme de subordonare, tot mai subtile, dar la fel de nedrepte și de inumane, bazate pe supremația banului și a bogățiilor materiale - de fapt tot un fel de relații de dominare, sub altă haină. Puternica piramidă de raporturi umane sprijinită integral pe proprietatea feudală, atât de înrădăcinată, pare că se năruie în fața acestui nou tip de relații. Și schimbarea nu se face fără un țipăt de sfâșiere. Este o răsturnare de ierarhii cu totul spectaculoasă, căci stăpânul de drept, feudalul, pare că nu mai are nicio putere, devenind ceva mai jos decât sclavul. Iar la întrebarea: „Francisc, pe cine vrei să slujești, pe stăpân sau pe slugă?” - acest spirit clarvăzător întrevede răspunsul menit să-i schimbe total viziunea asupra vieții. Niciunul nu e atât de vrednic de slujire precum Acela care s-a făcut pe sine însuși sclav, din dragoste pentru oameni.

În aceste condiții, pământul de care ești legat, oamenii pe care-i slujești, sistemul de relații căruia îi ești subordonat, nu mai înseamnă nimic, lucrurile iau o întorsătură neașteptată și chiar spectaculoasă, așa cum vedem din lepădarea de către Francisc a veșmintelor părintești în fața episcopului și a asistenței, acest gest uimitor și insolit pentru acea epocă, în care sistemul de relații era bine statornicit, capătă valoare de simbol, semnificând lepădarea totală de sine pentru a-l urma pe Cristos și recunoașterea dependenței filiale numai față de Tatăl ceresc. Este aceasta o altă formă de libertate, într-o vreme când fiecare om era subordonat sistemului ierarhic, cu reguli înțepenite, rigide, încât o astfel de lepădare era echivalentă cu un act aproape nebunesc? Da, este o formă de libertate nouă, la care acced doar sufletele alese, în dorința lor de a ajunge pe culmile cele mai înalte ale spiritualității și desăvârșirii. De altminteri, spiritualitatea monastică era centrată tot pe exaltarea îndepărtării de lume (fugit mundi), aceasta devenind cea mai înaltă aspirație creștină.

Autorul prezintă succint câteva trăsături principale ale fizionomiei istorico-spirituale a Sfântului Francisc. Temperamentul cavaleresc era mai adecvat ambientului feudal specific trubadurilor care lăudau virtuți cum ar fi: libertatea, loialitatea, compasiunea față de cei neajutorați, politețea, ș.a. Francisc purifică și transformă aceste valori naturale în spiritul credinței, în căi evanghelice pe care le propune tuturor celor care se simt îndemnați să-l urmeze. Evenimentele decisive din viața lui Francisc, cum ar fi întâlnirea cu leprosul, întoarcerea din drum de la Puglia după ce auzise vocea care-l întreba pe cine vrea să slujească pe stăpân ori pe slujitor, colocviul cu Răstignitul de la San Damiano, deși par de o simplitate cuceritoare, sunt rodul unei perioade lungi și zbuciumate de maturizare interioară, de acumulări și meditații, conștientizare de sine și de ceea ce reprezintă în ochii celorlalți, etc.

Autorul lucrării pune accent pe momentul central al convertirii lui Francisc și anume înțelegerea suferinței sufletului și a trupului ca pe o reflexie a patimilor lui Cristos și ca o participare la ele - și acest moment reprezintă cheia de boltă a întregii lucrări. Convertirea constituie pentru Francisc o schimbare progresivă, de fapt, închis în intimitatea sa, după care face pasul radical: „Și-apoi, am cugetat o vreme și am părăsit lumea” - spune el în Testament 4. Adevăratul izvor al convertirii lui este însuși Dumnezeu și Francisc recunoaște primatul inițiativei lui Dumnezeu în Testamentul său: „Domnul mi-a permis mie, fratele Francisc, de a începe să fac pocăință astfel” (Test, 1 : FF 110).

Departe de a constitui scopul suprem, părăsirea lumii este doar o condiție indispensabilă pentru a căuta voința lui Dumnezeu. Abandonarea totală în brațele Providenței divine este pentru Francisc și, mai târziu, pentru frați un mijloc de dezlipire totală de sine și un motiv de preamărire a bunătății Dumnezeiescului Tată, care pe toate le are în grijă. Consecințele convertirii se concretizează într-o angajare apostolică de caritate, exercitată printr-o sărăcie absolută, ca dăruire de sine aproapelui în Cristos și în aceasta constă noutatea formei sale de viață. „Francisc alege – spune autorul – viața de peregrin și străin, găsind în ea un mod potrivit pentru a realiza intima sa propunere spirituală, aceea de a-l imita pe Isus Cristos sărac, umil, răstignit, care a venit să-i slujească pe oameni și să-i mântuiască de păcatele lor.”

