Crăciunul din copilăria mea

Fiecare om, mai ales dintre cei mai în vârstă, își amintește cu plăcere de sărbătorile de Crăciun, de momentele speciale pe care le-a trăit. Copii fiind, așteptam cu nerăbdare pe Moș Crăciun, în fața căruia trebuia – așa cum ne învățaseră părinții – să recunoaștem fără teamă dacă am fost cuminți, ascultători sau, din contra, am supărat părinții și am fost obraznici. Știam însă că Moșul este iertător și ne aduce daruri, dacă spunem o poezie sau cântăm un colind. O altă mare bucurie era Bradul de Crăciun, acel pom venerat care prin culoarea lui tot verde, ne aducea în casă mirosul pădurii și al muntelui și un simbol al purității și veșniciei. Cu toată familia participam cu veselie la ritualul împodobirii lui cu globuri multicolore, cu ghirlande, beteală, lumânărele, coșulețe, beculețe și bomboane...

„Afară ninge liniștit / În casă arde focul / Iar noi pe lângă mama stând / Demult uitarăm jocul” scria poetul, despre farmecul acelei seri de Crăciun.

Dar în vremea copilăriei mele, în România oamenii nu aveau liber de Crăciun, iar noi, la începutul anilor ’50, mergeam la școală în acele zile. Eram în perioada ocupației sovietice. Abia mai târziu, peste câțiva ani, ni s-a dat vacanță. La radio nu se transmiteau colinde. Și atunci, ca în poezia lui Coșbuc, singură mama era aceea care îmi povestea despre Isus, „cu glasul rar și dulce / Cum s-a născut Cristos în frig / Și-n ieslea cea săracă”. În ciuda vremurilor potrivnice, prin oraș circulau copii îmbrăcați în costume speciale, cu podoabe de hârtie colorată sau pânză aplicată peste hainele obișnuite. Ei purtau toiage cu panglici și stele confecționate din placaj sau din carton vopsit. Băteau la porți, sunau la uși, și colindau pe la case, pe la prăvălii sau chiar pe stradă. Am început și eu atunci, „copăcel” crescut, să doresc să colind, și am învățat versuri și cântece cu prieteni de-ai mei, și plângeam până când se îndura mama să mă lase să plec de acasă. Lumea ne primea, ne dădea covrigei, mere, nuci, dar mai adesea bani, pentru care ne bucuram mult. Cei mai mari, flăcăii, împrovizau mici coruri de colinde, ce aminteau gazdelor cântecele noastre tradiționale. În acele zile cei mai bătrâni mergeau serile la biserică, mai puțin cei cu serviciu, din teamă. De asemenea, noi copiii, participam fără frică le slujbe și ne rugam să ne lase să batem clopotele. Cei care aveau radio, ascultau colindele transmise din Occident...

Autoritățile ateiste ale Statului se prefăceau că nu există sărbătoarea Nașterii Domnului. Sărbătoarea nu era interzisă, dar nu era oficială și ca atare nu era permisă manifestarea credinței în public. Oficial, totul era denaturat. Bradul se numea „pom de iarnă”, iar Moș Crăciun devenise „Moș Gerilă”, după model sovietic. La școală, confecționam felicitări numai pentru Anul Nou și fără însemne creștine.

„Cum au venit la ieslea lui / Păstorii de la stână / Și îngerii cântând din cer / Cu flori de măr în mână”, crea prin povestirea mamei o încântare deosebită minții mele în acea dulce liniște a casei, încât sărbătoarea devenea pentru mine plină de mister, tocmai pentru faptul că se ținea în taină. Pentru masa de Ajun și prânzul de Crăciun se făceau provizii de alimente din vreme, din cauza lipsurilor. Cine avea porc crescut cu greu la casă, îl tăia de Ignat și eram fericiți, dacă ne nimeream la „pomana porcului”. Observam cu o vădită curiozitate prepararea cărnii, prefăcută în cârnați, caltaboși, tobă sau ghiudem. Apoi, la fel ca și alți copii, asistam la ritualul preparării cozonacului, făcut cu greutate, cu zahăr și făină adunate din timp, cu drojdia nu întotdeauna prea proaspătă și procurată cu dificultate. Era tensiune mare, dacă iese sau nu, bunătatea mult așteptată. Se muncea o noapte întreagă și se veghea la coacere. Ce emoții aveam dimineața, când ne trezeam în mirosul de cozonac proaspăt. Dar cu cât entuziasm și trăire sufletească se petreceau toate aceste lucruri...

