„Copilaşii mei este ceasul de pe urmă” (1In 2,18). Luând aminte la aceste cuvinte de la începutul primei lecturi luată din Prima Scrisoare a Sf. Ioan ne vine în minte imediat acest gând: cât sunt de actuale aceste cuvinte! Cât de mult se îndreaptă aceste cuvinte spre ceea ce noi trăim în această zi, 31 decembrie! Ultima zi din anul calendaristic, ultimul ceas – şi chiar dacă acest ultim ceas pe care noi îl trăim în Biserica noastră nu este „ad litteram” ultima oră – în orice caz clipa aceasta ne apropie cu adevărat de „ultima oră” care va închide anul calendaristic 2013.
Şi deşi este vorba numai de o schimbare a datei din calendar, de faptul că după miezul nopţii anul 2013 va lăsa loc anului 2014, cu toate acestea noi nu putem rămâne indiferenţi de tot ce se întâmplă în noi şi în jurul nostru. Ultima zi a anului, care e aproape de final, ne pune într-o maineră deosebită în faţa unei situaţii de trecere: „trece scena acestei lumii” (1Cor 7,31), cum spune Sf. Paul corintenilor, dar trece în felul acesta şi omul.
În clipa de faţă ne gândim la toţi oamenii, pentru care anul 2013 a fost ultima dată din istoria vieţii lor pe pământ, adică a fost data morţii lor. În acelaşi fel ne gândim la diferitele evenimente care în acest an s-au perindat în ţara noastră, în oraşul nostru, în familiile noastre; ne gândim la acele evenimente care au făcut să tremure opinia publică, care au dat naştere la neîncredere sau poate la speranţă; ne gândim la toate acele evenimente care şi-au găsit sfârşitul sau poate că urmările lor mai durează încă, constituind o provocare pentru oamenii timpurilor ce vor veni. Cred că ar fi prea greu să ne amintim acum, în aceste clipe, de tot ce s-a întâmplat pe parcursul anului 2013.
Însă, iată, „acum este ultima oră”. Ştim că toate evenimentele ce s-au succedat în acest an vor rămâne în istorie cu data de 2013. Mai ştim că ziua de astăzi reprezintă un termen; este ziua unui final, şi toţi trăim această zi cu acest sentiment.
Dorim să trăim acest sfârşit de an, adunaţi în jurul Cuvântului lui Dumnezeu, în jurul liturgiei euharistice, a sacrificiului lui Cristos, care este în acelaşi timp şi sacrificiul „nostru” şi care ne perimte să ne exprimăm în faţa lui Dumnezeu ceea ce în această zi inima şi conştiinţa noastră simte să exprime. În acest moment vrem să-i aducem mulţumire, dar şi să-i cerem iertare, lui Dumnezeu pentru toate cele întâmplate în decursul anului 2013. Cât de actuale devin pentru noi cuvintele: „Cu adevărat, vrednic şi drept, de cuviinţă şi mântuitor lucru este, să-ţi aducem mulţumiri pururea şi în tot locul, ţie, Tată, ţie Fiule şi ţie Duhule Sfânt!”. Să-ţi mulţumim pentru misterul naşterii lui Dumnezeu, în lumina căruia se trece anul cel vechi şi se naşte anul cel nou. Ce lucru minunat este ca această zi, care ne vorbeşte despre trecerea anului, să fie încheiată într-o climă de armonie sufletească, clima naşterii lui Dumnezeu, care reprezintă în acelaşi timp şi naşterea omului, căci spune apostolul şi evanghelistul Ioan: „Celor care l-au primit le-a dat putere să devină fii ai lui Dumnezeu” (In 1,12).
Împreună cu această aducere de mulţumire, sperăm să devină conţinut personal întreaga noastră participare la această sfântă Liturghie, începând cu mărturisirea de la început, trecând prin cererea de iertare şi găsindu-şi împlinirea în cuvintele „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ia asupra sa păcatele lumii”, care ne vor determina să spunem: „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu, dar spune numai un cuvânt şi se va tămădui sufletul meu”. Punem în aceste cuvinte tot ceea ce simţim şi trăim în conştiinţa noastră, ceea ce apasă pe ea şi ceea ce numai Dumnezeu poate să judece şi să ierte. Să nu ne fie teamă să stăm aici în faţa lui Dumnezeu cu conştiinţa apăsată de vină, asemenea vameşului din Evanghelie. Să avem aceeaşi atitudine, pentru că ea corespunde pe deplin adevărului care este în adâncul inimii omului. Numai o astfel de atitudine ne va conduce la eliberarea conştiinţei noastre, dându-ne speranţă că în viitor vom fi mai buni, că va fi mai bine.