Este foarte interesant de pătruns în acest univers, în acea atmosferă de tranziție dintre vechi și nou, pentru a percepe cum se cuvine, cum a irumpt ca o flacără în înalt, acel suflet arzător și însetat de Dumnezeu, Francisc de Assisi. Părintele Ștefan Acatrinei ne conduce cu mână sigură în atmosfera pe cât de înfloritoare în aparență a noii burghezii, pe atât de șubredă în realitate. Căci ce e mai înșelătoare și mai supusă deșertăciunii decât opulența clădită rapid și pripit, pe truda și pe sudoarea celor mai slabi? Și totuși, numărul celor puțini care dețineau mult tindea să se mărească, și mulțumirea lor de ei înșiși înflorea direct proporțional cu averile dobândite. Pietro Bernardone era unul din acești noi stăpâni care, în virtutea banilor, aveau impresia că pot dobândi orice. Premisele erau întemeiate deja și pentru tânărul Francisc. Și chiar părea că va urma întrutotul idealul patern de a spori averea familiei. Când și unde și-a dat seama Francisc că toate acestea nu sunt decât amăgire, goană după vânt, nimicnicie? Mulți hagiografi fixează momentele cheie ale trezirii conștiente la viață, fie în visul în care o voce l-a întrebat pe cine vrea să slujească, pe stăpân ori pe slugă, fie în convorbirea cu Isus Răstignit în fața crucifixului de la San Damiano, fie mult mai devreme, în închisoarea de la Perugia când, timp de un an, a meditat asupra trecutului său frenetic și asupra viitorului care încă plutea în nebuloasă în mintea sa, dar care deja era în mâinile sigure ale lui Dumnezeu.

Cert e că Francisc, după întoarcerea din prizonierat, nu mai era același. Dorea să-și schimbe total modul de viață, chiar dacă nu știa încă în ce direcție. Materializarea acestui gând încolțit în nopțile de nesomn avea să se producă la timpul potrivit, și într-un mod atât de neașteptat, încât se poate afirma că a șocat nu numai tânăra generație din care Francisc făcea parte, ci întreaga societate din Assisi, ba chiar și comunele dimprejur, iar mai târziu întreaga Italie, pentru ca în cele din urmă să depășească toate granițele. Ce are mai spectaculos convertirea sa față de cea a marilor convertiți de-a lungul veacurilor? Și cum a putut să zguduie mii de conștiințe, mai puternic decât orice cutremur, iar puterea sa de atracție să continue să crească peste veacuri, fără îndoială până la sfârșitul lumii? La aceste întrebări se poate găsi un răspuns documentat și pertinent în lucrarea „Sfântul Francisc și Sfânta Clara” care, apelând la hagiografi cunoscuți ai timpurilor medievale (Celano, Sf. Bonaventura) și la „Izvoarele Franciscane”, reușește să surprindă trăsăturile cele mai pregnante ale personalității celui care va deveni „piatra unghiulară a fraternității”.

A te dărui total lui Dumnezeu, urmându-L pe Cristos după învățătura Evangheliei, contemplarea profundă, sărăcia trăită în umilință, efortul continuu de a converti propria inimă, strădania de a descoperi chipul lui Cristos în cei mai săraci și în frați, pentru a-L imita - iată dorințele ce-l animau pe Francisc imediat după convertire, dezideratul care trebuia concretizat într-o regulă. Acesta este, pe scurt, miezul, esența trăirii franciscane pentru cei care încă n-au cunoscut acest ideal de viață fraternă, dar doresc să știe câte ceva despre ea. Apostolatul penitențial itinerant început cu doi frați discipoli, Bernardo de Quintavalle și Pietro Cattani, avea să fie primul experiment de viață franciscană, sămânța noii comunități creștine ce a dus la formarea nucleului celor 12 frați (precum cei 12 apostoli ai lui Isus Cristos) pentru care Francisc a scris Regula și a mers la Papă ca să i-o aprobe. Un adevărat dar făcut de Dumnezeu, nu numai acelui ev și acelui spațiu geografic, dar și nouă, celor de azi, care dorim să-i ducem mai departe flacăra. O dovadă în plus că Dumnezeu, la timpul potrivit, se folosește de oameni pentru a-și continua opera de iubire.

