De-a lungul anilor am urmărit cu mare atenţie învăţătura Fericitului Papă Ioan Paul al II-lea, învăţătură care a constituit pentru mine o „hrană consistentă” pentru credinţa mea de creştin catolic. Am învăţat de la acest Părinte şi Păstor, că urmarea lui Cristos cere abnegaţie şi dăruire totală, jertfire de sine şi împărtăşire cu ceilalţi fraţi întru credinţă. Acum când pentru toţi cei care l-au cunoscut şi iubit a sosit clipa cea mult aşteptată, ridicarea la cinstea Altarelor ca model şi exemplu de sfinţenie autentică pentru noi „muritorii de rând”, nu pot să nu împărtăşesc cu cei care îl iubesc, câteva gânduri importante, consider eu, despre gândirea Marelui Papă Ioan Paul al II-lea. Dintre multele lucruri frumoase exprimate de acest Papă, eu am consemnat câteva, pe care vi le redau şi vouă.
Legea vieţii lui Dumnezeu este dăruirea de sine, în iubire perfect generoasă. Un om sfânt este acela, în adâncul inimii căruia este stăpână această lege a vieţii divine; deci acela care nu este al său însuşi, ci cu Cristos împreună, este al Tatălui şi al oamenilor.
A fi sfânt nu înseamnă nimic altceva decât a păstra în inimă împărăţia lui Dumnezeu şi a lucra în lume.
Omul poate, prin faptele lui, să confirme caracterul sfinţit, dăruit al existenţei, printr-o viaţă dăruită, prin fapte bune, prin vocaţie, toate ca o expresie personificată a harului; poate adăuga frumuseţe „grădinii” vieţii, ori o poate urâţi, murdări, degrada: prin pofte, dezmăţ, lipsa unei limite, nesăbuinţă, nesimţire etc. Unii poartă vasul darurilor cu toată responsabilitatea, alţii, din contra, îl aruncă mereu.
Cine îl urmează pe Isus, trăind cuvântul şi exemplul său, este rupt de modul de a trăi urmat în lume, pentru a străluci cu o viaţă nouă, sfântă. Bucuria este semnul inefabil al prezenţei divine. Numai omul lui Dumnezeu este un om al bucuriei. Este izvor de bucurie: exact ca şi Dumnezeu.
Modestia, umilinţa, faptele bune, credinţa şi răbdarea, prin harul divin, aşază chipul Domnului în templul sufletului. Dumnezeu pătrunzând în sufletele noastre, prin simpla noastră meditaţie, ne aduce limpezire şi pace, aduce o creştere a valorii lumii, şi o creştere a valorii propriului nostru „eu”.
Rugăciunea este lumina sufletului, este adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu, o unire intimă cu El, ea înveseleşte sufletul nostru şi linişteşte aspiraţiile sale. Prima condiţie de a „înainta în larg” este cultivarea unui profund spirit al rugăciunii, alimentat de ascultarea zilnică a Cuvântului lui Dumnezeu.
Să ne deschidem inimile faţă de îndemnurile interioare ale harului. Să comunicăm mesajul de speranţă, de har şi de iubire al lui Cristos, păstrând mereu vie, în această lume care trece, perspectiva eternă a Cerului.
Înţelepciunea nu înseamnă a şti totul despre viaţă, cât mai ales a şti să trăim şi să punem în practică inteligenţa de a sta cu ceilalţi, câştigându-ne pe noi şi pe ei, fără a crea învinşi. În raportul tău cu Dumnezeu este suficientă conştiinţa, însă cu ceilalţi ai nevoie de înţelepciune, pentru că ochii lor nu pot să citească în conştiinţa ta.
Ceea ce contează, nu este numărul activităţilor noastre, ci gradul de iubire, care le animă şi le transformă. Oricine devine mai plăcut în ocupaţia lui, când o uneşte cu evlavia. Noi, creştinii, trebuie să fim „oameni pascali”, nu numai în rugăciune şi prin participare la cultul divin, ci şi în viaţa noastră.
Crucea este o chemare continuă: a iubi întotdeauna; a ierta întotdeauna; a trăi prezentul pentru evanghelizare; fiecare minut trebuie să fie pentru iubirea faţă de Dumnezeu. După capacitatea pe care ne-a dăruit-o Duhul Sfânt, să mărim scânteia iubirii divine, care se află în noi.
Meditarea vieţii noastre prezente, trebuie să se desfăşoare în toată lauda Domnului, pentru că fericirea veşnică a vieţii noastre viitoare va consta în lauda lui Dumnezeu; nimeni nu va fi apt pentru viaţa viitoare, dacă nu se va pregăti încă de acum pentru ea.
„Pentru a Te căuta, Doamne, trebuie să pornesc pe calea iubirii, să renunţ la comodităţi, să mă ridic şi să fiu consecvent. Calea este plăcută, dacă renunţ la voinţa mea, călăuzindu-mă după a Ta! Dacă te urmez pe Tine, dacă nu mai trăiesc eu, ci Tu trăieşti în mine, atunci deja aici, în lumea oamenilor, port şi înfăptuiesc împărăţia lui Dumnezeu. Astfel, sunt moştenitorul împărăţiei Cerului!”.
„Trezeşte în noi, Doamne, simţul interior, darul Duhului Tău Sfânt, ca să putem percepe acel miracol al vieţii, care în realitatea prezentă, prin oboseală şi trudă, se desfăşoară în perseverenţa iubirii, care învinge egoismul, în bucuria mereu nouă a speranţei!”.
Nu cred ca avem alte aspiraţii mai înalte, decât cele de a fi plăcuţi lui Dumnezeu, şi nici nu cred că pentru noi, oamenii de rând, ne este imposibil să fim sfinţi, adică prietenii lui Dumnezeu. Dacă lăsăm să lucreze în noi harul, atunci vom fi desăvârşiţi, precum Tatăl nostru din cer, desăvârşit este. Papa Ioan Paul al II-lea a crezut în acest ideal, l-a trăit şi a reuşit: a trăit ca un sfânt printre noi şi acum Biserica îi recunoaşte această trăire autentică, declarându-l SFÂNT!
Fie ca Papa din Cer, acum canonizat, să vegheze mereu asupra noastră şi să ne ajute „să trecem pragul speranţei” despre care ne-a vorbit atâta!
Şi acum la sfârşit nu pot decât să adaug: Deo gratias! Ad maiorem Dei gloriam. Amin.
prof. Ionel Gheorghiu
[26.04.2014]