Crăciunul este sărbătoarea bucuriei. În această sărbătoare, Liturgia vede realizarea profeţiei lui Isaia prorocul, care spune: „Ai înmulţit poporul lui, le-ai mărit bucuria: se bucură înaintea ta cum se veselesc la seceriş şi se înveselesc ca la împărţirea prăzii. Pentru că un copil ni s-a născut, un fiu ni s-a dat nouă. Stăpânirea va fi pe umerii lui şi va fi numit sfetnic minunat, Dumnezeu puternic, părinte veşnic, principe al păcii” ( Is 9,2-5). În fiecare an, la Liturghia din noaptea de Crăciun, reascultăm mesajul adus de înger păstorilor de pe câmpiile Betleemului: „Nu vă temeţi, căci, iată, vă vestesc o mare bucurie care va fi pentru tot poporul: astăzi, în cetatea lui David, vi s-a născut Mântuitorul care este Cristos Domnul” (Lc 2,10-11).
Papa Leon cel Mare într-o predica despre Naşterea Domnului ne explică actualitatea acestei bucurii: „Mântuitorul nostru, preaiubiţilor, s-a născut astăzi: să ne bucurăm! Nu este loc pentru tristeţe atunci când se celebrează naşterea vieţii; aceasta, după ce a învins teama de moarte ne dă bucuria promisă din veşnicie. Nimeni nu este ţinut departe de această bucurie, căci motivul bucuriei este acelaşi pentru toţi. Domnul nostru, distrugătorul păcatului şi al morţii, negăsind pe nimeni care să fie liber de această vină, a venit să-i elibereze pe toţi. Să tresalte de bucurie sfântul, căci se apropie de triumf. Să se bucure păcătosul, căci este invitat la iertare. Să prindă curaj păgânul, căci este chemat la viaţă”.
Cu toate acestea, la Crăciun, există un motiv de tristeţe văzând cum încet, încet dispare bucuria. Mai ales bucuria copiilor care era cândva manifestarea lor cea mai frumoasă. În mod absurd, Pruncul Isus este înlocuit cu figura lui Moş Crăciun, deşi un Crăciun fără Isus este ca o ramă fără tablou, ca o sărbătoare fără cel sărbătorit. Chiar şi în ţările care au o veche tradiţie creştină, Crăciunul devine tot mai mult o sărbătoare a consumismului, o sărbătoare de tip păgân unde domină renul şi ursuleţul.
Trebuie să redescoperim motivele adevărate şi profunde ale bucuriei Crăciunului, căci evenimentul Naşterii Mântuitorului Isus Cristos trebuie să ne uimească din nou, căci el ne uneşte pe noi cei de pe pământ cu cei din ceruri. Bucuria Crăciunului nu este numai pe pământ, dar şi în ceruri, în sânul Sfintei Treimi. „Mare bucurie este în ceruri” (Lc 15,7) spune Isus, vorbind despre oiţa rătăcită pe care apoi păstorul o regăseşte, şi despre fiul rătăcit care se întoarce acasă. Dar, la Crăciun, nu este numai o „oiţă” care a fost regăsită, ci toată omenirea care era pierdută, care era departe de Dumnezeu.
Crăciunul este o lumină care luminează pe toţi cei care umblă în întuneric, este o lumină care încălzeşte şi călăuzeşte; o lumină mare care porneşte de la o scânteie mică. Această mică scânteie a fost dăruită omenirii acum mai bine de două mii de ani, iar omenirea trebuia să o păzească de vântul cel rece şi de ploaia necredinţei, care în mod continuu caută să stingă această scânteie.
Maria şi Iosif au fost cei dintâi care au păstrat aprinsă această scânteie. După ei, generaţiile discipolilor Domnului care au format Biserica de la început, iar acum este rândul nostru. Misiunea aceasta nu este uşoară: de fapt, noi trebuie să ţinem aprinsă această scânteie a credinţei într-un timp în care vântul rece şi ploaia secularismului şi a neopăgânismului bat tot mai puternic. Este un timp în care mentalitatea individualistă şi relativistă a societăţii pune la îndoială existenţa misterului lui Dumnezeu descoperit nouă oamenilor. Trebuie ca flacăra cea mică a Crăciunului, adică Isus - Emanuel – Dumnezeu cu noi, să nu se stingă şi să continue să strălucească şi să încălzească omenirea.
În Isus ne este descoperit chipul lui Dumnezeu: o faţă apropiată şi accesibilă, pe lângă care cei mici sunt cei dintâi primiţi. Folosindu-se de cele mai frumoase cuvinte, Sf. Irineu descrie semnificaţia profundă a Crăciunului: „Dumnezeu s-a făcut om pentru a-l obişnui pe om să-l primească pe Dumnezeu, şi pentru a-l obişnui pe Dumnezeu să locuiască în om”. Pentru noi, creştinii, celebrarea Crăciunului înseamnă înainte de toate să-l lăsăm pe Isus Cristos să locuiască în noi. Să ne lăsăm locuiţi de Isus Cristos, pentru a se realiza în fiecare dintre noi cuvintele apostolului Ioan: „Celor care l-au primit, celor care cred în numele lui, le-a dat puterea de a deveni copii ai lui Dumnezeu” (In 1,12).
Crăciunul cere de la noi o redescoperire a credinţei în Domnul. Dacă ne vom opri, chiar şi pentru puţin timp, pentru a privi un Presepiu, vom înţelege creştinismul nu ca pe ceva străin şi abstract, dar ca o religie care recunoaşte într-un chip uman concret pe cel al Pruncului Isus, însuşi chipul lui Dumnezeu, şi care intenţionează să facă o transformare a chipului omului, făcându-l asemănător cu chipul lui Cristos.
Chipul lui Cristos, care ni se arată la Crăciun, este o imagine filială faţă de Dumnezeu, este o înfăţişare frăţească pentru ceilalţi, este un chip responsabil faţă de lumea creată. A deveni creştin este un proces continuu, de a face din chipul lui Cristos chipul nostru, cultivând o încredere totală în Dumnezeu, iubind pe aproapele ca pe noi înşine, devenind responsabili faţă de ambientul material în care trăim, fără a distruge natura, dar şi fără a refuza acţiunea de transformare a omului.
Naşterea Domnului Isus Cristos este un antidot împotriva aplecării noastre spre egoism, spre consumism, relativism şi nihilism; este un îndemn pentru a face din existenţa noastră o punte spre o omenire mai bună şi mai adevărată. Numai în felul acesta vom reuşi să depăşim încercările care se vor ivi în zorii zilei de mâine.
Tuturor celor care vor citi aceste rânduri, Crăciun Fericit în harul Domnului Isus Cristos!
pr. Cristian Blăjuţ
[23.12.2013]