Da. Speranţa omului şi speranţa lumii contemporane, prospectiva unui viitor mai bun, mai uman depind în exclusivitate de ceea ce noi spunem la începutul fiecărei Liturghii: „Mărturisesc lui Dumnezeu atotputernicul şi vouă fraţilor, că am păcătuit”, precum şi de mila pe care o cerem de la Pronia Cerească: „Doamne, miluieşte-ne!”. Totul depinde de convertirea noastră, de multele convertiri umane care sunt capabile să transforme nu numai viaţa personală a omului, dar şi viaţa ambientului şi a societăţii în care tărieşte.
Meditând evanghelia de astăzi, în sufletul nostru se naşte speranţa: în ziua în care, ne gândim înainte de toate la sfârşit – pentru că se termină anul 2013 – liturgia ne adresează cuvinte care ne vorbesc despre un început: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu. Acesta era la început în Dumnezeu” (In 1,1-2). Sfârşitul acestui an calendaristic ne invită să ne ducem cu gândul la „început”, la acel început care era mai înainte de timpuri, mai înainte de crearea lumii, mai înainte de toate cele ce trăiesc în această lume care trece, are un început şi un sfârşit... Ne cere să ne întoarcem cu gândul la Dumnezeu, deoarece „Toate lucrurile au fost create prin el şi nimic din ce a fost creat nu a fost creat fără el. În el era viaţa şi viaţa era lumina lumii” (In 1,3-4).
Şi iată că acest „început” absolut şi necondiţionat (de timp şi spaţiu) s-a legat cu timpul şi cu omul, prin viaţa şi moartea sa, adică: „Şi cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi” (In 1,14). Din clipa aceea în care Dumnezeu, Cuvântul cel veşnic care era de la început, a intrat în lume şi a devenit om, din aceea clipă, noi trebuie să socotim timpul nostru într-o altă manieră; trebuie să înţelegem şi să trăim viaţa noastră altfel; naşterea şi moartea omului şi a tot ceea ce este omenesc sunt înţelese în alt fel. Existenţa noastră îşi are rădăcinile nu numai în lumea care trece, dar şi în Cuvântul care nu trece.
De aceea, acum la sfârşitul anului, când auzim aceste cuvinte: „El era în lume şi lumea a fost creată prin el, dar lumea nu l-a cunoscut” (In 1,10), trebuie să ne punem următoarea întrebare: ce trebuia să facem pentru a cunoaşte mai bine, în anul care trece, acest Cuvânt care s-a făcut trup? Ce am făcut pentru ca, prin noi, alţii să-l fi cunoscut mai bine pe Cuvântul întrupat? Ce am făcut pentru ca viaţa umană să fi găsit forma sa deplină şi matură, formă pe care a primit-o de la Cuvânt?
O altă afirmaţie importantă pentru bilanţul sfârşitului de an, o găsim în aceeaşi Evanghelie, care spune: „A venit la ai săi şi ai săi nu l-au primit” (In 1,11). Prin urmare din nou trebuie să ne întrebăm: cum l-am primit sau în ce fel şi formă l-am respins? Am primit în viaţa noastră acest Cuvânt care s-a făcut trup pentru noi şi pentru a noastră mântuire? Ce am făcut pentru ca şi alţii să-l primească?
Ne oprim aici. Da. Ne oprim cu aceaste întrebări, pe care fiecare dintre noi poate să le multiplice în inima şi propria sa conştiinţă. Terminăm acest an 2013, care trece; în felul acesta vom putea să deschidem într-o manieră mai bună şi pozitivă viitorul care este înaintea noastră, un viitor care va începe peste câteva ore şi care ne va duce spre acel Dumenzeu care era, care este şi care va fi.
Tuturor vă doresc din suflet La mulţi şi fericiţi ani, cu Pace şi Bine!
pr. Cristian Blăjuţ
[31.12.2013]