Punctat semnificativ, acest moment al constituirii fraților în primul nucleu franciscan reprezintă un punct de referință în istoria franciscanismului. Sărăcia totală, trăită în spirit de umilință, pocăința concepută ca mortificare și austeritate având ca scop convertirea inimii și rugăciunea care-i unea atât de intim, în spirit de credință - iată principalele trăsături ale vieții primei comunități franciscane. O atmosferă de caritate, de slujire reciprocă și de seninătate însoțea raporturile dintre ei, toate acestea derivând din dorința profundă și din efortul continuu de a se identifica în mod total cu Domnul Cristos. Cunoscute fiind acestea, frații au început să le transpună în practică, prin predicarea itinerantă cu caracter penitențial.

Nedispunând de structuri ierarhice formate ori de o legislație precisă, persoana lui Francisc era cea care inspira și focaliza alegerea valorilor esențiale pentru fraternitate. O constantă a atitudinii lui Francisc a rămas fidelitatea față de carisma primită și adeziunea totală față de Biserică, prin păstrarea credinței în comuniune și ascultare față de clerici, în special față de Papa; această constantă se regăsește și astăzi în fraternitate. Francisc însuși a scos în evidență cele două izvoare care se află la originile comunității de frați: inspirația divină și autoritatea Bisericii (cf. Test. 16-18 : FF 116).

Francisc mărturisește că nu-l învăța nimeni, nimeni nu-i spunea ce trebuie să facă, nu se ghida după niciun model precedent, tot ceea ce făcea fiind rodul unei spontaneități și a unei libertăți de gândire care nu putea fi însuflețită decât de Duhul Sfânt. Și, deloc întâmplător, în momentele de cumpănă Francisc și însoțitorii apelau cu evlavie la Cuvântul divin prin deschiderea Sfintei Scripturi, pentru a găsi răspuns la neliniștile sau la întrebările privind viitorul fraternității, ritual cunoscut încă de la începutul creștinismului. Limpezită într-o astfel de manieră, noutatea intenției sale se concretizează în expresia: „a trăi după forma Sfintei Evanghelii” (cf. Test.17 : FF 116) - care va străbate întreaga viață franciscană, carismă vizibilă și astăzi.

Dar ce înseamnă „a trăi după forma Sfintei Evanghelii”, așa cum a făcut Francisc? Așa cum rezultă din paginile cărții, rod al cercetării asidue a principalelor izvoare franciscane, înseamnă „a urma în simplitate și sărăcie acest ideal de viață care a fost modelat de către Isus împreună cu apostolii”. (cf. 1 Cel.29 : FF 336). Și ca o caracteristică principală a noii forme de viață evanghelică propuse de Francisc este renunțarea totală la ceea ce i-ar fi revenit lui însuși, cât și la ceea ce ar fi revenit comunității și nu așa cum se întâmplase până atunci cu cei care alegeau viața călugărească, renunțând la bunurile personale, dar nu și la cele ale mănăstirii. Refuzând siguranța - precizează autorul lucrării - Francisc opta pentru sărăcia adevărată, care pentru el trebuia să fie totală, precum cea a lui Isus sărac, umil și răstignit. Voia să trăiască „integral, fără nicio excepție, mereu împreună cu frații”.

Un alt punct major caracteristic carismei franciscane era solidaritatea și iubirea frățească, acționând ca o puternică legătură de unire în diferite dificultăți. Francisc, punct de referință și sufletul fraternității, își propune el însuși: „să suport orice, cu răbdare și umilință” (cf. 3 Comp. 36 : FF 1440). Marcant este și momentul când, la San Damiano, se va forma o altă comunitate de viață evanghelică, o comunitate de femei care va urma carisma lui Francisc, trăind într-o manieră proprie femeilor.

Un alt aspect avut în vedere este contactul lui Francisc cu Sfinții Părinți, exprimat prin imagini, limbaj, simboluri, idei care se regăsesc în scrierile Sfântul Francisc și fac leagătura cu precedentele experiențe spirituale, în chip deosebit cele patristice. Primul element de conexiune între Sfinții Părinți și gândirea și spiritualitatea franciscană este nivelul cultural al Sfântului. Sunt reliefate influența și aportul pe care liturgia și experiențele altora le-au exercitat asupra gândirii lui Francisc. În Evul Mediu, societatea clericală avea ca bază a propriei culturi îndeosebi liturgia, Biblia și Sfinții Părinți. Clerul, fiind mediatorul între credința cultă și cea populară, transmitea poporului noțiunile esențiale ale credinței și concluziile conciliilor. Este cert că Francisc și-a format o cultură religioasă datorită contactului cu credința populară din zonele pe care le-a frecventat ca laic: Assisi, Foglino, Spoleto.