Bradul, care se găsea cu dificultate, era cumpărat din timp și împodobit cel mai târziu în Ajun. Podoabe nu se găseau, și mamele împreună cu copiii le confecționau singuri în casă și le păstrau de la an la an. Totul se desfășura în secret și îi dădea un farmec aparte. Crăciunul începea pe 24 decembrie, când este sărbătorit Ajunul. După împodobirea bradului se mergea la colindat. În noaptea de Ajun, ne gândeam la Moș Crăciun și ne rugam ca a doua zi să găsim sub brad darurile aduse de el și coborâte prin horn. În prima zi, colindătorii mergeau cu Steaua, care se spunea pe toată perioada de sărbătoare, se juca Capra și Ursul, iar Plugușorul se spunea în ajun de Anul Nou. În tot acest timp se făceau schimburi de felicitări, de daruri, vizite la rude și prieteni. Mesele din case erau mai pline și camerele erau frumos decorate...

Cu vremea trecând, Crăciunul devenise însă din ce în ce mai întunecat și mai sărac și se transformase într-o sărbătoare cu totul denaturată într-o așa-numită „Lună a cadourilor”. Dar timpul nu a mai avut răbdare și a sosit, spre slava lui Dumnezeu și Adevăratul Crăciun al poporului nostru, Crăciunul luminat al Revoluției. Moș Crăciunul tradițional românesc a reînviat, întru slava Nașterii Domnului Nostru Isus Cristos, reamintind oamenilor de visuri, de speranțe, de bunătatea și căldura aflate tainic în sufletele lor, ca daruri divine, descătușate de grijile cotidiene. A fost redeșteptat gestul firesc de a dărui și a te dărui din suflet, a reamintit oamenilor mari de figura emblematică a Micului Prinț din paginile scriitorului Saint-Exupery...

...Dar din păcate, numai după puțin timp de la evenimentul eliberator, lucrurile au luat o direcție cu totul contrară bunului simț lăsat moștenire de înaintași, încât este greu să recunoști în semnele timpului prezent și liber, pe acel popor cuvios, cu dragoste și respect pentru esența creștină a sărbătorii Crăciunului, așa cum a fost cunoscută de-a lungul istoriei neamului. Noi care, prin milostivirea Lui, îl avem pe Dumnezeu din nou în casa noastră pământească și românească, nu știm să împărțim bucuria cu ceilalți, nu știm să înlăturăm tristețea și întinarea sufletească, neliniștea plină de egoism ce însoțește goana sterilă după interes și profit... Crăciunul care vine ar fi de dorit să devină pentru toți un timp pios al așteptării pline de speranță și de deschidere sufletească la lumina iubirii adevărate, sădită de Creator în inimile noastre.

Nu pot încheia amintirile mele, fără a evoca atmosfera Crăciunului la prietenii din comunitatea etnicilor italieni, conlocuitori ai orașului nostru.

Tradițiile lor de Crăciun impresionau, căci aveau o deosebită încărcătură religioasă. Sărbătoarea începea cu Adventul, când se împletea în case o frumoasă coroană din rămurele de brad, prevăzută cu 4 lumânări, care se aprindeau la începutul fiecărei săptămâni de așteptare. Încăperile se decorau cu scene de Crăciun, se amenaja o scenă a Nașterii cu figurine, așa-numitul „Presepiu” pentru copii, se confecționa din hârtie Calendarul de Advent, prevăzut cu câte o fereastră pentru fiecare zi, cu imagini din istoria Nașterii. Deschizând fiecare fereastră, descopereai dulciuri sau mici jucării. Zilnic se făceau lecturi din Evanghelie și se cântau cântece religioase. În Ajun se decora bradul și se împachetau cadourile. Masa de Ajun (Vigilia di Natale) era bogată în pește și fructe de mare, dulciuri diferit numite: panettone, pandoro, torrone, panforte, stuffoli sau caggionetti. Se ura „Buon Natale”, sosea „Babbo Natale” sau dacă nu venea el, un „înger” împărțea cadourile, și într-o atmosferă intimă se cântau cântece de Crăciun și se deschideau cadourile...

Amintirile din copilărie ale minunatelor sărbători ale Crăciunului, așa cum au fost ele trăite în modestie, dar cu demnitate, ne întristează uneori, pentru că realizăm că niciodată nu vom mai putea retrăi acele clipe, pline de farmecul inocent al credinței, însă astăzi primim cu bucurie și emoție pe copiii și nepoții noștri, pe toți cei mai mici, care ne urează tot ce este mai frumos și bun și ne încălzesc sufletele cu veselia și tinerețea lor...

Nașterea Domnului Nostru Isus Cristos, să ne aducă tuturor lumină în gânduri, căldură în suflete, pacea și bucuria de care avem atâta nevoie.

„Sărbători binecuvântate și La mulți ani!”

prof. Ionel Gheorghiu

[23.12.2013]