Articol din colecție

Încercări

În încercarea de a fi cu adevărat buni creștini, lucrurile parcă ne scapă de sub control – cu siguranță am avut asemenea experiențe. Am putea spune că acest lucru nu este surprinzător, deoarece praful este cel mai vizibil pe suprafețele curate.

Încercăm să facem tot posibilul pentru a rămâne în iubirea lui Dumnezeu, și pentru o vreme chiar reușim. Dar apoi se întâmplă ceva – mai ales atunci când ne așteptăm mai puțin, când credem că totul este în ordine – care ne tulbură liniștea sufletească și ne răstoarnă planurile pașnice. Desigur, toate acestea se întâmplă și din cauza faptului că mai avem la ce lucra, iar pe de altă parte, pentru că încercările sunt cele prin care credința noastră se întărește. În perioada Postului Mare, cuvintele Sf. Pius din Pietrelcina (Padre Pio) reprezintă un îndemn încurajator: „Cu cât încercarea este mai mare, cu atât Dumnezeu este mai aproape.” Ce înseamnă mai exact acest lucru?

Nu este vorba să devenim încrezători peste măsură, deoarece un creștin autentic nu se mulțumește cu minimul, cu așa-numitele rugăciuni obligatorii, cu participarea ocazională la Sfânta Liturghie, condiționată de dispoziție ori de vreme, sau cu atitudinea de tipul „Ce aș putea face eu?” sau „Nu este treaba mea!”. Dimpotrivă, creștinul adevărat încearcă, potrivit posibilităților și darurilor sale, să facă totul pentru a-l urma pe Mântuitorul până la capăt, prin foc și apă. Încercările nu sunt pedepse, ci mijloacele care ne ajută să ajungem la mântuire. Ce preț are suferința pământească, chiar dacă pare foarte mare și de nesuportat, în comparație cu fericirea veșnică?

În capitolul al șaptelea din Scrisoarea către Romani, Sfântul Apostol Paul exprimă o experiență umană foarte cunoscută, aceea când știm ce ar fi corect, dar totuși nu facem acel lucru: „Căci știu ce fac: nu săvârșesc ceea ce vreau, ci fac ceea ce urăsc. [...] Căci nu fac binele pe care îl vreau, ci săvârșesc răul pe care nu-l vreau.” (Rom 7,15;19) Legea lui Dumnezeu este bună, rațională și curată, iar noi înțelegem că ar fi bine să trăim potrivit acesteia, totuși constatăm că adesea facem altceva decât ne-am dori, ca și cum ar exista un „eu mai bun” care dorește binele, și o altă forță care ne trage în jos spre a alege calea mai ușoară, dar greșită. Această luptă interioară este prezentă și în viața noastră de zi cu zi: suntem conștienți că ar trebui să fim răbdători cu membrii familiei noastre, totuși se întâmplă adesea să răspundem iritați; ne hotărâm să nu vorbim de rău pe alții, și totuși, aproape fără să ne dăm seama, ajungem să bârfim din nou. În astfel de momente nici noi nu înțelegem motivul, deoarece în adâncul sufletului nostru nu ne-am dorit așa ceva!

Omul nu este o ființă unitară și simplă, ci trăiește între lupte lăuntrice. El cunoaște binele, îl dorește, și totuși cade. Din această experiență se naște dorința de eliberare și nevoia de ajutor, iar singurul care nu ne lasă singuri în încercările noastre este Isus. El este cel care ne conduce și cel care ne pune la dispoziție toate mijloacele pentru a-l putea urma.

Probabil ne-am aflat cândva în situația în care am simțit că nimeni nu ne înțelege, că toți cei din jur nu manifestă compasiune, iar atunci în singurătatea noastră a vorbit Isus, căruia i-am putut încredința cu încredere sufletul nostru, printr-un suspin, o lacrimă, o rugăciune, un gând fugar. El este mereu disponibil – ne stă neîncetat alături, ne ascultă, nu ne judecă ci ne dăruiește pacea sa: „Pace vă las vouă, pacea mea v-o dau vouă. Eu nu v-o dau așa cum o dă lumea. Să nu se tulbure inima voastră, nici să nu se teamă!” (In 14,27)

Primiți, așadar, această pace. Păstrați-o ca pe o comoară de preț, pentru că aceasta este singura bogăție adevărată; toate celelalte sunt doar amăgire, încercare eșuată, strădanie zadarnică, imitație sortită inevitabilei decăderi. Să ne rugăm, așadar, să alegem întotdeauna pacea adevărată:

Doamne Isuse Cristoase, pacea ta nu este precum cea pe care o dă lumea.
Pacea ta vine în tăcere, și totuși transformă totul; ne cuprinde nevăzut, și totuși este mai puternică decât orice teamă.
Învață-ne să ne deschidem inimile înaintea ta.
Eliberează-ne de neliniște, calmează-ne gândurile tulburate și alungă umbrele îndoielii.
Dă-ne harul de a primi pacea ta – nu doar în cuvinte, ci în suflet și în viață.
Să devenim blânzi când suntem ispitiți de mânie; să aducem unitate când suntem înconjurați de dezbinare; să răspundem cu încredere atunci când apare frica.
Revarsă asupra noastră lumina milei tale,
Ca să putem ierta, să răspândim speranță și să fim purtători ai prezenței tale în viața de zi cu zi.
Pacea ta să fie căminul sufletului nostru, să ne modeleze gândurile, cuvintele și faptele,
Pentru ca viața noastră să fie o mărturie blândă a iubirii care izvorăște din tine.
Amin.

Zoltán Csákay (Baia Mare)

[23.03.2026]
Mulțumim domnului Zoltán Csákay din Baia Mare (jud. Maramureș) care ne-a trimis cu amabilitate acest articol.