Prin intermediul liturgiei a putut cunoaște modele de viață ascetică. Se știe că modelul unor sfinți devine patrimoniu cultural, iar bisericile dedicate cinstirii lor devin locuri unde se formează deprinderi de devoțiuni particulare. Și Francisc a fost influențat în pietatea sa de cultul dedicat sfinților. Legendele populare și așa numitele Passiones care făceau referire la misiunile apostolilor, au înflăcărat mintea și inima lui Francisc. Adânc înrădăcinată în conștiința poporului, credința populară l-a influențat. De asemenea, prezența fraților studioși în fraternitate a facilitat transmiterea orală a culturii - concretizată în culegeri de predici, meditații și alte texte patristice, printre care și Breviarul, care erau citite de frați în comunitate.

Confruntările dintre teologi lasă să se întrevadă faptul, demn de remarcat, că Francisc la începutul convertirii sale apela la preoți pentru a-și lămuri unele pasaje biblice. Nu e de neglijat faptul că Francisc a frecventat școala parohială San Giorgio. Contactul cu lumea monastică și cu ambientul benedictin, centrele monastice de influență romualdiană (Camaldoli, Fonte Avellana), contactul frecvent cu bisericile parohiale unde participa la Liturgia Orelor - toate acestea l-au pus în contact cu ambientul liturgic și cultural monastic, atât de puternic legat de tradiția patristică.

O influență deosebită în formarea Sfântului Francisc l-au avut frații docți - literați, oratori și alți intelectuali intrați în Ordin, contribuția lor teologică, biblică și patristică fiind de un real folos progresului cultural al întregii fraternități. Aici trebuie amintiți: Toma de Celano, Giordano da Giano, Giovanni din Pian di Carpine, Cesario da Spira, Bonaventura și Anton de Padova care, din necesitatea de a oferi fraților o formare adecvată, au contribuit la instituirea Noviciatului, cu texte patristice, cu literatură monastică și o bogată tradiție de modele literare de referință. Văzută de Francisc ca o ocazie prielnică pentru a formula mai bine propriul proiect de viață, sosirea în fraternitatea minoritică a așa-zișilor sapientes trebuia folosită cât mai bine, însă doar pentru a alimenta duhul rugăciunii și al pietății, așa cum reiese din scrisoarea către fratele Anton.

Breviarul folosit de Francisc, păstrat la Assisi, este de natură să emoționeze orice cititor avizat care ajunge în fața cărții de căpătâi a Sfântului. Acest Breviar portabil, unul dintre cele mai vechi care există, are propria sa istorie, fiind folosit după moartea Sfântului de către fratele Leon, iar apoi dăruit surorii Benedicta, cea care i-a urmat Sfintei Clara la conducerea comunității clariselor. Iar mențiunea fratelui Leon de la prima pagină este un document prețios: „în amintirea și din pietate față de Sfântul Părinte, care a citit de multe ori din ea” (Il Breviario di San Francesco. Nota di Frate Leone : FF 2296).

Nu trebuie uitat că liturgia a fost un element important în formarea culturală a lui Francisc, contribuind la formarea unei conștiințe evanghelice. Iar referința la modul propriu de a se ruga, pe care o face Sfântul Francisc la începutul Testamentului, este de natură să descopere chiar rugăciunile folosite de Sfânt: „Iar Domnul mi-a dat în biserici o asemenea credință, încât mă rugam în mod simplu și ziceam: «Te adorăm, Doamne Isuse Cristoase, în toate bisericile din lumea întreagă și te binecuvântăm, căci prin sfânta ta cruce ai răscumpărat lumea” (Test. 4-5 : FF 111).

Cartea amintită are un capitol care se referă la urmele prezenței Sfinților Părinți în scrierile Sfântului Francisc. Scrierile sunt înfățișate în contextul conceptelor prezente în timpul său, pentru a înțelege modul în care ele i-au influențat modul de gândire. Notabilă este analizarea Capitolului III al Regulei Neconfirmate, text ce conține citate patristice, apoi primele versete ale Testamentului, Îndemnul I și Parafrazarea Rugăciunii Tatăl Nostru. Demn de remarcat este faptul că Francisc și frații săi au trăit în perioada uneia dintre reformele cele mai semnificative ale istoriei Liturgiei Orelor. Considerat un maestru al vieții spirituale, papa Inocențiu al III-lea a dat Curiei Romane un instrument potrivit pentru viața liturgică și anume un nou Breviar. Prima fraternitate minoritică și viitorul Ordin Franciscan au trăit această reformă spirituală și liturgică, adoptând și răspândind Breviarul în întreaga Biserică, dovedind astfel legătura existentă între Ordin și Curia Papală.

Ideea centrală a acestor documente este aceea că munca are înainte de toate o finalitate ascetică: a învinge lenea prin intermediul muncii manuale. Pe langa aceasta, munca oferă persoanei posibilitatea de a se întreține cu propriile puteri, după exemplul Sfântului Paul care, în pofida faptului că avea din ce să trăiască, prefera să muncească. În Testamentul lui Francisc există referințe la Sfinții Părinți, în chip deosebit Ambroziu, Origene și Augustin, pe tema amărăciunii păcatului și a dulceții milostivirii. Influența exercitată de viețile Sfinților Părinți a fost pentru Francisc și fraternitate un stimul pentru a putea urma cât mai fidel Evanghelia.

Transformarea primei fraternități minoritice în Ordin religios a pus în față necesitatea confruntării stilului de viață cu Regulile precedente. Exegeza principalelor teme care se regăsesc în Testament în lumina literaturii patristice ca și a biografiilor lui Francisc, ne face să înțelegem semnificația termenilor facere misericordiam și facere poenitentiam, al căror sens se dezvăluie în întâlnirea lui Francisc cu leproșii, urmată de retragerea lui din lume.

Analiza scrierilor Sfântului Francisc nu este făcută ca o reflecție sistematică a unui teolog, dar ca o expunere largă a credinței din partea unui om credincios pentru care Cuvântul lui Dumnezeu este, în mod esențial, „duh și viață”. De precizat că Îndemnurile (Admonitiones) sunt o culegere de expresii și cuvinte cu un caracter didactic sapiențial, în sintonie cu apoftegmele Sfinților Părinți, atât în ceea ce privește structura cât și conținutul pedagogico-salvific. Autorul face considerații originale și asupra operei Expositio in Pater Noster. Sunt trecuți în revistă scriitorii sacri principali care au făcut comentarii asupra Rugăciunii Domnești, care ocupă un loc central în credință și devoțiune, fiind pe bună dreptate considerată de Tertulian ca sinteză a întregii vieți creștine. Printre aceste comentarii un loc central l-a avut acela al Sfântului Ciprian. Părerea autorului este că Francisc și-a însușit tradiția patristică într-o manieră creativă, iar parafrazarea acestei rugăciuni, în viziunea lui Francisc, este plină de originalitate. Fiind unul dintre fiii timpului său, Sfântul Francisc nu putea avea idei străine de ambientul socio-cultural al Evului Mediu, așadar nu este posibil să înțelegem în totalitate experiența lui Francisc fără a lua în considerație moștenirea patristică.

Logica crucii - prototip al oricărui efort ascetic omenesc - este răspunsul omului la iubirea jertfelnică a lui Dumnezeu. Există în lucrarea părintelui Ștefan Acatrinei un capitol care face referire la kenoza lui Dumnezeu, mai precis la revelarea lui Dumnezeu în kenoza sa („golirea” lui Isus Cristos de slavă prin asumarea firii omenești), conform concepției Sfântului Francisc și a Sfintei Clara. Autorul ne conduce pe un itinerar spiritual care începe în biserica San Damiano, punct decisiv în alegerea Sfântului Francisc. A-ți face din cruce oglindă, așa cum a făcut Sfânta Clara întreaga viață la San Damiano, într-o continuă contemplație a pătimirii lui Cristos, înseamnă că ai înțeles măreția jertfei și te-ai identificat cu ea, urmându-l pe Cristos pe calea străbătută până la Calvar, că ai asistat cu ochii măriți la acest groaznic supliciu, mai mult, ai simțit în carne tortura cuielor, înțelegând totodată că numai prin jertfă și moarte se poate ajunge la triumful iubirii adevărate, la înviere și la viața în Cristos.

Francisc înțelege că drumul crucii nu se termină în durere, ci în Înviere, iar crucea este itinerariul obligatoriu pentru a ajunge la triumful Învierii. Nu e de mirare, așadar, că rugăciunea euharistică și a adorării Sfintei Cruci va deveni de-a lungul secolelor rugăciunea comunității franciscane. Din scrierile celor doi sfinți se întrevede că spiritualitatea lor îl are în centru pe Isus Cristos răstignit și înviat, care și-a dat viața pentru oile sale; întreaga lor viață a fost atât de marcată de misterul crucii încât nu poate fi separată de acest semn al răscumpărării. Cea mai bună lectio divina pentru acești corifei ai suferinței este Isus Cristos răstignit. O altă imagine scumpă lui Francisc este cea a Bunului Păstor care își dă viața pentru oile sale.

Traseul spiritual al urmării lui Cristos este reflectat în scrierile Sfântului Francisc și ale Sfintei Clara. Această urmare este văzută ca o dovadă de compasiune care constă în a merge pe urmele Sale, după exemplul și viața Sa, pe de o parte, și doctrina sa - trăind conform Evangheliei, pe de altă parte. Autorul reliefează sărăcia care este prezentă în itinerariul spiritual al urmării lui Cristos după modelul vieții Sfântului Francisc și a Sfintei Clara. Sărăcia, unul din aspectele caracteristice ale spiritualității franciscane, devine condiția esențială pentru a-l urma pe Cristos și se exprimă nu numai prin sărăcia materială, dar și prin cea spirituală. Aceasta presupune renunțarea la egocentrism și îndepărtarea de tot ce-l alimentează. Renunțarea la sine însuși, la propria voință, devine pentru Francisc cea mai autentică răstignire și experiență evanghelică în urmarea lui Cristos.

Momentul cheie când începe această renunțare în viața lui Francisc este îndreptarea atenției către cei leproși. Este proba decisivă a disponibilității sale în a cunoaște voința lui Dumnezeu.

Ascultând sugestiile Sfântului Francisc, „micuța plantă” - Sfânta Clara - realizează că misiunea ei în această viață este de a-l urma pe Cristos pe drumul pocăinței. Ea pătrunde astfel în mod profund în misterul lui Cristos sărac și răstignit, îmbrățișând urmarea Evangheliei. Cât privește sărăcia exterioară, deosebit de interesantă este optica lui Francisc care înțelege că se poate îmbogăți dacă devine sărac din dragoste pentru Cristos, în favoarea celor săraci, deoarece numai în crucea lui Cristos se poate găsi adevărata bogăție. În sprijinul acestei idei vine „Elogiul sublimei sărăcii” din Regula confirmată, un adevărat imn al sărăciei care, din dragoste față de Dumnezeu, trebuie să-l însoțească pe orice frate. Interesant este și modul cum Sfântul Francisc unește virtutea sărăciei de cea a umilinței. Doar sărăcia trăită în umilință poate da viață unei adevărate sărăcii. Sărăcia exterioară fără umilință devine ostentație și fariseism.

Și în spiritualitatea profundă a Sfintei Clara, sărăcia este văzută ca element esențial al căsătoriei mistice, pusă în contrast cu căsătoria pământească și nu este numai o renunțare ci, înainte de toate, o alegere fundamentală făcută din dragoste: o opțiune pentru iubirea sponsală a lui Cristos în locul iubirii creaturilor, alegerea Împărăției lui Dumnezeu în locul împărăției pământești, așa cum rezultă din scrisoarea către Agneza de Boemia care a renunțat la a se căsători cu un împărat, îmbrățișând sfânta sărăcie. Fidelă vocației franciscane, Sfânta Clara cere „Privilegiul Sărăciei” și insistă până ce îi este acordat oficial, lucru despre care vorbește Testamentul său: „M-am străduit să mă adresez papilor... ca să confirme și să întărească cu privilegiile lor papale profesiunea de a trăi Sfânta Sărăcie” (Test.sC 42 : FF 2840).

Edificatoare este denumirea de frați minori și surori sărace, sintagme care se identifică între ele, deoarece amândouă se referă la vocația evanghelică pe care și-au ales-o în comun, la urmarea lui Cristos sub forma slujitorului Domnului, care se face ultimul dintre toți, adică cel mai mic.

Ascultarea perfectă a lui Isus Cristos față de Tatăl constituie pentru Sfântul Francisc și Sfânta Clara fundamentul propriei ascultări, expresie concretă a urmării lui Cristos. Adevăratul spirit evanghelic al ascultării, așa cum l-a înțeles Sfântul Francisc și cum s-a transmis peste veacuri, ca o adevărată carismă franciscană, este mai mult decât o structură juridică limitativă; el devine o adevărată cale evanghelică în urmarea lui Cristos, ce are puterea de a elibera de sclavia cărnii, a lumii și a diavolului și de a mări în om capacitatea de a iubi, pentru a-l readuce la starea de fiu al lui Dumnezeu. Această ascultare îl duce pe Francisc până acolo încât este dispus să-și dea și viața, numai să nu lezeze comunitatea fraternă.

Expresia profundă a imitării până la identificare pe care Sfântul Francisc a practicat-o față de modelul său suprem, Isus răstignit, reiese din rugăciunea Sfântului în care arată că el vrea să fie una cu persoana iubită: „O, Domnul meu, Isuse Cristoase, te rog ca tu să-mi îndeplinești două favoruri înainte ca eu să mor: primul, ca în timpul vieții mele eu să simt în sufletul și trupul meu, cât îmi este posibil, acea durere pe care tu, dulce Isuse, ai suportat-o în ceasul pătimirii tale dureroase; al doilea, ca eu să simt în inima mea, cât îmi este posibil, acea excesivă iubire de care tu, Fiul lui Dumnezeu, ai fost cuprins pentru a suporta de bunăvoie atâta suferință pentru noi, păcătoșii” (Fior : FF 1919).

Sfântul Francisc a avut totdeauna în centrul atenției sale crucea, ca mijloc de trecere de la realitatea pământească la realitatea eternă. Suferința este, atât pentru Sfântul Francisc cat și pentru Sfânta Clara, o participare la durerile lui Cristos și la misterul mântuirii, înfăptuit prin cruce. Răul fizic și răul moral sunt privite prin prisma evenimentului pascal al lui Cristos care a îndeplinit misiunea mesianică nu prin forță, ci prin „slăbiciunea” slujitorului lui Yahve. Atitudinea spirituală pe care o asumă Sfântul Francisc și Sfânta Clara în fața suferinței este de a accepta durerea ca mijloc necesar de purificare. Boala a fost un mijloc de identificare progresivă cu Cristos răstignit și de constantă asceză, spre sfințenie. Numeroasele boli de care au suferit i-au făcut să cunoască fragilitatea umană, învâțându-i să aibă sentimente de dragoste, înțelegere și compasiune față de frații și surorile aflate în suferință.

Există și considerații morale privind suferința în scrierile Sfântului Francisc, identificate de părintele Ștefan Acatrinei în opera De vera laetitia (Despre bucuria adevărată); ele se regăsesc deopotrivă în atitudinea Sfântului în fața suferinței. Francisc, identificat în istorisire cu „dreptul care suferă”, are puterea de a se învinge pe sine, până acolo încât să se bucure de zdrobirea fizică și morală primite din dragoste pentru Isus cel răstignit, fapt ce îi conferă adevărata și perfecta bucurie.

Caracteristicile carismei franciscane se întrevăd fără dificultate în rândurile acestei cărți care se constituie într-o pledoarie pentru trăirea în simplitate, smerenie și ascultare, după inițiativa și idealul Seraficului Părinte. Stilul limpede, îngrijit și concis, frumusețea expresiei, eliberată de balastul cuvintelor de prisos, asociațiile de idei surprinzătoare, sintagmele originale, fac din aceasta lucrare o carte accesibilă și interesantă pentru categorii diverse de cititori. Cu scopul mărturisit de a te ajuta la cunoașterea personalității și operei Sântului Francisc și a discipolilor săi, lucrarea degajă o căldură interioară, o frumusețe pură izvorâtă din dragostea pentru Isus Cristos și pentru acela care e considerat „cel mai aproape de inima lui Isus” - după cum i-a fost revelat Sfintei Margareta Alacoque. În paginile cărții sunt numeroase citate din autori de notorietate teologică incontestabilă, fapt care contribuie la construirea unui „edificiu spiritual” impregnat de o spiritualitate profundă - o adevărată mărturie de iubire și devoțiune față de patronul tuturor ramurilor Ordinului Franciscan.

Finalul cărții Sfântul Francisc și Sfânta Clara se constituie într-o exaltare apoteotică a lui Cristos înviat care este certitudinea victoriei asupra adevăratei suferințe. Aportul spiritual al lucrării este grăitor și ne face să cunoaștem, să respectăm și să ne uluim în fața miracolului numit Francisc, cel care s-a identificat în suferință cu Cristos. Lucrarea părintelui Ștefan Acatrinei este un imn adus frumuseții spirituale și iubirii, cu toate valențele ei, iubire perpetuată în timp dincolo de orice frontieră. Să lăsăm, deci, inefabilul să vorbească...

Cezarina Adamescu

Stigmatele Sfântului Francisc

Tocmai pentru că este al lui Cristos, Francisc este și al Bisericii. De la Răstignitul din bisericuța „Sfântul Damian” primise misiunea de a repara „casa lui Cristos”, care este întreaga sa Biserică. Și nouă ne spune, fiecăruia în parte: „Mergi și repară casa mea!” Noi toți suntem chemați să reparăm casa lui Cristos, Biserica. Doar făcând astfel, Biserica trăiește și devine mai frumoasă. După cum știm, sunt atâtea moduri de a repara, de a construi casa lui Dumnezeu, Biserica. Ea este edificată prin diversitatea vocațiilor, de la chemarea la viața laică și de familie, la viața consacrată și starea sacerdotală.

Ascunderea stigmatelor primite este răspunsul dat de „sărăcuțul din Assisi” celor care îl intrebau în privința lor... Cu câtă grijă le ascundea! Deși nu era cu putință să fie trecute sub tăcere slăvitele semne ale Răstignitului, vrednice să fie venerate și de către duhurile cele mai mărețe, totuși Francisc cu multă grijă le acoperea și le ascundea!

Încă de la început, de când adevărata iubire pentru Cristos îl transformase deja în însăși imaginea Celui Iubit, a vrut să tăinuiască și să ascundă cu multă precauție „comoara”, astfel încât să nu fie descoperită multă vreme nici măcar de către apropiații săi. Însă providența divină nu a îngăduit ca stigmatele să rămână ascunse pentru totdeauna și să nu ajungă la ochii preaiubiților săi fii. Dimpotrivă, faptul că ele se găseau în locuri vizibile tuturor nu i-a îngăduit să continue să le ascundă.

Odată, unul dintre însoțitorii săi, văzând stigmatele de la picioare, i-a spus: „Ce sunt acestea, bunule frate?” „Vezi-ți de ale tale!” i-a răspuns Francisc. Altădată, același frate i-a cerut haina ca să o scuture. Văzând-o pătată de sânge, după ce i-a dat-o înapoi, i-a spus Sfântului: „Ce fel de sânge este acela cu care pare să fie pătată haina?” Sfântul, punându-și un deget pe ochi, a răspuns: „Întreabă ce este acesta, dacă nu știi că este un ochi!"

Din acest motiv se întâmpla foarte rar să-și spele mâinile în întregime, cel mai adesea își uda numai degetele, pentru a nu-și arăta stigmatele celor de față. Încă și mai rar se spăla pe picioare și, pe cât de rară era această acțiune a sa, cu atât era mai discret. Dacă cineva îi cerea să îi sărute mâna, i-o prezenta pe jumătate; întindea numai degetele, atât cât era nevoie ca să le ofere un sărut. Se mai întâmpla ca în loc de mână să întindă mâneca...

Pentru a-și camufla picioarele, purta ciorapi de lână, după ce punea pe răni o bucată de piele, ca să-i reducă din asprime. Și, întrucât nu reușea să-și ascundă în totalitate stigmatele de la mâini și picioare de ochii însoțitorilor săi, îndura cu greu faptul ca ele să fie observate. De aceea, chiar și însoțitorii săi, în mod discret, își întorceau privirea în altă parte atunci când Sfântul era nevoit să-și descopere mâinile.

Datorită poziției în care se găseau rănile de la mâini și de la picioare, putând fi văzute de oricine, ele erau cunoscute unora. În schimb, nimeni n-a putut să vadă rana de la coastă atâta vreme cât Sfântul a fost în viață, excepție făcând unul singur, și numai o singură dată. Atunci când punea să i se scuture haina, își acoperea cu brațul drept rana de la coastă. Alteori, punea mâna stângă peste coasta străpunsă și astfel acoperea rana aceea sfântă. Dar unul dintre însoțitorii săi, în timp ce îi făcea un masaj într-o zi, alunecându-i mâna peste rană, i-a provocat o mare durere. Un alt frate care căuta, din curiozitate, să afle ceea ce le era ascuns altora, i-a spus Sfântului: „Părinte, vrei să-ți scuturăm haina?” „Să te răsplătească Domnul” a răspuns Francisc „căci chiar este nevoie de așa ceva”. În timp ce el se dezbrăca, fratele, uitându-se cu atenție, a văzut în mod clar rana de la coastă. Acesta este singurul care a văzut-o în timp ce el era în viață; ceilalți au văzut-o numai după moarte.

Virtuțile trebuie ascunse! În acest fel, Francisc a refuzat orice fel de mărire care nu era pentru Cristos și a refuzat în mod radical aclamațiile omenești. Știa foarte bine că prețul faimei era de a reduce secretul conștiinței sale și era mai dăunătoare folosirea inadecvată a bogățiilor, decât absența lor. De asemenea, știa că păstrarea virtuților dobândite nu necesită o desăvârșire mai măruntă decât dobândirea de noi virtuți.

În schimb, pentru noi, vai! Deșertăciunea este cel mai mare stimul al iubirii, iar aclamațiile lumii predomină peste iubirea lui Cristos. Noi nu facem distincție între inițiative, nu examinăm din ce fel de duh suntem. Iar când vanitatea ne conduce să facem ceva anume, noi credem că este vorba de impulsul carității. De aceea, dacă am făcut chiar și numai puțin bine, nu suntem în stare să-i purtăm „povara”; ne eliberăm în totalitate de ea în timpul vieții și, astfel, pierdem binele în timp ce ne îndreptăm spre ultimul țărm. Noi putem accepta cu răbdare că nu suntem buni, dar nu putem suporta faptul de a nu fi considerați și văzuți buni. Astfel, trăim într-o continuă căutare a respectului oamenilor, căci nu suntem altceva decât oameni.

sr. Maria Zlat (OFS)